Predici

(tipareste predicile)

Vigilia Pascală
Anul C (A, B)
Lecturi:

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă

* * *

Cristos a înviat!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

De când îngerii au spus femeilor venite la mormânt să ungă trupul lui Isus: Pentru ce îl căutaţi pe cel viu între cei morţi? Nu este aici, a înviat, toată lumea creştină se salută cu bucurie în ziua de Paşte şi pe parcursul celor patruzeci de zile până la Înălţarea Domnului cu salutul: Cristos a înviat, la care se răspunde cu: Adevărat a înviat! Dar, ne-am întrebat vreodată în mod serios, ca apostolii care coborau cu Isus de pe muntele Tabor: Ce înseamnă a învia din morţi? (Mc 9,10).

Într-o zi, Dumnezeu i-a arătat profetului Ezechiel un câmp întins pe care erau o mulţime de oase uscate şi i-a zis: Fiul omului, vor învia oasele acestea? Şi Domnul a adăugat, văzând nedumerirea profetului: Porunceşte asupra acestor oase şi le spune: “Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia”. Şi Ezechiel a zis în numele Domnului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste aceşti morţi şi vor învia! Şi a intrat Duhul în acele oase şi morţii au înviat (cf. Ez 37,1-10). A fost o înviere reală? Nu, ci o viziune profetică.

Isus a înviat pe fiica lui Iair (cf. Mc 5,21-42), pe fiul văduvei din Naim (cf. Lc 7,11-17) şi pe Lazăr (cf. In 11); sfântul Petru învie pe tânăra Tabita din Iope (cf. Fap 9,36-43); sfântul Paul învie pe tânărul Eutichie din Troa (cf. Fap 20,9-12). Au fost toate aceste învieri în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum a fost învierea lui Cristos şi cum va fi învierea morţilor în ziua de apoi? Nu. Au fost minunate, dar au prefigurat doar adevărata înviere. La cei care au fost înviaţi de Isus, de Petru şi Paul etc. trupurile dinainte au reprimit sufletul, dar aşa cum se întoarce cineva acasă, după ce a părăsit-o un timp şi pe care o găseşte aşa cum a lăsat-o, mai nouă sau mai veche, mai curată sau mai murdară etc.; toţi cei înviaţi au rămas supuşi morţii pentru a doua oară.

Învierea lui Isus a fost altfel. Ea s-a produs prin acţiunea atotputernică a Duhului Sfânt asupra firii omeneşti şi, aşa cum a realizat în Isus întruparea, aşa realizează acum divinizarea Întrupării prin viaţa veşnică, firea omenească se face părtaşă de natura divină (cf. 2Pt 1,4) pentru veşnicie: sufletul intră în trup ca într-o casă nouă, este aceeaşi de mai înainte şi totuşi este alta, incomparabilă cu cea dinainte: trupul este trup îngerizat, luminos, subtil, agil. Într-un cuvânt, aşa cum ne-a asigurat Isus, la înviere vom fi ca îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30), cu specificul uman pe care ni-l va da trupul îngerizat. Învierea de apoi este reală, nu figurativă, ca aceea pe care a văzut-o Ezechiel; este permanentă: Cristos înviat nu mai moare, pe când cei înviaţi de Isus, pomeniţi în evanghelii, au murit din nou; trupul înviat cu adevărat este strălucitor, mai luminos, asemenea cu trupul lui Isus de pe Tabor; este impasibil, adică nu mai este supus suferinţei şi morţii; este agil, adică spaţiul nu mai are nici o influenţă asupra lui, într-o clipă poate fi în orice loc; subtil, materia nu-i mai poate fi obstacol, trece prin stâncă, prin uşile încuiate etc.

Ca în noi învierea de apoi să aibă efectul învierii lui Isus, ni se cere colaborare cu Duhul Tatălui care l-a scos din mormânt. Cei înviaţi de Isus, Petru şi Paul n-au depus nici un efort pentru învierea lor şi au murit din nou. Isus, ca învierea noastră să aibă aceleaşi proprietăţi ca ale trupului său înviat, adică să fie real, permanent, agil, impasibil, subtil, strălucitor etc. ne cere adeziunea voinţei, să vrem şi să dorim învierea; iar ca să o realizăm, ne cere efortul de a primi darurile aduse de dincolo de moarte şi de a conlucra cu Duhul Sfânt (cf. In 20,22) spre iertarea păcatelor cf. In 20,23), de a primi şi de a trăi Botezul şi Euharistia, mărturisind moartea şi învierea lui până când va veni cu slavă ca să prefacă trupul smereniei noastre în asemănarea trupului măririi sale, aşa cum ne sigură sfântul Paul (Fil 3,21).

Întrezărim că minunea prefacerii trupului nostru în asemănarea trupului său glorios va fi o minune mai mare decât cea a învierii lui Isus din faptul că îngerii o aşteaptă cu multă nerăbdare, ea fiind pentru ei ca un izvor nou de lumină în strălucirea divină a învierii lui Isus, fiindcă se bucură de convertirea oricărui păcătos (cf. Lc 15,7), convertire care grăbeşte momentul descoperirii fiilor lui Dumnezeu, cum ne spune sfântul Paul (Rom 8,19), fiind fii ai învierii (Lc 20,36).

Învierea lui Isus a fost minunea prin excelenţă. Prin ea s-a încheiat doar marea dramă a împăcării omului cu Dumnezeu şi a luat fiinţă trupul mistic al lui Cristos, sfânta Biserică, predestinată pentru victoria finală, fiindcă porţile iadului nu o vor birui (Mt 16,18). Măreţia Bisericii stă în a fi una în iubire cu Isus; în a fi sfântă prin tainele primite de la el; în a fi catolică, după porunca lui, prin învăţătura dusă la toate popoarele (cf. Mt 28,19) şi apostolică, păstrând succesiunea pe piatra credinţei lui Petru. Acum Biserica arată ca o armată bine organizată pe câmpul de luptă, sau, pentru unii, ca un câmp plin de oase uscate, dar când va ajunge la victoria finală, acest trup mistic este sortit învierii glorioase. Dacă la moartea lui Isus s-a cutremurat pământul, s-au înspăimântat gărzile de la mormânt şi au înviat câţiva morţi pentru câteva clipe şi s-au arătat prin cetatea Ierusalimului (Mt 27,51-53), dar la învierea trupului mistic se va cutremura şi se va înnoi întregul univers, întreaga creaţie va tresălta de fericire la vederea slavei fiilor lui Dumnezeu, fiindcă Isus însuşi va da strălucire norilor de pe cer, îngerii îl vor însoţi şi vor suna trâmbiţele deşteptării celor adormiţi; nu va fi un singur înger care să dea la o parte piatra de la intrarea în mormânt (cf. Mt 28,2), sau doi în mormânt pentru a spune că nu mai este nimeni acolo (cf. Lc 24,4), ci toate cele nouă coruri îngereşti îl vor însoţi pe Isus care îi va aduna pe cei drepţi din toate colţurile pământului şi-i va conduce în împărăţia Tatălui (cf. Mc 13,25-27).

Abia atunci vom înţelege rostul cântării de azi: Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa, strigând cu bucurie victoria definitivă: O moarte, unde este biruinţa ta? O iadule, unde este ghimpele tău? Acum se instaurează siguranţa definitivă: Dreapta Domnului şi-a arătat puterea, m-a înălţat. Nu voi mai muri, ci voi trăi şi voi povesti faptele Domnului.

Spre a ajunge la marea sărbătoare a învierii din ziua de apoi, să o trăim pe cea de azi, aşa cum ne îndeamnă sfântul Paul: într-o viaţă nouă, asemenea lui Cristos! Să nu mai fim sclavii păcatului! Să fim morţi pentru păcat şi să trăim pentru Dumnezeu!

Să-l rugăm pe Isus să ni-l trimită pe Duhul Sfânt, aşa cum el s-a rugat Tatălui ceresc să-l trimită asupra ucenicilor săi, pentru a-i învia din morţi: Părinte, vreau ca acolo unde sunt eu să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-ai dat, ca să vadă gloria mea pe care mi-ai dat-o, pentru că tu m-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii (In 17,24).

* * *

Pentru ce căutaţi printre morţi pe Cel Viu?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Am început în mod solemn sărbătoarea Învierii Domnului care constituie nu numai preludiul învierii noastre, ci şi al întregului univers, prin ceremonia luminii care ne ajută să-l găsim pe Cel Viu printre cei morţi, să cântăm de bucurie aflându-l şi să ne stabilim viaţa în lumina lui prin ascultarea cuvântului Domnului.
Pentru ce căutaţi printre cei morţi pe Cel Viu?
Cu aceste cuvinte admonestează îngerii pe femeile venite duminică dis-de-dimineaţă la mormântul lui Isus încărcate cu mirodenii ca să-i ungă trupul (Lc 24,1-12).
Pe mormântul lui Isus şi pe speranţa învierii s-au aprins discuţii înflăcărate de-a lungul istoriei. Exegeţii au visat cu ochii deschişi încercând să descrie structura literară a povestirii şi istoricitatea mormântului gol. Teologii au cugetat adânc încercând să stabilească validitatea şi presupusele misterului pe baza unei interpretări existenţiale, apocaliptice sau ecleziale. Apologeţii credinţei au insistat asupra demonstraţiei realităţii mărturiei pascale şi a influenţei sale asupra istoriei Bisericii. Toţi, credincioşi şi necredincioşi, s-au înfruntat şi se mai înfruntă de douăzeci de secole cu enigma unui mormânt care a devenit semnul prezenţei sau absenţei lui Isus pe pământ (cf. CBL pag. 1286).
Toate lecturile de la celebrarea Vigiliei Pascale ne vorbesc despre înviere.
Dumnezeu a creat lumina. În lumina lui a apărut viaţa. Din viaţa dumnezeiască şi pământească a apărut omul. Omul însuşi este o înviere în paradisul pământesc: o trecere a vieţii la o formă superioară (Lec I: Gen 1,2,2).
Dumnezeu şi-a continuat acţiunea sa de înlăturare a păcatului comis de Adam aprinzând flacăra credinţei în sufletul lui Avram. Trecerea de la necredinţă la credinţă este o formă de înviere la o viaţă nouă (Lec. a II-a: Gen 22,1-18).
Ca această lumină a credinţei să fie din zi în zi tot mai vie şi mai puternică, Dumnezeu şi-a ales un popor care să-i fie martor printre neamurile pământului (Lec. a III-a: Ex 14,15-15,1).
Ca să nu scadă lumina credinţei în poporul lui Dumnezeu, Creatorul aprinde în mijlocul lui flacăra profeţilor (Lec. a IV-a: Is 54,5-14); încheie o nouă alianţă cu el (Lec. a V-a: Is 55,1-11); trezeşte în sânul poporului spiritul înţelepciunii (Lec. a VI-a: Bar 3,9-15.32-4,4).
Şi când acest popor s-a arătat îndărătnic faţă de cuvântul Domnului, Dumnezeu arată deschis, prin profetul Ezechiel, că planul său depăşeşte graniţele Israelului, fiindcă în joc este cinstea numelui său în faţa tuturor popoarelor de sub soare: “Atunci neamurile vor şti că eu sunt Domnul, când îmi voi arăta sfinţenia mea în voi în faţa ochilor lor (Lec. a VII-a: Ez 36,16-17a. 18-28).
Dumnezeu îşi arată sfinţenia sa în faţa ochilor noştri prin învierea Fiului său din morţi.
Femeile încărcate cu mirodenii ajung la mormânt şi, observând că piatra a fost înlăturată de la intrare, că trupul lui Isus nu mai este acolo, şi-au pierdut simţul orientării. Mormântul gol devine pentru ele o aporie (problemă imposibil de rezolvat). Pe această tăcere de mormânt a raţiunii umane, Dumnezeu însuşi îşi plasează cuvântul său: doi purtători de cuvânt veniţi din cer le dezleagă taina: “A înviat. Amintiţi-vă de cele pe care vi le-a spus pe când era în Galileea!”
Învierea se înţelege, prin urmare, numai ţinând cont de viaţa lui Isus şi de cuvântul său. Ceea ce s-a petrecut nu-i o enigmă care să fie lipsită de legătură cu evenimentele precedente; ceea ce se petrece acum este conţinutul şi adevărul celor care au început în Galileea. Pentru acei care au primit cuvântul lui Isus ca pe un glas care răsună doar în această lume, mormântul deschis şi gol va continua să fie o taină. Din contra, pentru acei care au primit cuvântul lui Isus şi l-au urmat pe calea spre Ierusalim şi Calvar, mormântul gol este şi va fi de-a pururi un semn al adevărului şi al victoriei asupra morţii. A înviat.
Problema creştinului nu-i mormântul, ci viaţa lui Isus, sfinţenia lui Dumnezeu dată oamenilor. Datorită acestei vieţi în totalitatea ei, aşa cum apare chiar pecetluită de moarte, se poate cântări măreţia victoriei lui Dumnezeu care l-a transferat pe Isus din moarte la viaţă făcându-l Mesia istoric pentru sfinţirea şi mântuirea tuturor popoarelor. Mormântul gol este doar o bornă de kilometraj la jumătatea drumului care duce la viaţa veşnică. Golul mormântului este doar un semn care arată clar că viaţa nu-i sortită morţii. Moartea lui Isus a fost, desigur, o moarte reală, un sfârşit al omului care încheie timpul său de pe pământ, dar a fost o moarte care a cuprins şi a dirijat întreaga viaţă a lui Isus, a fost o moarte în care s-a revelat întreaga viaţă a lui Dumnezeu în istoria omenirii.
Prin urmare, ca să înţelegem învierea lui Isus, este necesar să-i înţelegem sfinţenia sa dumnezeiască, să-i înţelegem învăţătura în totalitate, să trăim viaţa pământească aspirând mereu spre cea cerească, asemenea apostolului Paul care spunea: “Pe Cristos vreau să-l cunosc şi puterea învierii lui, să fiu părtaş la pătimirile lui şi să mă asemăn cu el în moarte, ca doar-doar să pot ajunge la învierea din morţi” (Fil 3,10-11). Aceasta este ţinta pe care ne-o propune misterul învierii Domnului (cf. CBL pag. 1287).
Numai prin învierea lui Isus au ajuns toate popoarele să ştie că Dumnezeu este Domnul, adică stăpânul cerului şi al pământului, al celor vii şi al celor morţi; că el singur poate da fiecărui om o inimă nouă şi un Duh nou, prin care însuşi Cristos a înviat din morţi punând în evidenţă sfinţenia lui Dumnezeu spre slava sa care este Duhul Sfânt, ca noi să trăim veşnic pentru Dumnezeu în Cristos (Lec. I: Rom 6,3-11).
Misterul vieţii este strâns legat de misterul luminii primordiale. De aceea spune sfântul Ioan evanghelistul că “În lume se afla adevărata lumină care luminează pe fiecare om care vine în lume; fiindcă lumea prin el s-a făcut, dar lumea nu l-a cunoscut. Întru ale sale a venit, şi ai săi nu l-au primit” (In 1,9-11).
Chiar de la începutul ceremoniilor din această noapte preasfântă am auzit îndemnul: Dacă vom comemora… Paştele Domnului ascultându-i cuvântul şi celebrându-i tainele sfinte, vom avea speranţa de a fi părtaşi la biruinţa lui asupra morţii şi de a trăi împreună cu el în Dumnezeu. Să ne rugăm ca lumina lui Cristos, care învie plin de mărire, să risipească întunericul inimii şi al minţii; să risipească întunericul păcatului, ca sfărâmând lanţurile morţii, să ne înălţăm biruitori din adâncuri, fiindcă în zadar ne-am fi născut, dacă n-am fi fost răscumpăraţi printr-o negrăită revărsare a dragostei, ca să ne lumineze spre bucurie, fiindcă numai învierea lui Isus uneşte cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul (cf. LR pag. 269-277). Amin.