Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXVI-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
Ezechiel 18,25-28
Filipeni 2,1-11
Matei 21,28-32

Matei 21,28-32

Ce părere aveţi? Un om avea doi fii. A venit la primul şi i-a zis: «Fiule, du-te azi şi lucrează în vie». El i-a răspuns: «Nu vreau», dar apoi i-a părut rău şi s-a dus. A venit apoi la celălalt şi i-a spus la fel, iar el i-a răspuns: «Eu mă duc, Doamne», dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a făcut voinţa tatălui?” I-au spus: “Primul”. Isus le-a zis: “Adevăr vă spun că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu. Căci Ioan a venit la voi pe calea dreptăţii, dar nu l-aţi crezut, însă vameşii şi desfrânatele l-au crezut. Voi însă deşi aţi văzut, nici măcar după aceea nu v-aţi convertit şi nu l-aţi crezut.

 

Autori

pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Iştoc
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Prostituatele în Împărăţia lui Dumnezeu

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Cristina Grigore
Copyright: ProFamilia.ro

În parabolă, fiul care spune “da” şi nu ascultă îi reprezintă pe aceia care îl cunoşteau pe Dumnezeu şi respectau Legea lui, dar apoi, în practică, când au fost puşi în situaţia să-l primească pe Cristos care era “împlinirea Legii”, s-au tras înapoi. Fiul care spune “nu” şi ascultă îi reprezintă pe aceia care cândva erau în afara Legii şi nu respectau voinţa lui Dumnezeu, dar mai apoi, dinaintea lui Isus, s-au căit şi au primit evanghelia. Citită în zilele noastre, parabola celor doi fii spune că pentru Dumnezeu cuvintele şi promisiunile contează puţin dacă nu sunt urmate şi de fapte.

Dar, după ce am explicat conţinutul central al parabolei, este necesar să clarificăm concluzia ciudată pe care o trage Isus din această parabolă: “vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”. De nici o altă afirmaţie a lui Cristos nu s-a abuzat mai mult decât de acesata. Uneori s-a ajuns să se creeze un fel de aură evanghelică în jurul categoriei prostituatelor, idealizându-le şi situându-le în opoziţie cu aşa-zişii conformişti, care ar fi fost toţi, fără deosebire, cărturari şi farisei ipocriţi. Textul este plin de prostituate “bune”. E deajuns să ne gândim la Traviata lui Verdi, sau la blânda Sonia din Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski! Există însă aici o teribilă înţelegere greşită a lucrurilor. Isus prezintă un caz extrem, ca şi cum ar spune: “Până şi prostituatele o vor lua înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”. În afară de aceasta, nu ne dăm seama că idealizând categoria prostituatelor, o idealizăm şi pe cea a vameşilor care în evanghelie sunt mereu una lângă cealaltă.

Ar fi tragic dacă acel cuvânt din evanghelie i-ar face pe creştini mai puţin atenţi în a schimba fenomenul degradant al prostituţiei. Isus respecta mult prea mult femeia ca să nu sufere, el mai întâi, văzând-o redusă la prostituţie. Dar aprecierea nu este pentru modul ei de viaţă, ci pentru capacitatea ei de a se schimba şi de a pune în slujba binelui propria capacitate de a iubi. Evanghelia nu îndeamnă aşadar la a face campanii moraliste împotriva prostituatelor, dar nici să se glumească cu acest fenomen, ca şi cum ar fi un lucru de nimic.

Astăzi, de altfel, prostituţia se prezintă sub o formă nouă care reuşeşte să facă bani cu lopata, fără riscurile pe care le-au trăit mereu sărmanele femei din stradă. Această formă constă în a vinde propriul trup, rămânând liniştite în spatele unui aparat de fotografiat sau a unei camere de filmat. Ceea ce face femeia – sau este constrânsă să facă – atunci când se dedă pornografiei şi unor excese publicitare este vânzarea propriului trup. Este o formă de prostituţie mai rea, într-un anumit sens, decât cea tradiţională, pentru că nu respectă libertatea şi sentimentele oamenilor, impunându-se adesea în mod public, fără ca aceştia să se poată apăra.

Fenomene de acest gen ar suscita astăzi în Cristos aceeaşi mânie pe care a arătat-o faţă de ipocriţii din timpul său. Pentru că era vorba tocmai de ipocrizie. A da impresia că totul e în regulă, că e nevinovat, că nu e vorba de nici o greşeală, de nici un pericol pentru nimeni, oferind chiar o oarecare arie de nevinovăţie bine studiată şi de naivitate în a-şi expune propriul trup concupiscenţei altuia.

Dar aş trăda spiritul evangheliei dacă nu aş evidenţia speranţa pe care acel cuvânt al lui Cristos o oferă femeilor, care din motivele cele mai diverse (adesea din disperare) s-au trezit în stradă, de multe ori victime ale unor exploatatori lipsiţi de scrupule. Evanghelia este “evanghelie”, adică veste bună, mesaj de răscumpărare, de speranţă, chiar şi pentru prostituate. Ba chiar poate că înainte de toate pentru ele. Isus a vrut să fie aşa.

 

* * *

 

Cuvinte frumoase şi roade bune

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un preot vicar, proaspăt venit în parohie, se gândeşte că ar fi nevoie de un grup de studiu biblic, în care oamenii să înveţe cum să citească Cuvântul lui Dumnezeu şi cum să îşi aprofundeze credinţa. După slujba de dimineaţă, el le prezintă proiectul credincioşilor, iar reacţiile tuturora sunt entuziaste. “Este o idee excelentă”, spune fiecare. Tânărul preot merge la părintele paroh, fericit de inspiraţia ce a avut-o să înceapă un grup de studiu biblic. Parohul, cu experienţa anilor, îi spune vicarului său să reformuleze problema şi să mai consulte odată poporul. A doua zi, preotul îi întreabă pe credincioşi: “Cine ar dori să se înscrie pentru grupul de studiu biblic?” Doar patru mâini sus. Atunci preotul înţelege că între a spune da unei idei şi a face ceva este o diferenţă ca de la cer la pământ.

În Evanghelia de astăzi Isus spune o parabolă despre doi fii care spun una şi fac alta. Rugat de tatăl său să meargă şi să lucreze în vie, primul fiu spune “nu”, dar mai apoi îşi regândeşte poziţia şi face munca solicitată. Al doilea fiu însă, îi răspunde tatălui său afirmativ, politicos, dar nu merge să muncească. Cine a făcut de fapt ce i-a cerut tatăl? Evident că primul fiu, cel care prima dată i-a spus “nu”.

Isus a spus această parabolă în templul din Ierusalim, cu doar câteva zile înainte să fie arestat şi omorât. Timp de trei ani el a predicat oamenilor, invitându-i să se pocăiască şi să creadă în Vestea cea Bună. În această “pastoraţie”, El a descoperit că de fapt la invitaţia sa primii au răspuns colectorii de taxe şi prostituatele. Liderii religioşi, chiar şi după ce au înţeles originea divină a mesajului lui Isus, s-au opus acceptării lui. Şi pe Ioan Botezătorul l-au tratat la fel. Ştiau că Ioan învaţă poporul de la Dumnezeu, dar nu vroiau să admită. Iar Isus le-a spus: “iar voi aţi văzut şi nu v-aţi căit nici după aceea, ca să credeţi în el” (Matei 21,32). Adesea conducătorii religioşi sunt atât de încăpăţânaţi şi de ferm pe poziţiile lor, crezând că au dreptate, dar totuşi nu reuşesc să audă vocea raţiunii, şi nici pe cea a lui Dumnezeu.

Parabola îi asemenea pe vameşi şi pe prostituate cu fiul care a spus prima dată “nu”, dar apoi a făcut voia tatălui său, şi pe farisei şi pe cărturari cu fiul entuziast care a spus “da”, dar apoi nu a făcut nimic. Un grup nu are cuvinte frumoase, dar are roade bune. Al doilea grup are cuvinte frumoase, dar care nu au acoperire în roade bune. Grupurile reprezintă două tipuri de persoane şi de căi diferite prin care încearcă să se raporteze oamenii la Dumnezeu. Sunt cei care nu au cuvinte frumoase: nu au o credinţă, nu merg la biserică, nu se roagă. Dar atunci când în oraş are loc o nedreptate vor fi primii să se ridice şi să o condamne. Atunci când sunt persoane afară în frig, ei sunt primii care le dau câte o pătură. Când este foamete mare sau cutremure sau inundaţii, vor renunţa la un pachet de ţigări pentru a ajuta victimele. Aceste persoane nu ştiu să vorbească frumos nici cu Dumnezeu, nici despre Dumnezeu, dar când fac astfel de lucruri ca cele tocmai amintite, ei tocmai fac ceea ce Tatăl ceresc ne-a cerut tuturor.

Apoi sunt cei plini de cuvinte frumoase: care vin la biserică în fiecare duminică şi spun “Amin! Noi credem!” Purtăm ecusoane şi medalii care să dea mărturie pentru noi de credinţa noastră. Dar când vine vorba de acţiuni concrete pentru a face ceva ce ştim că reprezintă voia lui Dumnezeu… zicem pas. Dacă continuăm tot aşa, atunci să luăm aminte la avertisment, că ne-o iau alţii înainte în Împărăţia lui Dumnezeu.

Pentru a trage o concluzie, să spunem că în parabola de astăzi avem de-a face cu doi fii răi. Pe care dintre ei aţi vrea să îl aveţi ca fiu: pe cel care îi aruncă “nu” în faţă tatălui, sau pe cel care îi spune “da” şi îşi vede de ale lui? Răspunsul este: nici una din variante. Fiii şi fiicele ideale sunt cei care spun “da” părinţilor lor, şi apoi merg să facă ceea ce li s-a cerut. Spre aşa ceva trebuie să ţintim – să fim bărbaţi şi femei care ne practicăm credinţa în cuvinte şi în roade, ştiind că “nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7,21).

 

* * *

 

Teologia ascultării

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Voi începe cu două întrebări care sunt mereu la ordinea zilei: 1) Unde este Dumnezeu? şi 2) De ce trebuie să ascult? S-ar părea că ele nu au nici o legătură una cu alta şi totuşi au. Răspunsul este unul şi rezolvă ambele probleme; iată-l: Reclădiţi omul, aşa cum a fost el zidit de Creator, şi-l veţi găsi pe Dumnezeu! Atâta timp cât Adam a fost ascultător, îl afla şi stătea de vorbă cu el. Pentru a-l regăsi pe Dumnezeu este necesar ca omul să se convertească spre ascultarea cea dintâi.

Lecturile de azi au tocmai această ţintă: reclădirea omului pe temelia ascultării. Nimeni nu poate nega faptul că la temelia ascultării stă Cristos Isus.

Vom considera ascultarea, nu atât din punct de vedere moral, cât mai ales teologico-spiritual, adică al unirii cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

În lumina revelaţiei făcute de Cristos Isus, ascultarea este un lucru voit de Tatăl ceresc şi se reflectă pe pământ ca o rază a armoniei care există între cele trei persoane divine. Autorul Scrisorii către Evrei spune despre Isus că la venirea sa în lume a zis: Tu nu ai voit nici jertfe, nici ofrande, ci mi-ai plămădit un trup. Arderile de tot şi jertfele pentru păcate nu ţi-au plăcut; atunci am zis: Iată vin să fac voia ta, Dumnezeule! (10,5-7). Isus se face ascultător faţă de voinţa Tatălui şi se întrupează, născându-se în timp. Or, întruparea, zămislirea în timp, încadrarea în istoria omenirii, este o reflectare a naşterii Fiului din veci din Tatăl, realizată pe baza unei relaţii de iubire. Ascultarea constituie tocmai această relaţie de iubire din sânul Preasfintei Treimi. Isus o spune clar: M-am coborât din cer, nu ca să fac voinţa mea, dar voia celui care m-a trimis (In 6,38); Eu fac mereu ceea ce îi place lui (In 8,29); Hrana mea este să fac voia celui care m-a trimis (In 4,34). Avem două expresii de o forţă nemaiauzită: 1) M-am coborât din cer şi 2) Hrana mea este voinţa Tatălui.

M-am coborât exprimă un act suprem de ascultare, care nu duce la o despărţire de acela de la care a plecat, ci exprimă o unire esenţială prin voinţă. Înţelegem printr-o asemănare cu razele care pornesc din soare. Dacă o rază se rupe de soare, devine întuneric. Acela care s-ar putea întoarce spre soare pe unda de lumină, poate ajunge la unitatea solară. Ascultarea este raza de soare – Isus este soarele care răsare din înălţime (Lc 1,78) – care ne duce la unitatea cu Dumnezeu.

Hrana mea este voinţa Tatălui. Şi hrana Tatălui este propria sa voinţă împlinită de Fiul în care îşi află toată plăcerea. Ascultarea lui Isus este esenţială pentru hrana Tatălui, este esenţială şi pentru viaţa omului, aşa cum o cere Tatăl: Pe dânsul să-l ascultaţi (Mc 9,7). Ca să nu ne fie frică de ascultare, Isus s-a făcut ascultător pentru noi până la moartea pe cruce (Fil 2,8) care i-a adus preamărirea prin învierea, înălţarea la cer şi şederea de-a dreapta Tatălui (Crezul).

Fiindcă voinţa Tatălui a fost actul prin care Fiul s-a născut din veci pentru vecie în sânul său, de aceea face din voinţa Tatălui raţiunea existenţei sale temporale. Deşi ascultarea este unită cu umilinţa până la nimicirea de pe cruce, Isus nu se simte zdrobit, trist, resemnat, ci fericit, tresaltă de bucurie că poate fi recunoscător Tatălui că l-a născut. Această recunoştinţă faţă de Tatăl îl îndeamnă să ia o atitudine foarte severă faţă de oricine ar îndrăzni să-l îndepărteze de voinţa Tatălui: pe Satana îl pune pe fugă de trei ori în pustiu (Mt 4,1-11), iar pe Petru nu ezită să-l numească Satană, fiindcă nu cugetă la voinţa lui Dumnezeu (Mt 16,21). Când firea omenească şi slăbiciunile ei îl copleşesc în grădina Măslinilor şi încearcă să-l tragă de partea lor, să se menajeze, Isus se roagă cu lacrimi de sânge ca să poată împlini voinţa Tatălui. Primeşte această putere printr-un înger pe care Tatăl i-l trimite (Lc 22,43), ca să se facă voia sa precum în cer, aşa şi pe pământ (Mt 6,10).

Gloria lui Dumnezeu din cer şi de pe pământ, adică din întregul univers, este ordinea, armonia. Ascultarea l-a scos pe Dumnezeu din singurătate şi l-a făcut unitate de natură în trei persoane, a căror fericire este armonia; ascultarea a scos lumea din haos şi a pus-o în armonie şi îi dă atâta frumuseţe. Când păcatul a încercat să arunce lumea în haos, ascultarea lui Isus restabileşte armonia în toţi acei care îl ascultă: Dacă mă iubeşte cineva, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face (In 14,23), lăcaşul armoniei divine.

Marele poet german, Goethe, răsfoind cronica genealogiei neamului său, întâlnind o maximă lăsată ca moştenire spirituală de unul dintre strămoşii săi, care a spus: Învaţă să asculţi! a exclamat: Acesta este singurul lucru înţelept din tot haosul.

Haosul spiritual este opera păcatului. Ordinea, armonia spirituală este gloria lui Dumnezeu prin excelenţă. Pentru restaurarea ordinii spirituale, Isus se face ascultător până la moartea pe cruce şi apoi o încoronează prin învierea sa glorioasă. Ascultarea stă la temelia evenimentului pascal, fiindcă numai ea duce la ordine, la armonie şi la înviere, iar învierea duce la nimicirea definitivă a haosului şi a morţii; moartea fiind încoronarea haosului.

Sfânta Gertruda se ruga în cămăruţa ei. Îi apare pruncul Isus în strălucire cerească. Sfânta se simte fericită ca în paradis. O soră bate la uşă şi-i aduce la cunoştinţă un lucru pe care ea trebuie să-l facă. Gertruda simte durerea despărţirii de Isus vizibil şi-i spune: O, ce rău îmi pare că trebuie să te las! Şi a plecat în grabă. La întoarcere găseşte cămăruţa scăldată într-o lumină cerească mult mai mare şi pe Isus în mijlocul ei ca pe un tânăr nespus de frumos. Uimită, a exclamat: Ce minunat! Dar cum se face că într-un timp atât de scurt ai crescut atât de mare? Isus îi răspunde: Am crescut atât de mare în inima ta prin ascultare. Şi în noi, Isus va creşte până la plinătatea învierii, până la starea omului desăvârşit, în măsura în care vom şti să ne încadrăm în ascultare faţă de voinţa Tatălui ceresc.

Noi nu putem privi spre ascultarea lui Cristos numai ca simpli spectatori ai unei realităţi minunate, dar trebuie să ne lăsăm cuprinşi de ea, fiindcă numai prin ea devenim drepţi (Rom 5,19). Isus este ascultarea noastră, el a ascultat pentru noi, a desfiinţat neascultarea primului om şi a reînnoit supunerea faţă de Tatăl, respectul faţă de suveranitatea lui Dumnezeu. Ba mai mult, Isus a trezit în noi, prin ascultarea sa, bucuria de a fi fii ai lui Dumnezeu, născuţi din voinţa sa plină de iubire nemărginită. De fapt, când Tatăl ne-a cerut să ascultăm de Fiul său, ne-a dat harul să-i putem împlini voinţa sa prin Isus care ne-a învăţat să ne rugăm Tatăl nostru şi ni l-a trimis pe Duhul Sfânt în inimile noastre spre iertarea păcatelor şi să se roage pentru noi cu suspine negrăite chiar şi atunci când noi nu ne putem ruga.

Toate lecturile de azi ne îndeamnă la ascultare: Ascultaţi, dacă cel rău se întoarce de la fărădelegile sale, îşi va salva viaţa. Ascultaţi! Faceţi-mi bucuria deplină prin care să aveţi cu toţii o singură simţire, o singură dragoste şi un singur gând, să aveţi în voi aceleaşi simţăminte pe care le-a avut Isus Cristos; evanghelia ni-i arată pe cei doi fii trimişi la lucru, cum lui Dumnezeu îi place de cel care îşi recunoaşte greşeala, îi pare rău şi devine ascultător. Ascultarea ne înscrie în viaţa divină, în armonia cerească.

Ascultarea, pe lângă faptul că este o adeziune la valoarea supremă, devine creatoare de valori. Isus ne asigură că acela care ascultă de cuvântul său şi împlineşte voinţa Tatălui, îi devine tată, mamă, frate, soră. Ce sunt toţi aceştia? Întruchiparea iubirii. Ascultarea creează rudenia spirituală superioară oricărei rudenii de sânge. Rudenia de sânge este bazată pe natura trupească, pe când rudenia spirituală, prin acceptarea şi trăirea voinţei Tatălui, este bazată pe forţa spirituală a voinţei care alege în cunoştinţă de cauză. Numai prin ascultare, prin alegere în cunoştinţă de cauză a voinţei Tatălui, îi devenim lui Isus tată, mamă, frate, soră, cu dreptul de a-i moşteni învierea.

Responsabilitatea ascultării se mai naşte şi din faptul că superiorii trebuie să dea cont de ascultarea noastră şi să o poată face cu bucurie şi nu suspinând (Evr 13,17). Din acest motiv ascultarea devine un act de iubire faţă de aproapele, faţă de superiorii legitimi.

O poveste spune că un preot s-a prezentat la judecata lui Dumnezeu, care l-a întrebat: Unde-ţi sunt oiţele? Preotul şi-a plecat ochii în jos şi tăcea. Întrebat a doua şi a treia oară, a răspuns plângând: Doamne, mie nu mi-ai dat oiţe, mie mi-ai dat: capre, boi, măgari, porci, scroafe, catâri, lupi, urşi, lei, pantere şi tot felul de jivine care nu ştiu să asculte. Am încercat, i-am învăţat cu timp şi fără timp, i-am lăudat, i-am dojenit, dar în zadar. Fă ce vrei din mine, dar eu nu am fost în stare să scot oiţe din ei! Şi preotul trist, cu fruntea plecată, şi-a îndreptat paşii spre iad, când, deodată, s-a trezit. Şi-a pus problema: Ce ar trebui să fac mai mult pentru credincioşii mei necredincioşi în ascultare?

Voi ce credeţi că ar trebui să facă un păstor ca să-l asculte oile?

Aştept, mai mult decât sugestiile, rugăciunile voastre!

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus mai-marilor preoţilor şi bătrânilor poporului: “Ce vi se pare? Un om avea doi fii şi a mers la cel dintâi şi i-a zis: «Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea». Acesta i-a răspuns: «Nu vreau!»; dar pe urmă, părându-i rău, s-a dus. Mergând la al doilea, i-a zis la fel. Acesta, i-a răspuns: «Da, Doamne, mă duc»; dar nu s-a dus. Care dintre aceştia doi a împlinit voinţa tatălui? Ei au răspuns: Cel dintâi”. Isus le-a zis: “Adevăr vă spun, că vameşii şi desfrânatele vor merge înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu…” (Mt 21,28-32)

În textul mateian propus pentru această duminică, text în care, prin intermediul unei alte parabole Isus Cristos îi invită pe interlocutorii săi, mai marii preoţilor şi bătrânilor poporului, să îşi precizeze poziţia faţă de voinţa lui Dumnezeu exprimată prin Evanghelia sa, accentul polemic creşte. Atitudinile celor doi fii, trimişi de tatăl lor să lucreze în via lui, caracterizează, în mare, două mari categorii de oameni ai societăţii timpului lui Isus (dar şi ai societăţii noastre): I. cei care iniţial şi declarativ refuză împlinirea voinţei divine, ulterior însă se căiesc şi îşi schimbă comportamentul orientându-l către propunerea tatălui; II. cei care declarativ se situează pe linia voinţei divine, dar, prin comportamentul lor dau dovadă că înfăptuiesc contrariul propunerii tatălui. În text cele două categorii sunt clar exprimate. Din prima fac parte vameşii şi desfrânatele care s-au căit şi şi-au schimbat viaţa, în timp ce din a doua fac parte tocmai liderii religioşi şi politici care, în activitatea lor, fac referinţă constant la Cuvântul lui Dumnezeu şi care vor merge până acolo încât îl vor persecuta, condamna şi chiar îl vor ucide pe Isus Cristos.

Lectura unui astfel de text ne obligă şi pe noi cei de astăzi să discernem, din cuvintele şi comportamentul nostru, din care categorie facem parte.

Fraţilor, dacă este adevărat că în Cristos ne încurajăm unii pe alţii, ne mângâiem în dragoste, suntem uniţi cu Duhul Sfânt, avem sentimente de iubire şi compătimire, atunci faceţi-mi bucuria deplină prin aceea că aveţi cu toţii o singură simţire, o singură dragoste şi un singur gând; nu faceţi nimic din spirit de ceartă sau de mărire deşartă! Dar să aveţi destulă smerenie, ca să-i consideraţi pe ceilalţi superiori vouă. Fiecare dintre voi să se gândească nu la interesele proprii, ci la binele celorlalţi. Să aveţi deci în voi aceleaşi simţăminte pe care le avea şi Cristos Isus… (Fil 2,1-11)

În momentul în care sf. Pavel (Paul) le adresează epistola, din care citim un mic fragment în această duminică, membrii comunităţii din Filipi se află în pragul unei diviziuni pe care Apostolul vrea s-o împiedice. Analizând recomandările pe care sf. Pavel le face ne putem uşor da seama că în sânul comunităţii filipenilor are loc un fenomen care tinde să să ia o amploare îngrijorătoare. Foarte probabil că în adunările liturgice sau declarativ membrii comunităţii se încurajează, se mângâie reciproc sau îşi exprimă sentimente de iubire şi compătimire reciprocă, în timp ce în viaţa de fiecare zi ajung la comportamente dictate de spirit de ceartă sau de mărire deşartă. (În această situaţie regăsim paradigma întâlnită în textul evanghelic.) Comportamentul creştinului trebuie, dimpotrivă, să fie dictat de smerenie, de uitarea de sine în folosul aproapelui şi chiar de voinţa de privilegierea interesele celorlalţi faţă de cele personale. Drept argument Apostolul le pune înaintea ochilor exemplul despoierii de sine a Fiului lui Dumnezeu care doar atunci când s-a dat pe sine pentru cei mulţi a reuşit să-i mântuiască, să alcătuiască poporul de adoratori ai lui Dumnezeu şi să-i conducă la slava Împărăţiei cerurilor.

 

* * *

 

Pozitivul negativ şi negativul pozitiv

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Nu numai parabola din Evanghelia de azi, dar şi alte două care vor urma în două duminici consecutive, au aceeaşi temă: refuzul conducătorilor spirituali ai poporului iudeu de a da ascultare învăţăturilor lui Isus şi ascultarea prestată de cei pe care ei îi dispreţuiesc, de păcătoşii publici şi de păgâni.

După cum Giulgiul sfânt din Torino poartă întipărite urmele rănilor lui Isus ca într-un negativ fotografic, dar arată pozitivul iubirii divine, tot aşa Evanghelia de azi ne arată negativul uman al celui ce spune nu legii lui Moise şi apoi da faptelor de pocăinţă cerute de Isus şi pozitivul uman al celui ce spune “da” legii şi “nu” chemării Mântuitorului. Negativul divin arată iubire şi pozitivul uman arată ură. “da” pentru lege şi “nu” pentru fapte; “nu” pentru lege şi “da” pentru fapte de pocăinţă.

Fariseii, cărturarii şi arhiereii, fiind conducătorii spirituali şi religioşi ai poporului ales, considerându-se drepţi, dar printr-o dreptate moştenită, nu se lăsau convinşi de necesitatea pocăinţei la care Isus i-a chemat cu insistenţă de mai multe ori: “S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Mc 1,15) şi: “Vă spun că mai multă bucurie va fi în Cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Bunăstarea materială de care se bucurau le dădea convingerea că moştenesc binecuvântarea lui Dumnezeu făcută strămoşilor pentru fidelitatea faţă de legământ, faţă de lege. Parabola celor doi fii, din Evanghelia pe care am ascultat-o (Mt 21,28-32), vrea să-trezească din eroarea lor şi să le arate responsabilitatea personală pe care o au în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare faptă rea pe care o fac. Ei considerau, într-un fel, că Dumnezeu şi-a schimbat atitudinea greşită, pe care i-o imputau strămoşii lor de pe vremea profetului Ezechiel, de a pedepsi fiii pentru păcatele părinţilor, ci acum, din contra, răsplăteşte fiii pentru vredniciile părinţilor, fiindcă meritele strămoşilor întrec micile greşeli ale copiilor de azi, aşa că fariseii, cărturarii şi arhiereii se credeau sfinţi şi drepţi fiindcă moştenesc vredniciile strămoşilor şi ţin la loc de cinste Legea, de aceea cred că pot spune cu fruntea sus: “Tatăl nostru este Avram… Noi nu suntem născuţi din adulter” (In 8,39.41) şi îl avem pe Moise care a dat părinţilor noştri să mănânce pâine cerească (cf. In 6,31).

Fariseii şi cărturarii credeau că strămoşii, lăsându-le ca moştenire Legea, le-au lăsat şi meritele lor legate de observarea Legii, le-a lăsat un fel de imunitate parlamentară sau diplomatică, cum am spune azi, sau, acea apartenenţă la PCR-ul de ieri, în care ajungea să-ţi arăţi carnetul roşu şi ţi se deschideau toate uşile şi se făceau nevăzute toate fărădelegile… Fariseii şi cărturarii făceau parte din partidul Legii, se bucurau de imunitate legală şi de aceea nimeni nu avea voie să se lege de conduita lor morală; apartenenţa la Lege le dădea dreptul de a fi trataţi ca “drepţi”. N-au înţeles că Legea în esenţa ei îi chema tot la fapte, la o convertire continuă spre Dumnezeu. De aceea Isus le-a reproşat, când ei susţineau că sunt ucenicii lui Moise: “Învinuitorul vostru este Moise, în care v-aţi pus nădejdea. Căci de l-aţi fi crezut pe Moise, m-aţi crede şi pe mine, deoarece el despre mine a scris” (In 5,45-46). Pe drept Ioan Botezătorul i-a numit “pui de vipere” (Mt 3,7) şi Isus “făţarnici” de foarte multe ori.

Contemporanii profetului Ezechiel, despre care este vorba în lectura întâi (Ez 18,25-28) aveau o soartă tristă. Alianţa era ruptă, templul era distrus, cetatea sfântă fusese pradă flăcărilor, nu mai exista nici altar şi nici jertfe de împăcare şi de îndreptare… Pot fi o mângâiere lacrimile vărsate printre sălciile de pe malurile râurilor din Babilon? Se lamentau şi se criticau mereu între ei că sunt victima nedreptăţii divine, că părinţii lor au păcătuit şi ei trag ponoasele – “Părinţii au mâncat auguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii” (Ez 18,2), “Calea Domnului nu este dreaptă”. Pe de altă parte, voiau ei să spună, dacă avem vreo vină, oare vredniciile lui Avram, Moise, Iosue, David, Iosia, Ezechia şi ale atâtor alţi strămoşi drepţi, nu valorează nimic? Nu-l rugăm noi pe Iahve: “Din iubire faţă de slujitorul tău David”, ai milă de noi? S-a risipit iubirea Ta în negura trecutului? Resemnarea cu condiţiile de viaţă de la faţa locului se instaurează cu încetul, dar murmurul continuă şi devine ca o obişnuinţă, ca o a doua natură: orice rău li se întâmplă, Iahve este de vină. Poporul nu murmură până nu se găseşte un lider care să lanseze ideea nemulţumirii şi să indice izvorul răului, încercând să abată, de obicei, atenţia supuşilor de la propriile fărădelegi…

Ezechiel simte impulsul profetic de a lămuri problema: Fiecare este responsabil de faptele proprii: cel rău moare pentru faptele lui; cel drept va trăi după dreptatea lui. Ezechiel nu tăgăduieşte principiul solidarităţii, pus în faţa lui Israel de Dumnezeu însuşi: “Iată, eu pun azi în faţa ta viaţa şi binele, moartea şi rău” (Deut 30,15), dar Ezechiel explică responsabilitatea pe care o are fiecare pentru toţi şi toţi pentru unul. Apoi, trecutul nu constituie o fatalitate. Greşelile trecutului au repercusiuni asupra prezentului, ca şi în moştenirile materiale, dar acestea pot fi înlăturate printr-un efort prezent, individual şi colectiv, fiindcă Dumnezeu iubeşte convertirea celui păcătos ca să trăiască. Vrea să le spună Ezechiel: Dacă voi nu faceţi ceea ce iubeşte Iahve, atunci calea cui nu este dreaptă? Vreţi să iubească rătăcirile voastre? Convertiţi-vă şi veţi trăi!

În lectura a doua (Fap 2,1-11), sfântul apostol Paul se îndreaptă spre acei conducători spirituali din Filipi care se credeau stăpânii doctrinei creştine şi începeau să aibă tendinţe dictatoriale faţă de credincioşii de rând. Acestora, apostolul neamurilor le propune exemplul lui Cristos, care singur “fiind Dumnezeu din fire”, el singur “este Domnul”. Este Domn prin biruinţa repurtată asupra morţii, dar şi prin autoritatea pe care o are acum asupra Bisericii sale, asupra a tot ceea ce este creat şi tinde spre “propria libertate” (cf. Rom 2,5-11). Prin urmare, cei chemaţi să conducă în Biserică, nu au numai misiunea de a participa la slava şi stăpânirea lui Cristos, ci trebuie să urmeze şi starea personală a lui Cristos şi anume: el, “Dumnezeu fiind din fire”, nu a avut nici umbră de păcat. Nici în ei să nu fie umbră de păcat. Ba mai mult, Isus a renunţat la ceea ce i se cuvenea spre a apare ca Dumnezeu. Cu atât mai mult ei trebuie să renunţe la ceea ce le-ar da dreptul să apară ca demnitate şi autoritate. Ba şi mai mult, Isus s-a smerit şi a acceptat moartea cea mai crudă dintre toate. Cu atât mai mult ei sunt chemaţi, nu să se arate conducători, ci slujitori, să-şi ducă crucea şi să se jertfească pentru poporul creştin, altfel vor face din creştinism un partid religios sau chiar politic. Nimeni nu poate moşteni slava lui Cristos, dacă nu se face părtaş al Crucii lui Cristos. “Necesitatea crucii” nu va înceta niciodată să fie “cea mai înaltă înţelepciune înţeleasă doar de cei maturi” în credinţă. Deci, fiţi maturi în credinţă! Numai exemplul personal poate molipsi pe cei din jur să dea crezare învăţăturii şi ascultare poruncilor voastre.

Prin urmare, nu ajunge să spui “Sunt creştin” ca să ţi se deschidă orice uşă, să poţi beneficia de orice, să ţi se plece lumea cu respect… şi nici “Doamne, Doamne”, ca să ţi se deschidă larg porţile Paradisului (cf. Mt 7,21). Sunt atâtea partide politice care şi-au intercalat în numele lor şi pe acela de “creştin”, dar oare sunt creştine? Suntem creştini? Botezul ne-a introdus în viaţa lui Isus sau într-o categorie religioasă? Pentru a obţine votul omului de rând, mulţi îndrugă “cruci” cu nemiluita, dar oare sunt dispuşi să ducă “crucea lui Isus”? Oare nu ne plângem noi înşine, când necazurile ne copleşesc, că “Dumnezeu nu face dreptate”? Iată, zicem adesea, cum celor răi le merge bine şi celor buni le merge rău! Unde-i dreptatea lui Dumnezeu?

Avem trebuinţă de convertire toţi, de la cei mai mari şi până la cei mai mici.

Atitudinea noastră să fie, de acum încolo, cea exprimată în antifona de la începutul Liturghiei de azi: “Doamne, toate câte ni le-ai făcut, pe bună dreptate ni le-ai făcut, pentru că am păcătuit, călcând poruncile tale, dar pentru cinstea numelui tău, arată-ne marea ta îndurare!”

Numele care ne îndreptăţeşte, fiindcă nu este dat oamenilor un alt nume în care să fim mântuiţi (cf. Fap 4,12), căruia i se cuvine toată cinstea şi mărirea, este Isus, în faţa căruia trebuie să se plece tot genunchiul oricărei fiinţe din Cer, de pe pământ şi chiar din Iad, fiindcă, fie faptele noastre oricât de mari, oricât de multe, oricât de strălucitoare, numai prin meritele lui Cristos îşi capătă adevărata valoare de a-l preamări pe Tatăl ceresc (cf. Mt 5,16).

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Tuturor, ni se întâmplă în viaţa noastră, să avem parte de deziluzii. Ne aşteptam ca lucrurile să meargă într-un sens, dar în schimb au mers în alt sens; aveam încredere în anumite persoane, dar aceste persoane nu au răspuns la aşteptările noastre…

Şi Isus a avut parte de mari deziluzii. Cu puţine excepţii, cea mai mare parte a capilor religioşi ai timpului – cei pe care Evanghelia îi numeşte “mai marii preoţilor” şi “bătrânii poporului”, cei care oficial trebuiau să fie maeştri şi călăuzele poporului în cele religioase – nu au primit favorabil predica sa şi s-au arătat neîncrezători sau clar ostili în privinţa lui. Aşa cum procedaseră şi mai înainte când nu au acordat dreptate predicii lui Ioan Botezătorul.

Şi totuşi aceste persoane se prezentau public drept păzitorii şi apărătorii legii lui Dumnezeu; şi adesea priveau cu un sentiment de superioritate şi dispreţ anumite categorii de persoane pe care ei le considerau practic drept “păcătoşi” prin definiţie şi prin profesie, excluşi din principiu de la “împărăţia lui Dumnezeu”, cum ar fi de exemplu prostituatele şi vameşii (aceştia erau ştim prea bine perceptorii de impozite pentru romani: în limbajul comun numele lor echivala cu hoţi şi trădători…).

În schimb multe din aceste persoane s-au dovedit disponibile la predicarea lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus, primind invitaţia la convertire, la schimbarea vieţii, pentru a deveni ascultători faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Aşadar, tocmai mai marilor preoţilor şi bătrânilor poporului, Isus le adresează discursul său, punându-le în faţă responsabilităţile lor: “Voi sunteţi ca acel fiu care prin cuvinte spune tatălui său că vrea să asculte în toate, dar în realitate nu se comportă aşa cum vrea şi doreşte de fapt tatăl. Voi vă arătaţi zeloşi în observarea formală a Legii şi tradiţiilor religioase, dar nu sunteţi dispuşi să vă lăsaţi atinşi, să vă lăsaţi examinaţi în faţa cuvântului pe care acum Dumnezeu vi l-a adresat prin Ioan Botezătorul, de cuvântul pe care acum vi-l adresează Dumnezeu prin mine…”.

Pe timpul lui Isus ca şi pe timpul nostru, “voinţa lui Dumnezeu”, nu consta atât în observarea legilor şi tradiţiilor, cât mai ales în recunoaşterea şi primirea lui Cristos, în ascultarea obedientă şi faptică a cuvântului său.

Pentru a îndeplini într-adevăr voinţa lui Dumnezeu nu ajunge să te proclami sau să te prezinţi public ca persoană “religioasă”; aşa cum nu ajunge – ca să o spunem în termeni moderni – să fii “practicant”. Trebuie să spunem de asemenea că nu este suficient nici chiar să faci parte oficial din instituţia bisericească…

Cu alte cuvinte: nu ajunge să fii preot, călugăr, călugăriţă, sau chiar episcop…, aşa cum nu ajunge să faci parte dintr-o asociaţie, congregaţie, grup sau mişcare, pentru a te simţi sigur că eşti bun creştin. Oricare ar fi condiţia noastră civilă, socială şi bisericească, fiecare dintre noi trebuie să examineze încontinuu fidelitatea sa reală faţă de Evanghelie, în concretul vieţii şi comportamentului propriu, în lucrurile mari ca şi în cele mici.

Nu numele, titlul sau haina pe care o purtăm; nu locul pe care-l ocupăm în Biserică sau societate; nu apartenenţa la o organizaţie sau alta sunt cele care contează înaintea lui Dumnezeu. Contează numai sinceritatea cu care căutăm, în lumina cuvântului lui Cristos, ceea ce este adevărat, drept şi bun. În ultimă analiză contează numai disponibilitatea concretă de a ne lăsa călăuziţi de legea supremă a dragostei, dincolo de toate celelalte legi, tradiţii, convenţii şi convenienţe.

Iar unul dintre aspectele esenţiale ale legii carităţii este renunţarea la orice atitudine de confruntare, judecată şi cu atât mai mult de dispreţ sau condamnare în raport cu ceilalţi. Pentru că noi nu suntem în stare să cunoaştem cu adevărat persoanele în nucleul cel mai intim al conştiinţei lor: judecăţile noastre totdeauna sunt foarte subiective, parţiale, relative… Cu toată bună voinţa (sau cu toată prezumpţia noastră) riscăm totdeauna să facem mari greşeli în judecarea persoanelor.

Este inutil să negăm: este adevărat că anumite cuvinte din evanghelie nu ne place să le auzim. Ne disturbă, ne produc neplăcere. Şi atunci încercăm să ne gândim că nu ne privesc. Şi totuşi, nu putem să ne dispensăm (mai ales noi, “oameni ai Bisericii”…) să fim într-un oarecare mod provocaţi de cuvintele lui Isus adresate capilor şi responsabililor religioşi ai timpului său: “Vameşii şi prostituatele vor merge înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu…”.

Să ne dea Dumnezeu o inimă curată şi umilă, pentru a ne lăsa călăuziţi şi convertiţi de cuvântul său.

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

“Doamne, toate câte ni le-ai făcut, pe bună dreptate ni le-ai făcut, pentru că am păcătuit, călcând poruncile tale, dar pentru cinstea numelui tău, arată-ne marea ta îndurare“. (Ant. la intrare)

Acestea sunt cuvintele cu care am în¬ceput Sfânta Liturghie din duminica de astăzi. Ele exprimă a-devărata atitudine pe care noi trebuie s-o avem faţă de Dom¬nul. Dumnezeu cunoaşte firea noastră umană, cunoaşte natura noastră rănită de păcat; ştie că îl vom ofensa prin păcatele noastre, ştie că ne vom îndepărta de dânsul prin neascultarea noastră. Cu toate acestea, El continuă să fie mereu bun, mereu iubitor şi milostiv. Chiar dacă l-am refuzat uneori în mod dureros, acest refuz nu ne îndepărtează definitiv de iubirea sa. Întotdeauna, Dumnezeu lasă încă o şansă, întotdeauna ne mai dă încă o speranţă. Ceea ce trebuie deci să facem noi, este să ne căim de păcatele noastre, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să-l rugăm să ne ierte.

Asemenea tatălui fiului risipitor, Dumnezeu nu aşteaptă explicaţii de la omul care a greşit. Important este ca el să se întoarcă şi atunci Dumnezeu, ca un tată iubitor, îi va ieşi în întâmpinare şi ca un bun părinte îl va îmbrăţişa şi va face sărbătoare pentru întoarcerea fiecăruia dintre noi.

Liturgia Cuvântului din duminica de astăzi ne arată res¬ponsabilitatea personală cât priveşte mântuirea şi zădărnicia recurgerii la privilegiile din trecut. Atât pasajul din Ezechiel, pe care l-am ascultat în prima lectură cât şi textul evanghelic, scot în evidenţă pretenţia unei categorii de oameni, care îşi revendică favoruri divine speciale. Din această categorie fac parte: conaţionalii lui Ezechiel pe de o parte, iar pe de alta fariseii şi cărturarii din timpul lui Isus. Şi unii şi alţii aduc argumente care nu valorează nimic în faţa lui Dumnezeu, deoarece, nu sfinţenia unei terţe persoane ne merită mântuirea personală, dar credinţa şi conduita proprie.

Fariseii din timpul lui Isus se mândreau cu faptul că a¬parţin poporului Alianţei, dar prin răspunsul lor efectiv, re¬fuzau mesajul de mântuire adus de Cristos, sfârşind în reali¬tate prin a spune un “NU” încăpăţinat Alianţei însăşi. Păcătoşii în schimb, deşi la început l-au refuzat pe Dumnezeu, mai apoi s-au întors şi au spus un sincer şi total “DA”. De aceea, acestora din urmă le asigură Isus mântuirea.

Pentru Isus, exigenţa numărul unu, nu consistă în faptul de a te fi născut evreu, sau în a fi farizeu, saduceu… sau altceva, dar în a răspunde cu sinceritate la chemarea divină. Înaintea lui Dumnezeu nu ne putem justifica prin simplu fapt că ne numim creştini, sau că suntem catolici; sau că am fost botezaţi şi facem parte dintr-o familie credincioasă. Nu ! Acest lucru nu este suficient. Decisiv este răspunsul nostru personal, izvorât dintr-o inimă sinceră; decisivă este fide¬litatea sau infidelitatea noastră faţă de Cristos.

În Evanghelia de astăzi, am văzut cum tatăl trimite pe cei doi fii să lucreze în via sa. Primul, spune ” Da ” Şi nu se duce, încercând să-şi înşele părintele. Al doilea, spu¬ne “nu” dar îi pare rău şi se duce; ştie că tatăl său va ierta răspunsul negativ şi va privi la faptele sale. Parabola priveşte o pagină din istoria poporului evreu dar învăţătura sa are rezonanţe până la noi, fiind valabilă pentru orice creştin. Fiecare dintre noi este chemat, con¬form stării sale, să lucreze în via Domnului, care este Bise¬rica. Fiecare credincios este chemat să dea mărturie despre credinţa care este în el, să fie lumină pentru cei din jur: “Pentru ca văzând faptele voastre bune – ne spune Isus – să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Mt 5,16).

Răspunsul la iniţiativa divină este bun numai dacă fap¬tele urmează cuvintelor. Dar câte morminte albite de aparenţa ascultării nu ascund oare în ele moartea ? Declaraţiile teo¬retice şi exterioare ale acelora care se pretind drepţi şi buni, nu ajută cu nimic la mântuire.

Mai marii poporului, susţineau că numai poporul ales este destinat mântuirii, iar păgânii şi chiar cei păcătoşi din poporul lor sunt osândiţi. Prin parabola celor doi fii, Isus se opune acestei mentalităţi, vrând să înfiereze pretenţ¬iile nejustificate ale acelora care o făceau pe călăuzele. În finalul Evangheliei, Mântuitorul rosteşte clar con¬damnarea fariseilor şi cărturarilor: “Vameşii şi femeile des¬frânate vor merge înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu”. Este posibil aşa ceva? Ia Isus apărarea celor păcătoşi? Apă¬ră păcatul ? Nu, nicidecum! Cuvintele lui Isus nu sunt o apologie la adresa vameşilor şi a păcătoşilor. Meri¬tul pe care îl recunoaşte acestora, este acela că ei s-au recunoscut păcătoşi, că şi-au recunoscut slăbiciunile, şi s-au întors la Dumnezeu rugându-l să-i ierte. Cu siguranţă îi va ierta, deoarece tot Isus ne spune în Evanghelia Sfântului Ioan ” Pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară“.

Păcatul capital care se împotriveşte convertirii, este mândria. Fariseii şi cărturarii nu l-au ascultat nici pe Ioan Botezătorul, fiind surzi la predica sa şi încrezându-se prea mult în propria ştiinţă; nu l-au ascultat nici pe Isus, deoa¬rece erau prea mândri pentru a accepta învăţătura ” Fiului lemnarului.” Ei au fost puşi după vameşi şi păcătoşi tocmai pentru faptul că nu şi-au recunoscut propria stare păcătoasă, mândria îi determină să se considere autosuficienţi.

Îndemnul la convertire din pericopa evanghelică apare clar şi în consideraţia pe care profetul Ezechiel o face în faimosul capitol 18 al cărţii sale, asupra responsabilităţii individuale. Întregul capitol este o continuă invitaţie la convertire şi o apărare a modului de a proceda al lui Dumne¬zeu. Conaţionalii lui Ezechiel îl considerau pe Dumnezeu ne¬drept, deoarece – spuneau ei – sunt pedepsiţi, sunt exilaţi pentru păcatele părinţilor lor. Dumnezeu, însă îi admonestează; ” Oare căile mele nu sunt drepte, sau mai degrabă căile voastre?“. Profetul le răspunde în versetul 30 al aceluiaşi capitol: “ Fiecare va fi judecat după comportamentul său personal “. Nu este decisiv trecutul, vrednicia sau nevrednicia înaintaş¬ilor. Fundamental este răspunsul personal de convertire pe care cuvântul lui Dumnezeu ni-l cere.

Exilaţii ca şi fariseii din Evanghelie, invocau sus şi tare că sunt popor ales şi au deci privilegii deosebite, uitând să privească la propriul lor comportament. Atât profetul Ezechiel cât şi Isus arată insuficienţa simplei apartenenţe la un cerc, la o familie, la un popor privilegiat. Această apartenenţă nu scuteşte omul de responsabilitate.

În antichitate era la mare cinste să poţi spune: “Sunt cetăţean roman” (Fap 22, 25 – 25), sau grec. Astăzi poate, este o mare cinste să fii american, francez sau englez. A¬partenenţa la o categorie determinată este ocazie de mare e¬fect, care suscită, care trezeşte admiraţie, respect, stimă sau măcar teamă. Dar înaintea lui Dumnezeu acest lucru nu ser¬veşte la nimic, nici nu ajută la mântuire.

Dumnezeu înfăptuieşte întotdeauna dreptatea. Cel care se încăpăţânează în necredinţa sa, în păcatul său, este pedepsit chiar dacă face parte din poporul ales; cel care se întoarce de la calea sa rea, este răsplătit indiferent de poporul din care face parte. Pentru a realiza convertirea despre care ne vorbeşte atât Evanghelia cât şi profetul Ezechiel, avem nevoie de u¬milinţă. Sf. Paul pune la temelia trăirii creştine, exem¬plul de ascultare şi de umilinţă pe care ni l-a dat Cristos. Dumnezeu cunoaşte firea noastră slabă; ştie că este greu să ne călcăm în picioare propriul orgoliu, de aceea ni l-a dat pe Fiul său, care este model de Ascultare, de Dăruire, şi de U¬milinţă absolută.

Imnul pascal pe care l-am auzit în cea de-a doua lectu¬ră, este un apel la umilinţă, pe care Sf. Paul îl adreseaz㬠comunităţii din Filipi, apel care este la fel de valabil atât ieri cât şi astăzi, deoarece numai umilinţa poate îndepărta acea specie de carie (Os 5, 12) care distruge, care roade co¬muniunea dintre oameni, care roade comunitatea religioasă. Nucleul central al cântului este reprezentat de contrastul coborâre-înălţare. Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat natura uma¬nă, a îmbrăcat umanitatea noastră, uitând parcă de egalitatea sa cu Dumnezeu. Este văzut ca “Servitorul suferind” din Isaia 53, a înfruntat experienţa morţii, şi încă cea mai in¬famă : crucea. Moartea însă, nu este umilirea definitivă; El se va ridica deoarece pământul va face să încolţească trium¬ful. A doua parte a imnului este dedicată înălţării şi glori¬ei pascale a lui Isus care, după o schemă verticală este “deasupra oricărui alt nume” şi în faţa căruia trebuie să se plece tot genunchiul: al celor din cer, al celor de pe pământ şi al celor de sub pământ.

În acest fel umilinţa şi moartea devin şi pentru creştin instrument fecund de mântuire şi de glorie. Ascultarea şi dă¬ruirea de sine este modelul pe care Sf. Paul îl prezintă credincioşilor, îndemnându-i să-şi fixeze ochii asupra lui Cristos crucificat. Acestei ascultări i se opune falsa şi i¬pocrita ascultare a fiului în aparenţă fidel, dar în realitate pervers şi rebel.

Isus Cristos, coboară de la înălţimea lui Dumnezeu la ni¬velul omului, şi nu numai atât, dar între oameni îşi alege ultimul loc şi acceptă moartea rezervată sclavilor. În acest moment intervine Tatăl şi-l ridică la înălţimea cu¬venită, la slava sa de la început.

Creştinul, dacă vrea să fie înălţat de Dumnezeu, trebuie mai întâi să se coboare în ochii proprii, să se recunoască slab şi mic, să se umilească şi să se abandoneze în braţele Tatălui ceresc, deoarece numai la acest nivel Dumnezeu inter¬vine şi ridică pe om din mocirlă, făcându-l fiul său adoptiv.

Începem o nouă săptămână; să avem mereu înaintea ochilor exemplul de umilinţă pe care ni l-a dat Cristos, iar ca model de convertire să-l luăm pe cel de-al doilea fiu din Evanghelia de astăzi, care este o mângâiere pentru toţi sărmanii păcătoşi şi o încurajare pentru a se întoarce, deoarece Dumnezeu îi aşteaptă ca să-i ierte i să-i mântuiască.

Mihai Mărtinaş

 

* * *

 

Duminica a XXVI-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

“Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta şi de poruncile tale nu am ascultat”.

Acesta este îndemnul pe care ni-l face Biserica prin antifonul de la începutul Sfintei Liturghii, din această a XXVI-a duminică de peste an: să recunoaştem dreptatea lui Dumnezeu şi să ne recunoaştem păcătoşenia şi nimicnicia noastră. În acest sens, Biserica ne cheamă la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, la convertire şi la umilinţă.

Am ascultat în prima lectură cum evreii, fiind în exil şi nemulţumiţi de acest lucru, îl învinuiesc pe Dumnezeu, spunând că nu este drept. Ei văd în exil catastrofa definitivă, moartea poporului lui Israel. Exilul pare să demonstreze că Dumnezeu este un judecător care se comportă ca un contabil rece şi dur. Ei sunt tentaţi să arunce toată responsabilitatea asupra lui Dumnezeu, acuzându-l că nu este drept. Ei îl găsesc totdeauna vinovat pe Dumnezeu pentru toate relele care se abat asupra lor. Însă Dumnezeu le răspunde printr-o întrebare, prin gura profetului Ezechiel: “Oare calea mea nu este dreaptă sau căile voastre nu sunt drepte?”

Toată gândirea lui Israel este dominată de ideea unei responsabilităţi colective a poporului lui Dumnezeu, însă fiecare trebuie să se facă responsabil asupra faptelor sale. Dreptatea divină nu poate fi judecată din punct de vedere uman. Dumnezeu este drept şi milostiv, chiar şi atunci când situaţiile omeneşti par să dezmintă acest fapt. Ca şi în lectura întâi, pasajul evanghelic de astăzi ne scoate în evidenţă problema convertirii şi a responsabilităţii personale pentru mântuire. După ce Isus a intrat triumfal în Ierusalim, evanghelistul Matei ni-l prezintă pe Isus într-un lung dialog cu conducătorii religioşi ai poporului. Parabola de astăzi, împreună cu parabola viticultorilor ucigaşi şi cu parabola ospăţului de nuntă, pe care le vom auzi în duminicile următoare, ilustrează sub aspecte diferite responsabilitatea lui Israel care l-a refuzat pe Isus şi necesitatea convertirii pentru a putea ajunge în Împărăţia Cerurilor. Relatarea parabolei de astăzi ilustrează modul autentic de a împlini voinţa lui Dumnezeu Tatăl.

Cei doi fii din parabolă simbolizează două categorii de oameni: drepţii şi păcătoşii. Cei care spun “Da, mă duc!” şi nu se duc sunt fariseii, învăţătorii Legii, ei care se considerau “cei drepţi”, care ţin cu stricteţe legile iudaice, dar întorc spatele mesajului nou, propus de Isus. A doua categorie de oameni, consideraţi de farisei “cei păcătoşi”, sunt cei care spun “Nu mă duc!”, dar apoi le pare rău şi merg. Aceştia sunt uneori infideli legilor lui Dumnezeu, însă atunci când aud mesajul lui Cristos le pare rău pentru greşelile făcute, se convertesc şi îşi schimbă viaţa. De aceea, Isus le dă celor dintâi un avertisment dur: “Adevăr vă spun, că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Căci a venit Ioan la voi pe calea dreptăţii şi nu l-aţi crezut. Dar vameşii şi desfrânatele l-au crezut; şi voi, deşi aţi văzut, nu v-aţi căit nici după aceea, ca să-l credeţi”. Conducătorii religioşi ai poporului evreu nu se aşteptau la un Mesia care să se apropie de păcătoşi, ci unul care să fie ca ei, “drept”, după cum se considerau ei, adică o dreptate falsă, de aceea, nu-l puteau accepta pe Isus. Ei credeau că strămoşii, lăsându-le ca moştenire Legea, le-au lăsat şi meritele lor legate de respectarea Legii. Apartenenţa la Lege le dădea dreptul de a fi trataţi ca drepţi. N-au înţeles însă că Legea în esenţa ei îi chema tot la fapte, la o convertire continuă spre Dumnezeu. De aceea, zice Isus: “Nu cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci acela care face voinţa Tatălui meu care este în ceruri”.

Mântuirea noastră este darul gratuit pe care-l face Dumnezeu pentru noi. Însă avem libertatea de a alege. “Cel ce te-a creat pe tine fără tine nu te va mântui pe tine fără tine”, spune sfântul Augustin, adică nu te va mântui fără ca tu să vrei acest lucru. Semnul acestei libertăţi este capacitatea omului de a se converti de la rău la bine, de a deveni bun. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. Ea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. Adevărata libertate ne cheamă să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi să-l punem în practică, ne cheamă la convertire. Ne cheamă să înlocuim omul cel vechi cu omul cel nou.

Nu ajunge ca păcatele noastre să fie iertate pentru a spune “sunt mântuit!”, ci trebuie să omorâm omul cel vechi care le comite. Nu trebuie să ne uităm la ce fac alţii, ci să ne uităm la noi înşine. Convertirea trebuie să plece de la fiecare dintre noi.

Se spune că împăratul Teodosiu Cel Mare, din cauza unei răscoale în Tesalonic, a dat ordin armatei să intervină. În acel măcel au fost ucişi 7000 de oameni. După acel masacru, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a dus duminica la Sfânta Liturghie. La intrarea în catedrala din Milano, episcopul Ambroziu, care-l mustrase mai înainte printr-o scrisoare, i-a ieşit în întâmpinare şi i-a interzis să intre, reproşându-i cele întâmplate la Tesalonic. Atunci, împăratul i-a spus: “Şi David a păcătuit!” Însă episcopul i-a răspuns: “Da, dar David a făcut şi pocăinţă!” Trebuie să ne uităm mai mult la pocăinţa pe care a făcut-o David decât la păcatul său. Prin urmare, nu este suficient să spui “sunt creştin!”, ca să ţi se deschidă uşa şi toţi să-ţi cadă la picioare şi nici să spui “Doamne, Doamne!” ca să ţi se deschidă larg porţile Raiului. Trebuie să dovedim acest lucru prin credinţa şi faptele noastre, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi prin pocăinţă.

Şi sfântul Paul, în a doua lectură, propune o verificare a alegerilor şi a stilului de viaţă al creştinilor. El se îndreaptă spre acei conducători spirituali din Filipi care se credeau stăpânii învăţăturii creştine şi începeau să aibă tendinţe dictatoriale faţă de credincioşii de rând. În contextul unei chemări la armonie şi unitate, care face Biserica, sfântul Paul introduce un imn cristologic, pentru a arăta că Isus Cristos nu este numai modelul, ci şi izvorul iubirii care uneşte Biserica. Creştinii sunt invitaţi la unitatea cu Cristos pentru a avea în ei simţămintele pe care le-a avut Cristos. Valoarea jertfei constă tocmai în faptul că acela care era în condiţia sa de Dumnezeu a devenit ascultător până la moartea pe cruce. Trecerea de la condiţia lui de Dumnezeu la condiţia de sclav este prezentată ca o renunţare liberă, decisă de a asuma această condiţie. Cristos a experimentat până la sfârşit condiţia umană. Viaţa sa a fost de la început şi până la sfârşit o ascultare continuă, care a fost esenţa misiunii şi a revelării sale. Umilinţa lui Isus înseamnă răscumpărarea noastră. Evenimentul mântuitor la care sunt chemaţi creştinii este caracterizat de ascultare, convertire şi umilinţă. Dispoziţia interioară de umilinţă pe care apostolul Paul o recomandă creştinilor s-a verificat mai întâi în Isus Cristos. Fără o coborâre concretă, o umilinţă şi o renunţare la orgoliile noastre şi fără o convertire adevărată nu putem vorbi de mântuire.

“Căutam de unde vine răul dar nu găseam răspunsul”, spune sfântul Augustin, iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu.

În raportul său cu Dumnezeu, omul are mereu posibilitatea de a începe o viaţă nouă. Şi noi avem mereu posibilitatea de a crea un viitor nou. Ce facem noi pentru aceasta? Care este contribuţia noastră pentru a crea acest viitor nou? Să renunţăm la orgoliile noastre, să lepădăm omul cel vechi şi să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, ascultând de cuvântul lui Cristos şi urmându-i exemplul, căci “El deşi era Dumnezeu… s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moartea pe cruce”.

Bartolomeu BLAJ

 

* * *

 

În spatele lui da şi în spatele lui nu

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Este şi un creştinism “declamator”

Sunt dintre aceia care spun da şi fac nu. Şi dintre aceia care spun nu şi fac da. Evident lui Dumnezeu îi plac cei care spun da şi fac da. Totuşi este tot atât de evident că între cel care spune şi nu face, şi care nu are cuvintele drepte pe buze dar este în stare de a prezenta acţiuni convingătoare, preferinţele sale merg spre această a doua categorie de indivizi. Parabola din evanghelie reprezintă condamnarea inexorabilă a unui creştinism “declamatoriu”, plin de cuvinte, formule, declaraţii solemne, profesiuni de credinţă, dar gol de fapte convingătoare.

Nu sunt suficiente “luările de poziţie” (natural “ferme”). Nu sunt suficiente reafirmările principiilor (natural “invulnerabile”). Este prea puţin să fii în regulă cu ortodoxia. După cuvinte trebuie să urmeze acţiunile. După principii trebuie să urmeze o conduită coerentă. Învăţăturilor trebuie să urmeze exemplul personal. Crezului recitat cu voce clară, trebuie să urmeze o viaţă care să nu-l dezmintă.

Ideile manifestate nu pot să fie numai în armonie cu doctrina sănătoasă (“depositum fidei”), dar trebuie să fie aşa cu conduita practică. Este indispensabil de “a săvârşi adevărul”, şi nu numai de a-l cunoaşte, de a te gândi la el, de a-l păzi, de a-l vesti. Mai mult, putem să spunem că cunoaştem pe deplin adevărul, numai dacă îl “facem”. “Cine face adevărul vine la lumină” (Io 3,21) Practica nu este o banală consecinţă a cunoaşterii adevărului, ci reprezintă condiţia necesară pentrua atinge cunoaşterea lui Dumnezeu. Practica, nu teoria, este pricipiul de cunoaştere.

La sfârşitul vieţii nu vom fi judecaţi despre doctrină, dar despre fapte: pâinea oferită celui flămând, paharul de apă oferit celui însetat. Mai mult, cei aleşi vor mărturisi cu candoare că nu sunt la post cu ortodoxia, vor recunoaşte erorile lor în materie cristologică: “Când te-am văzut flămând… gol…bolnav… sărac… întemniţat?…” (Mt 37-40). Adică: “Nu ştiam că erai aşa!” Totuşi vor fi primiţi în Împărăţia cerurilor deoarece comportamentul lor era cel drept.

În ultimă instanţă, în faţa tribunalului suprem, contează să fii în regulă cu porunca iubirii. Slava lui Dumnezeu nu este compromisă dacă ne încurcăm în vreo definiţie dogmatică. Dar imaginea sa este întunecată dacă noi refuzăm un act de milostivire. El se simte pentru a spune aşa păgubit dacă refuzăm hrana şi îmbrăcămintea sau un adăpost unui oarecare sărac.

Nu care anulează toate da-urile

Situaţia descrisă de parabolă are câteva variante. Una poate să fie aceasta. Sunt creştini care spun da lui Dumnezeu pe tărâmul moralei sexuale, în apărarea tradiţiilor religioase, în practicile de evlavie, în jertfele cele mai costisitoare, în ascultarea faţă de superiori. Proclamă, tare, în orice ocazie, apartenenţa proprie la Biserică, îi apără drepturile, se bate fără oboseală pentru toate cauzele “bune”.

Dar apoi se arată dur în privinţa aproapelui. Îi refuză iertarea. Nu ezită să rănească, să umilească, să dispreţuiască. Iată imaginea primului fiu, care a spus îndată da, şi apoi nu a făcut. Refuzul iubirii, al respectului faţă de altul, anulează toate celelalte da-uri. Putem să avem iluzia că lucrăm pe multe ogoare pentru Domnul. Dar dacă nu lucrăm pe tărâmul carităţii, via Tatălui rămâne necultivată.

Când limbajul înşală

Putem să mai adăugăm: există o fidelitate de faţadă, cumsecade, ascultătoare, respectuoasă faţă de forme, disciplionată. Care adesea face paravan oportunismului, cinismului, calculului viclean, chiar şi rebeliunii interioare. Şi există o fidelitate dureroasă, care uneori se traduce în atitudini externe nepoliticoase, pe un ton puţin rebel, în efervescenţe superficiale, dar care trădează o îndatorire de fond, o viaţă exemplară în substanţă, o dăruire admirabilă, o generozitate dovedită.

Într-adevăr, poate să existe un respect ostentativ, o ascultare afişată, care maschează lipsa de iubire. Şi poate să existe un limbaj aspru, critic, care ascunde o pasiune profundă. Adesea, din păcate, sunt răsplătite surâsurile, înclinaţiile, şi da-urile mereu şi peste tot. Primul frate dobândeşte stimă şi admiraţie. Al doilea, în schimb, este privit cu suspiciune, chiar ignorat. Din fericire, Tatăl ţine cont de “urmarea” lui da sau a lui nu. El are obiceiul să se uite unde duc cuvintele, să observe cum sunt folosite mâinile după aplauze…

Testul cel mai de seamă

Testul cel mai de seamă cu privire la autenticitatea da-ului nostru este acela oferit de stilul vieţii comunitare. Pagina lui Paul (lectura a doua) este de o actualitate arzătoare. Imaginea lui Cristos care, urmând calea despuierii totale, s-a făcut slujitor, s-a coborât în situaţia cea mai de jos, până la cea mai mare umilire, până pe ultimul loc, chiar făcându-se nimic, ar trebui să inspire comportamentele tuturor urmaşilor săi. Dimpotrivă, prea adesea, alcătuirea vieţii comune este sfâşiată de rivalităţi absurde, de căutări de prestigiu, de “asceze” nebune pentru a smulge titluri, onoruri, consideraţii, posturi (chiar în numele său! Da, în numele Aceluia care a renunţat la privilegiile divine pentru a deveni sclav…).

“Fraţilor, dacă este vreo mângâiere în Cristos, este mângâierea care izvorăşte din iubire…” Paul “imploră” cu un crescendo de expresii accentuate cu “dacă”, pentru a realiza unitatea în umilinţă. “Nu faceţi nimic din spirit de rivalitate sau vanitate”. Afirmarea de sine, protagonismul, spiritul de competiţie, invidia, sunt caria, cancerul care corodează relaţiile comunitare, provocând devastări înspăimântătoare. Da-ul carităţii implică în mod necesar nu-ul umilinţei, adică nu opus amorului propriu, vanităţii, gloriei individuale.

Numai o inimă golită de sine poate fi umplută de iubire. Chiar şi pentru cel credincios este o kenosi personală, mergând pe urmele lui Cristos, ca o condiţie necesară a carităţii către ceilalţi. “Aveţi în voi aceleaşi sentimente care sunt în Cristos Isus”. Nu este suficient a avea pe buze cuvântul iubire, chiar încrustat în miezul formulelor sclipitoare. Trebuie să posedăm “înăuntru” simţirea lui Cristos, “ambiţia” sa abisală de a deveni ultimul slujitor dintr toţi. “Să nu caute fiecare interesul propriu, ci mai degrabă acela al altora…” Este interesul material. Şi, uneori, cel mai nesăbuit, interesul pentru faţa proprie, pentru numele propriu.

Dar numai atunci când reuşim să facem să dispară faţa noastră, în comunitatea bisericească, apare chipul iubirii. Cristos a primit “numele” său de la Dumnezeu. Noi nu putem să aşteptăm. Pretindem “să-l facem” noi, şi cheltuim tot timpul şi energia spre a-l apăra (acel timp şi acele energii pe care ar trebui să le folosim mai util pentru a cultiva via Domnului, nu faima noastră sau popularitatea noastră).

Marea posibilitate: a începe să fim creştini

Ezechiel ne aminteşte că există totdeauna o posibilitate. Posibilitatea de a deveni diferiţi, de a modoifica ordinea actuală a vieţii proprii. Există posibilitatea ca cel drept să apuce pe calea răului. Şi posibilitatea ca cel rău să se căiască de conduita proprie şi să opteze pentru bine. Şi există, din păcate, şi posibilitatea celui care nu observă necesitatea de schimbare, şi rămâne blocat în poziţia proprie. Şi astfel se poate întâmpla să vedem trecând înainte persoane care normal sunt obiect de dispreţ. “Cu adevărat vă spun: vameşii şi prostituatele vor intra înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”.

Nu este o surpriză deloc. Este inutil să ne prefacem scandalizaţi. Fapt este că petrecem timpul ca să observăm, să judecăm, să condamnăm pe cei pe care îi socotim nevrednici. Nu ne dăm seama că tocmai cei nedrepţi, cei care îl neagă pe Dumnezeu, cei pe care i-am catalogat ca irecuperabili, între timp pot să fi răspuns la invitaţie, să fie mişcaţi… Şi noi ne înşelăm că Împărăţia cerurilor ne este dăruită în folos exclusiv, sau în posesie perpetuă. Că poziţiile noastre sunt definitive. Trebuie să ne convingem: nimeni dintre noi nu este stabilit, fixat pentru totdeauna în acel da pentru Dumnezeu. Are dreptate G. Bassiere: nu vom termina niciodată de a începe să fim creştini.