Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a după Paşte
Anul C (A, B)
Lecturi:
Fapte 15,1-2.22-29
Apocalips 21,10-14.22-23
Ioan 14,23-29

Ioan 14,23-29

Isus a răspuns şi i-a zis: “Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. Cine nu mă iubeşte nu ţine cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. V-am spus acestea cât timp mai sunt cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă. Aţi auzit că v-am spus: «Mă duc şi voi veni la voi». Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi.”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard Patraşcu
pr. Felician Tiba
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Petru Tamaş
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Oamenii şi Biserica

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Învăţătura spirituală din lecturile de azi: lectura I (Fap 15,1-2; 15,22-29), Isus înviat îi găseşte pe ucenicii săi ca oameni şi, înălţându-se la cer, îi lasă ca biserică vie, care se frământă, caută, trăieşte momentul istoric – kairoi – sub inspiraţia Duhului Sfânt, eliberându-se de balastul Legii. Lectura a II-a (Ap 21,10-14-22-23) ne descrie, nu atât frumuseţea Bisericii ca şi cetate aşezată pe munte, cât mai ales faptul că ea deţine cele douăsprezece porţi prin care oamenii de pretutindeni pot să intre şi să-şi găsească mântuirea în împărăţia lui Dumnezeu. Lectura a III-a, evanghelia (In 14,23-29), ne asigură că Duhul Sfânt este garantul cuvântului dătător de pace şi de fericire. Toate aceste trei lecturi vor să sintetizeze marile binefaceri ale învierii Domnului, ca să ne găsim bucuria sufletească în faptul înălţării lui. Să le consemnăm cu credinţă şi atenţie!

Învierea este momentul istoric – kairoi – care a lansat cel mai mult dorinţa omului spre îndumnezeire, spre infinit şi i-a dat garanţia că se poate împlini. Omul de azi vrea tot mai mult, mai mult decât ceea ce are, decât ceea ce este şi, pe zi ce trece, apare tot mai clar că pământul este prea mic pentru sufletul său. Necesitatea unui nou spaţiu vital este urgentă şi lectura a II-a ne face să întrezărim acest spaţiu. În această călătorie spre infinit ne este călăuză Duhul Sfânt, care ne face să înţelegem că ţinta va fi atingerea fericirii fără sfârşit.

Învierea ne-a dat siguranţa întâlnirii cu Cristos.

Numai această întâlnire cu Dumnezeul-Om, părinte şi frate, adevăr şi dragoste, seriozitate şi gingăşie, exigenţă infinită şi înţelegere nesfârşită ne poate scuti de frică şi de tristeţe, dându-ne tăria de a trăi şi bucuria de a muri (N. Sarale). Când regele-profet David se întreba: Cum voi răsplăti Domnului pentru tot binele ce mi-a făcut? tot el a găsit răspunsul cel mai potrivit în trei variante: Potirul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema / Făgăduinţele mele către Domnul le voi împlini în văzul a tot poporul său; fiindcă scumpă e în ochii Domnului moartea credincioşilor săi (Ps 115,11-12). Şi eu, asemenea lui Isus, trebuie să iau paharul mântuirii, suferinţele vieţii; după cum Cristos şi-a ţinut făgăduinţa şi l-a trimis pe Duhul Sfânt, tot aşa îmi voi ţine propunerile cele bune de la Botez şi aşa îl voi preamări pe Domnul printr-o moarte sfântă.

Învierea ne ajută să ne întâlnim cu Cristos în oameni.

Saul persecuta pe creştini, pe oameni. Isus îi apare şi-i spune pe drumul spre Damasc: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti? Cine eşti, Doamne? Eu sunt Cristos pe care tu îl prigoneşti (Fap 9,4-5).

Din acest fapt al învierii lui Isus, primii creştini s-au obişnuit să spună: Vidisti christianum, vidisti Christum, cu alte cuvinte: Când vezi un creştin, îl vezi pe Cristos.

Acest fapt l-a luminat pe marele eliberator al Indiei, Gandhi, când a spus: Mă străduiesc să-l văd pe Dumnezeu în slujirea omenirii, fiindcă ştiu că Dumnezeu nu este în cer, nici aici pe pământ, ci în fiecare dintre noi. Iar când a fost închis în Africa de Sud de către generalul Gordon, i-a trimis un salut de pace, i-a făcut o pereche de sandale şi l-a asigurat că îşi va continua acţiunea politică de nonviolenţă.

Învierea este aceea care a dus cultul, cinstirea lui Dumnezeu, pe culmile cele mai înalte ale spiritualităţii.

Sfântul Augustin, comentând cuvintele sfintei evanghelii: Dacă cineva mă iubeşte, Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi lăcaş la el vom face, spune: Dumnezeu, Treimea – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – vine la noi când noi înşine mergem la el; vine la noi ajutându-ne, iar noi mergem la el ascultându-l; vine la noi luminându-ne, iar noi mergem la el ascultându-l; vine la noi luminându-ne, iar noi mergem la el contemplându-l; vine la noi umplându-ne de prezenţa lui, noi mergem la el primindu-l (In 10,76,4).

Aici se realizează ceea ce Isus spusese femeii samaritene la fântâna lui Iacob: Adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr, căci însuşi Tatăl astfel de închinători caută. Dumnezeu este spirit, iar închinătorii lui trebuie să se închine în spirit şi adevăr (In 4,23-24). Creştinul adevărat i se închină Tatălui prin Cristos, în spiritul lui Cristos înviat şi în adevăr, adică în Duhul Sfânt care se roagă în noi şi pentru noi cu suspine negrăite (Rom 8,26). Isus ne-a vorbit de atâtea ori despre această locuinţă a Preasfintei Treimi din noi prin acţiunea Duhului Sfânt, care face ca Dumnezeu să fie mai strâns unit cu noi decât este unirea dintre trupul şi sufletul nostru (Sfântul Augustin). Numai în această unire, fiinţa regală a pământului – omul -, poate aduce un cult în numele întregii creaţii Creatorului său. De aceea cetatea lui Dumnezeu (lectura a II-a) nu are templu, fiindcă întregul univers pe Dumnezeu îl preamăreşte prin spiritul omului şi omul prin spiritul lui Cristos în Duhul Sfânt.

Învierea este aceea care a deschis păgânilor porţile Bisericii.

Rupând mentalitatea veche a acelora care susţineau că cei care nu acceptă circumciziunea rituală lăsată de Moise nu se pot mântui, Biserica şi-a deschis cele douăsprezece porţi ca să intre toţi oamenii din cele patru colţuri ale pământului prin aceeaşi credinţă în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, cele trei porţi de pe fiecare latură a Ierusalimului ceresc (lectura I-a).

Acceptarea minunii învierii lui Isus, în prealabil răstignit, mort şi îngropat, are pentru prima comunitate creştină o dublă semnificaţie: 1) se împlineşte, anticipat, un eveniment escatologic şi 2) acest eveniment escatologic este experimentat concret, în timp. Această dublă semnificaţie a învierii lui Isus îl îndreptăţeşte pe sfântul evanghelist Ioan să dea motive de bucurie tuturor creştinilor, chiar dacă sunt persecutaţi, că Biserica va triumfa, aşa cum a prezis-o în cartea Apocalipsei.

Nu putem face în câteva minute bilanţul tuturor valorilor spirituale propulsate spre desăvârşirea noastră de lumina învierii Domnului, dar când aceste valori au fost în primejdie, apostolii s-au adunat în primul Conciliu ecumenic la Ierusalim şi le-au apărat cu toată tăria Duhului Sfânt şi cu preţul sângelui lor.

Noi, cum le preţuim? Cum le apărăm?

Iată cum a înţeles o bătrânică din Constantinopol să apere valorile spirituale în faţa unor soldaţi porniţi pe jaf şi alte rele! Când cruciaţii mergeau să elibereze Sfântul Mormânt de sub stăpânirea păgânilor otomani, au cucerit mai întâi Bizanţul. Pe stradă au întâlnit o bătrânică foarte grăbită, ducând într-o mână o găleată cu apă şi în alta un vas cu jar. Un soldat a întrebat-o: Încotro aşa grăbită, bunicuţo? Ea a răspuns: Mă grăbesc să sting focul iadului şi să dau foc raiului! Şi, fiindcă musafirii din jur o privesc nedumeriţi şi bănuitori de vreo erezie, a continuat: Da, mă duc să sting iadul, ca oamenii să nu-l mai iubească pe Dumnezeu de frica lui şi să dau foc raiului, ca nimeni să nu-l mai iubească pe Dumnezeu de dorul lui, ci toţi oamenii să-l iubească pe Dumnezeu fiindcă este Dumnezeu; adică pentru că este Creatorul tuturor, este minunat în sine, merită toată cinstea pentru sine, toată iubirea pentru că este iubire, pentru că fără el nimic nu are valoare.

O, dacă am înţelege şi noi acest lucru! Am simţi cu adevărat că trăim o viaţă nouă în lumina învierii lui Isus, am simţi cum ne înălţăm şi presimţim bucuria de a fi cu Isus în Tatăl prin Duhul Sfânt!

 

* * *

 

Cum să iubim un Isus absent

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În Africa, tinerele fete care se consacră lui Dumnezeu în călugărie se îmbracă asemenea mireselor pentru nuntă şi cântă cântece de dragoste pentru Isus. După câţiva ani de la o astfel de ceremonie, o tânără călugăriţă, care avusese o perioadă grea în misiunile primite, întoarsă la mănăstire a întrebat-o pe Maica Superioară: “Este adevărat că suntem soţiile lui Cristos?” “Da, este adevărat, fiica mea”, i-a răspuns Superioara. “De ce întrebi?” “Păi…”, rosti încet călugăriţa. “De cinci ani de când am depus voturile nu am simţit nimic!”

Sărmana călugăriţă, poate că nu a simţit nimic, dar a rămas pe drumul cel bun în înţelegerea relaţiei dintre Isus şi cei care îl urmează printr-o iubire profundă. Când Isus vorbeşte în Evanghelia de astăzi despre cei care îl iubesc, El se referă la discipolii Săi. Pentru Isus, “cine mă iubeşte” este doar un alt mod de a spune “discipolul Meu”, sau “cei care cred în Mine”, ori mai simplu “creştini”. Relaţia dintre creştin şi Cristos este în esenţă o relaţie de iubire. De aceea spunea Isus la Ioan 15,15: “Nu vă mai numesc servitori [...] însă v-am numit pe voi prieteni”. Şi totuşi mulţi dintre noi ne simţim mai confortabil slujindu-l pe Isus ca pe un şef, în loc să avem cu El o relaţie de prietenie. Aceasta pentru că există o limită la ceea ce un şef îţi poate cere. Nu există însă vreo limită atunci când este vorba de prietenie, de o relaţie profundă de iubire.

Ştim că atunci când două persoane se iubesc, ele doresc să fie împreună. Dar Isus nu este fizic prezent. Nu putem să îl vedem cu ochii sau să îl atingem cu mâna. Această dilemă o vedem în tulburarea tinerei călugăriţe. Cum poţi să iubeşti un Isus absent? Ne răspunde Evanghelia de astăzi, care tratează tocmai această temă. Isus îşi pregăteşte discipolii, adică pe cei care îl iubesc, pentru plecarea Sa din această lume şi le arată cum pot să îşi menţină vie iubirea chiar şi în lipsa prezenţei Lui fizice: “Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul Meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el” (Ioan 14,23). Dacă îl iubim pe Isus (1) Ţinem cuvântul Lui. Urmăm învăţătura Lui. (2) Aceasta va “activa” iubirea specială a lui Dumnezeu pentru noi; şi (3) Isus şi Tatăl Său vor veni şi vor locui permanent cu noi. În acest fel, vidul lăsat de absenţa fizică a lui Isus va fi umplut cu prezenţa divină care este reală, ba chiar mai reală decât prezenţa fizică. Sarcina noastră în acest întreg proces este să ne concentrăm pe respectarea cuvântului lui Cristos.

Dar cum să ne asigurăm că ştim implicaţiile şi semnificaţia cuvântului lui Cristos în contextul realităţilor mereu schimbătoare şi tot mai complexe ale vieţii moderne? Cum putem fi siguri ce şi cum ar face Isus dacă ar fi prezent în situaţiile concrete în care ne aflăm noi? Isus a prevăzut această dificultate şi a dat o soluţie. “Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu” (Ioan 14,26). Este rezolvată problema? Nu într-o lume în care sunt mii de creştini, toţi “plini de Duhul Sfânt”, şi care vin cu răspunsuri diferite la aceleaşi întrebări. Oare se contrazice singur Duhul Sfânt? Să reţinem că Isus nu spune “te va învăţa” ci “vă va învăţa”! Pluralul este esenţial, indicând comunitatea credincioşilor, adică Biserica. Desigur, Duhul Sfânt ne este dat individual, dar este dat în principal Bisericii şi, prin Biserică, nouă ca indivizi, adică celor care suntem membrii Bisericii.

Vedem aceasta în prima lectură, unde neînţelegerile dintre creştini sunt rezolvate prin dialog şi prin discernământul comunităţii, deci nu prin consultarea în privat, de către fiecare, a Duhului Sfânt. La sfârşit se ajunge la o decizie care începe cu “Duhul Sfânt şi noi am hotărât să…” (Fapte 15,28). Cuvântul lui Cristos continuă să trăiască şi să răsune în cuvântul Duhului Sfânt vorbit prin Biserică. Zilele dintre Înălţarea lui Isus la Cer şi Rusalii sunt zile speciale de rugăciune pentru toţi creştinii, după cum au fost şi pentru primii discipoli ai lui Isus. Anul acesta să ne rugăm în special pentru darul unităţii Bisericii, pentru ca împreună să discernem ceea ce Duhul spune astăzi Bisericii, dând astfel mărturie unită despre cuvântul de viaţă dătător al lui Cristos.

 

* * *

 

Duhul Sfânt pe care îl va trimite Tatăl

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

În ultimele duminici, Liturghia ne-a prezentat fragmente din cuvântarea de rămas bun a lui Isus, în care am observat intercalându-se cele patru prezenţe: Isus, Tatăl, Duhul Sfânt şi ucenicii. Astăzi ne vom îndrepta atenţia asupra uneia din aceste prezenţe, şi anume aceea a Duhului Sfânt. Ne invită la aceasta însuşi Isus Cristos prin acele cuvinte: “Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă v-a învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus Eu”. Mai avem şi un alt motiv pentru care facem aceasta: nu putem limita reflecţiile noastre asupra Duhului Sfânt doar la o singură duminică din an. Chiar şi Rusaliile au trebuinţă de un “Advent”, adică de un timp de aşteptare şi de pregătire, pentru a ne face vrednici să-L primim, atunci când va veni acest mare dar al lui Dumnezeu.

În această lumină, Rusaliile apar ca o continuare a Paştelui: Isus dispare din faţa alor săi după trup, dar pentru a rămânea pururea cu ei sufleteşte. “Vă este de folos să mă duc, căci dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi”. “Dacă M-aţi iubi v-aţi bucura că mă duc la Tatăl… “. Această a doua prezenţă este mai bună decât prima, pentru că este universală (nu se mai limitează în spaţiu şi timp numai la Palestina), pentru că este interioară şi eficace.

În cuvântarea lui Isus, Duhul Sfânt apare intermediarul constant, care pe de o parte îl leagă pe Isus de Tatăl, şi pe de alta pe Isus de ucenici: “Eu îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt mângâietor…” “Mângâietorul pe care vi-l voi trimite de la Tatăl…” (Ioan 15, 26). “El va lua dintru ale mele şi vă va vesti vouă” (Ioan 16, 14). Duhul Sfânt este contemplat acum în Sfânta Treime, ca unul care purcede de la Tatăl şi de la Fiul, şi care formează extraordinara comuniune între Tatăl şi Fiul. Acum, în viaţa creştinului, în care-şi va afla locuinţa, devenind lumină, mângâiere şi maestru interior; acum în viaţa Bisericii în care va fi mărturie vie a lui Isus, îndrumător lăuntric în deplina descoperire a adevărului şi tăria de a se împotrivi lumii celei rele, convingând-o de păcat.

Cu cea dintâi lectură: “Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă… “, liturghia pare a ne atrage atenţia tocmai asupra acestei sfere, asupra acestui cadru, referitor la Duhul Sfânt şi la Biserică: Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica în cele mai mari decizii ale ei şi o ajută ca să rămână unită (este vorba de Conciliul din Ierusalim, în care s-a stabilit ordinea unei convieţuiri paşnice în Biserică). Aşa că astăzi nu doresc să reflectez atât asupra Duhului Sfânt într-un cadru particular, cât mai mult a vedea ceea ce este Duhul Sfânt: în Sfânta Treme, în noi înşine şi în Biserică. Pentru a descoperi aspectele cele mai importante pentru noi ale Duhului Sfânt, ne vom lăsa călăuziţi de către un maestru neîntrecut în această materie, de Sfântul Augustin (cfr. De Trinitate). Cu o deosebită insistenţă, trei lucruri îi sunt atribuite Duhului Sfânt în Noul Testament: a) Duhul Sfânt este un dar; b) Duhul Sfânt este o comuniune; c) Duhul Sfânt este bucuria şi pacea.

Duhul Sfânt este un dar! Este suficient chiar şi numai a rosti acest cuvânt, pentru ca prin Biblie să apară atâtea puncte luminoase care se recheamă reciproc, spre a forma o unică rază de lumină. Isus îi spune samaritencei: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie!” Cum vom putea noi afla că acel “dar al lui Dumnezeu” îl indică tocmai pe Duhul Sfânt? Citeam puţin mai înainte în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan următoarele cuvinte: “Dacă însetează cineva să vină la mine şi să bea… Spunea cuvintele acestea despre Duh, pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în El”. Darul este apa vie şi apa vie este Duhul Sfânt.

Apostolul Paul, la rândul său, spune că Isus, urcându-se la cer, le-a împărţit daruri oamenilor; însă ce le-a dat Cristos oamenilor după înălţarea sa la cer, dacă nu pe Duhul Sfânt care s-a coborât asupra apostolilor în ziua Rusaliilor? Duhul Sfânt este marele, unicul şi imensul dar al lui Dumnezeu, care căzând asupra Bisericii se răsfrânge în atâtea daruri deosebite, care sunt harurile, ca lumina care-şi asumă diferite culori, câte sunt şi corpurile asupra cărora se răsfrânge. Unicul dar se împarte în mai multe daruri spre a se recompune în unitatea Bisericii, prin care ne sunt date toate darurile. La fel ca şi în Euharistie: pâinea care conţine Trupul lui Cristos, se frânge pentru a fi împărţită, însă apoi se reuneşte pentru a forma din nou o singură pâine mai mare, care este Biserica.

Duhul Sfânt este numit în scriptură “Darul lui Dumnezeu”, însă i se mai spune şi “comuniune”. Mai întâi comuniunea Tatălui cu Fiul. În Sfânta Treime, numai Duhul Sfânt are un nume comun cu toate cele Trei persoane divine, pentru că în Dumnezeu totul este Duh şi totul este “sfânt”, în vreme ce nu totul se poate numi Tatăl şi Fiul. El este Duhul şi al Tatălui şi al Fiului. Prin urmare Duhul Sfânt este comuniunea Tatălui şi a Fiului între Ei, originea oricărei comuniuni şi a toată comunitatea. Şi tocmai din acest motiv trinitar, El este şi comuniunea dintre Dumnezeu şi noi. “Tatăl şi Fiul au voit să existe o legătură între noi, şi cu Ei, prin tot ceea ce este comun, în sensul că au voit a ne uni în unitate, prin acelaşi dar pe care ei îl au în comun” (Sf. Augustin). Comuniunea personală cu Dumnezeu şi cea eclezială dintre noi îşi au originea în unicul izvor care este Duhul Sfânt, în comuniunea trinitară. Expresia: “În unire cu Duhul Sfânt”, pe care o ascultăm la Liturghie, exprimă sub formă de rugăciune această viziune şi înseamnă: în unitatea în care se află însuşi Duhul Sfânt.

În al treilea rând, Duhul Sfânt este bucurie şi veselie. Şi aceasta ne-o dovedeşte Scriptura: “Ucenicii erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt”. “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Mângâierea, care este o modalitate a bucuriei (bucuria în tristeţe), aici aparţine Duhului Sfânt. Mângâietorul: chiar şi această prerogativă izvorăşte din viaţa intimă a Sfintei Treimi. Extraordinara unitate a Tatălui cu Fiul nu se poate concepe fără neprihănire, fără dragoste şi fără bucurie. Această bucurie şi această fericire în Sfânta Treime este Duhul Sfânt (Sf. Augustin). “Duhul Sfânt este acel fluviu al lui Dumnezeu care se revarsă de sus, din Sfânta Treime, şi care prin rodnicia lui înveseleşte cetatea lui Dumnezeu”, adică Biserica (Sf. Ambrozie).

Toate aceste trăsături ale Duhului Sfânt, cuprinse în Sfânta Scriptură, – darul, comuniunea, bucuria – ţintesc spre o realitate care le conţine, spre dragoste. Darul este semnul dragostei. Paul numeşte dragostea “darul cel mai înalt”, acela fără de care toate celelalte daruri, oricât de sublime ar fi ele, chiar şi graiul îngerilor, la nimic nu ar folosi; chiar şi Duhul Sfânt propriu zis nu este numit “dar” decât pe baza dragostei. Comuniunea este şi ea efectul dragostei şi nu ar avea nici o valoare dacă ar fi despărţită de ea, pentru că este împărtăşirea şi circulaţia dragostei dintre mai multe persoane dotate cu inteligenţă şi libertate. La drept vorbind, de unde vine bucuria, dacă nu din a iubi şi a fi iubiţi? Dragostea este acel magnet care ne atrage spre un loc de odihnă al nostru, către răsplată şi bucurie; fiecare om este atras numai de greutatea dorinţei sale” (Sf. Augustin).

Dar dacă tot ce se spune despre Sfântul Duh în Scripturi are drept scop un singur lucru, adică dragostea, în cazul acesta acum este momentul ca noi să facem pasul decisiv şi să ne deschidem ochii spre marea revelaţie: Duhul Sfânt este acel Dumnezeu despre care vorbeşte Noul Testament când spune: “Dumnezeu este dragoste”. Desigur, în Dumnezeu totul este dragoste, însă Duhul Sfânt este “dragoste” în sens propriu, personal, nu numai natural; despre El se spune cu siguranţă acelaşi lucru ca şi despre dragoste, că “purcede de la Dumnezeu”: “purcede”, nu e născută. Însă atunci ce este acea dragoste a lui Dumnezeu care prin botez s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt? Nu alt fel de dragoste, ci însuşi Duhul Sfânt! Nu revarsă asupra noastră ceva străin de El, ci chiar pe El însuşi; nu un lucru, un obiect, ci o persoană, pentru că El locuieşte cu voi, va fi în voi. Aici nu poate fi vorba, cel puţin la început, despre dragostea noastră faţă de Dumnezeu, ci despre dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi; nu de a iubi, ci mai degrabă de a fi iubiţi.

Aşadar, numai în Duhul Sfânt îl iubim noi pe Dumnezeu. El se face una cu noi în aşa fel încât îşi însuşeşte chiar şi glasul nostru şi strigă: “Abba”, Părinte! Acest strigăt ni se potriveşte nouă, şi nu Lui, căci nu este Fiul Tatălui, ci numai purcede de la Tatăl; fără El, strigă în pustiu cel ce strigă “Abba”, Părinte. Duhul Sfânt este locuinţa dragostei lui Dumnezeu şi a aproapelui (una fără alta nu pot exista). Cele două mari porunci sunt reunite în El, care devin noua Lege, spirituală şi interioară. Evreii comemorau la Rusalii conferirea Legii; în aceeaşi zi noi amintim Coborârea Duhului Sfânt. Cu aceasta se măsoară distanţa dintre Vechiul şi Noul Testament: acolo, legea scrisă pe table de piatră, care nu face altceva decât că relevă păcatul; aici, Legea scrisă în inimă, care îngăduie nu numai a vedea binele, ci chiar a-l face.

Acum, la sfârşitul acestei predici să ne întrebăm: Ce este pentru noi Duhul Sfânt pe care l-am descoperit astăzi? Este inima de carne dată omului răscumpărat de Cristos, pentru a fi în stare să-l iubească pe Dumnezeu şi să fie iubit de Dumnezeu, şi să-i iubească pe fraţi. Este într-adevăr pentru noi “Cel mai mare dar”, care cuprinde toată posibilitatea de comuniune şi de bucurie. Ce tristeţe şi ce responsabilitate dacă după toate acestea nu vom şti să iubim, nu vom şti să trăim într-o comuniune civilizată, respectându-ne unii pe alţii, dacă nu vom şti a fi veseli şi a procura în felul acesta bucurie fraţilor noştri, care aşteaptă de la noi aşa ceva.

 

* * *

 

Cu privire la conflicte şi pace…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

O istorie mai degrabă instructivă

Aceasta este o istorie instructivă. Chiar dacă este datată, păstrează o surprinzătoare actualitate. Deci. Era cineva care venea din Iudeea, şi lăsa să se înţeleagă că a primit o însărcinare precisă, pe care în realitate nimeni nu i-o încredinţase. Era cineva care dădea de înţeles că vorbeşte în numele acelora care stăteau la înălţime, care în schimb nu deschiseseră gura asupra argumentului în discuţie. Cineva care, pentru a face acceptate propriile idei, mai degrabă meschine, le propunea ca “voinţa superioară”. Cineva care pretindea să impună ca “lucruri necesare” anumite practici despre care evanghelia nu s-a ocupat niciodată.

Trebuie să fi fost un mare necaz pentru Paul şi Barnaba, să contrazică “cu hotărâre” acele manevre viclene. Purtătorii raţiunilor bunului simţ, a dovezilor scoase din evanghelie, de fapt, trebuiau să suporte şantajul viclean al acelora care pe planul discuţiei cu arme egale, făceau să cântărească greu – în mod abuziv – argumentul autorităţii. “S-a hotărât aşa la vârf şi nu mai este loc pentru discuţie”. Noroc că comunitatea nu s-a lăsat intimidată şi a acceptat să închidă gura în ascultare, numai după ce a avut posibilitatea de a vedea clar întreaga problemă. Pe noi nu ne interesează atât conţinutul problemei (validitatea obligaţiei tăierii împrejur şi alte porunci din legea mozaică, chiar şi după aderarea la “noutatea” creştină). Ceea ce rămâne semnificativ şi plin de consecinţe este modul în care s-a rezolvat demersul.

O mentalitate comunitară

Putem să afirmăm imediat că practica adoptată de o parte şi de alta, descoperă o mentalitate “comunitară”. Nu se apelează la “oficii competente” delegând lor rezolvarea conflictului, în timp ce cei interesaţi stau să aştepte, pasiv, hotărârile adoptate de comisiile de experţi. Atât la Antiohia cât şi la Ierusalim se acţionează “colegial”. Iau informaţii directe, se confruntă, ascultă, hotărăsc “împreună”. Frazele apar foarte semnificative.

“S-a stabilit ca Paul şi Barnaba cu alţi câţiva dintre ei să meargă la Ierusalim”. De altă parte, după o dezbatere deschisă, “…apostolii, bătrânii şi întreaga Biserică au hotărât să aleagă pe unii dintre ei şi să-i trimită la Antiohia împreună cu Paul şi Barnaba…” “Am hotărât deci cu toţii de acord…” Documentul final al primului conciliu ecumenic prezintă evident semnul unei opere abile de mediere dezvoltată de Iacob, Episcopul bisericii mamă din Ierusalim. Totul este rodul unei colaborări deschise a tuturor. Desigur, la sfârşit s-a adoptat o hotărâre plină de autoritate (Am hotărât, Duhul Sfânt şi noi…”). Dar, mai înainte, fiecare a putut să exprime propriul punct de vedere. “Cei interesaţi”au putut să-şi ridice glasul. Mai ales: informaţia a fost completă nu numai în parte.

Don Milani, care astăzi este recunoscut de (aproape) toţi ca profet, făcea o precizare foarte oportună: Papa este “asistat”, nu “informat” de Duhul Sfânt. Dacă hotărârea solemnă vine de sus, informaţia este garantată de jos. Conflictele, în Biserică, nu se sufocă impunând să se închidă gura şi nici cu apeluri patetice pentru unitate, ci golind terenul de frici, de personalisme, de fanatisme, de intoleranţe de semn opus, şi lăsând spaţiu pentru o confruntare deschisă senină, în sinceritate, în respect, în transparenţă, într-un climat de fraternitate şi într-o atitudine de umilinţă.

Porţi deschise şi pentru un cuvânt “diferit”

În Ierusalimul ceresc, descris în fragmentul din Apocalips (a doua lectură), nu va mai fi nevoie de mijlociri. Nici de templu, “pentru că Domnul Dumnezeu, Atotputernicul, şi Mielul sunt templul său”. Nu va mai fi nevoie de lumina soarelui şi a lunii, pentru că va fi suficientă lumina venită din slava lui Dumnezeu spre a lumina. Dar în Biserica de aici de pe pământ lumina are nevoie de contribuţia tuturor. Şi oricare construcţie este făcută cu aportul fiecărui locuitor. În limbajul său simbolic, Ioan vorbeşte de cetatea “înconjurată de un zid mare şi înalt cu douăsprezece porţi”. Am putea spune: de nepătruns, sigură. În cetatea de pe pământ este important ca nici un zid să nu apară de netrecut şi ca toate porţile să fie deschise şi pentru acela care este purtătorul unui cuvânt “diferit” în ambientul aceleaşi credinţe.

Pacea sa

Numai câteva note rapide relativ la pagina din evanghelie. Pacea “diferită” oferită de Cristos (“pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Nu cum o dă lumea…”), nu este înţeleasă în sensul că aceasta priveşte numai sfera conştiinţei (pacea sufletului!), sau cea liturgică (“dăruiţi-vă un semn al păcii!”), şi nu ar avea nici o incidenţă asupra a ce se întâmplă afară, în istorie şi în lume, realitate care nu ne interesează. Ca şi cum ar fi două păci separate, care nu comunică între ele, şi numai prima ar fi cu adevărat importantă.

În timpul lui Isus, era “pacea romană”, impusă cu forţa, cu gust aspru de sânge, cu capul zdrobit (aceia care, cel puţin au avut soarta de a-l păstra…) plecat în faţa hegemoniei imperiale a lui August (care a înălţat, semnificativ, Altarul păcii). Pacea lui Cristos contestă radical o pace construită pe frică sau pur şi simplu pe echilibrul convenienţelor părţilor în cauză. Pacea “sa” este o pace care atinge rădăcinile profunde ale omului, suprimă agresivitatea şi lăcomia fiecăruia, pune în deplină evidenţă chipul iubirii, al prieteniei, şi mai ales se alimentează la izvorul dreptăţii. Pacea dăruită de Cristos este “diferită” de cea oferită de lume, pentru că nu este ratificată de surâsul satisfăcut al celor puternici (“satisfăcuţi”, pentru că au reuşit să smulgă toate avantajele posibile pentru propria parte), ci oferă celor slabi posibilitatea de a-şi înălţa capul. Cei săraci sunt “satisfăcuţi”. În sfârşit, pacea lui Cristos este avantajoasă în logica iubirii, nu a competiţiei.

… Şi discursul continuă

Duhul Sfânt, Mângâietorul, trimis de Tatăl, are un dublu rol: de învăţătură şi de memorie (“el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ce v-am spus eu”). Nu că învăţătura lui Cristos ar prezenta lacune, care ar fi acoperite cu lecţii suplimentare (un fel de “repetiţii”) predate de Duhul Sfânt. Acţiunea Duhului Sfânt este mai degrabă o acţiune de interiorizare. Datorită ei, cuvântul este primit în profunditatea fiinţei. Duhul Sfânt comunică într-un chip viu aceleaşi cuvinte ale lui Isus, şi provoacă răspunsul la ele în iubire.

În privinţa rolului de memorie, nu trebuie de înţeles în sensul de “aducere aminte”. Duhul Sfânt face ca Cuvântul să fie păzit în inimă. În plus permite, în credinţă, o înţelegere mereu mai completă, vitală, actuală, a cuvintelor, evenimentelor şi gesturilor care l-au avut ca protagonist pe Isus. Se poate vorbi de o “inteligenţă progresivă”, fie din partea comunităţii cât şi a fiecărui individ, de o descoperire mereu nouă în semnificaţii (şi de consecvenţe practice, operative!), şi în raport cu situaţiile, evenimentele, problemele, omului şi ale istoriei care se desfăşoară într-un timp şi ambient determinat.

În sfârşit, Duhul Sfânt “învaţă” şi “aminteşte”, în sensul că dezvăluie energia cuvântului semănat în inima credincioşilor. Face să iasă în evidenţă bogăţia şi posibilităţile inepuizabile. Cu Duhul Sfânt discursul continuă, nu în termeni de “adaos”, ci de “explorări” succesive a ceea ce este ascuns, învăluit, de comunicare de viaţă. Când intervine Duhul Sfânt, pagina “uscată”, aridă (pentru a ne referi la celebra viziune a lui Ezechiel, capitolul 37), se acoperă de carne şi este străbătută de o palpitaţie de viaţă…

 

* * *

 

Duminica a VI-a după Paşte

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 15,1-2.22-29)

Propagarea evangheliei printre păgâni pune imediat Biserica în faţa gravei probleme cât priveşte raportul lor cu legea lui Moise: ce valoare are, după venirea lui Cristos, Torah cu toate prescrierile sale cultuale? Iată deci că Biserica simte necesitatea de a se confrunta asupra unor chestiuni fundamentale pentru însăşi viaţa sa şi pentru misunea ei de evanghelizare.

Odată cu adunarea apostolilor la Ierusalim are loc primul “conciliu ecumenic”: un eveniment de o importanţă centrală, eveniment paradigmatic pentru Biserica din toate timpurile. De rezultatul său depinde comuniunea internă şi răspândirea ei. Este tocmai dorinţa de comuniune întru adevăr cea care determină comunitatea din Antiohia – acolo une problema a ieşit la suprafaţă – să-i trimită pe Paul şi Barnaba la Ierusalim spre a-i consulta pe “apostoli şi pe bătrâni” (v. 2). Biserica-mamă îi primeşte şi discută înfocat problema (v. 4-7a). Intervenţia lui Petru, sinteza lui Barnaba şi Paul care mărturisesc minunile înfăptuite de Domnul între păgâni, şi, în fine, cuvântul plin de autoritatea a lui Iacob – responsabil al Bisericii din Ierusalim – ajută să se discearnă “căile Duhului” (v. 28). Sub călăuza sa se ajunge la un acord deplin (“apostolii, bătrânii şi întreaga Biserică au decis…”: v. 22-25), lucru făcut cunoscut printr-un document oficial în care se afirmă că “observanţele iudaice” nu puteau fi impuse popoarelor păgâne.

Într-un anumit sens, aşa cum Isus a sintetizat toate prescripţiile în unica poruncă a iubirii, acum se merge mai departe de litera prescripţiilor de ordin cultual pentru a face să iasă la suprafaţă esenţialul, adică necesitatea unui itinerariu de convertire: moartea faţă de păcat. Dacă totuşi unele norme mai rămân încă, acest lucru nu se realizează pentru valoarea lor în sine, cât pentru a favoriza senina trăire între iudeo-creştinii şi păgânii convertiţi. Istoria nu progresează prin principii abstracte, ci cere discernământ – înţelepciunea care ştie să aştepte momentul potrivit pentru a propune acele schimbări care să folosească la creştere, nu să fie pricină de mai grave rupturi.

Lectura a II-a (Ap 21,10-14.22-23)

Cu viziunea Ierusalimului ceresc se termină cartea Apocalipsului; în acelaşi timp îşi găseşte împlinirea întreaga revelaţie biblică. În contrast net cu viziunea precedentă a Cetăţii răului – (Babilonia, prostituata) – şi a pedepsei la care este supusă (cap. 17 şi urm.), Ioan descrie acum realitatea splendidă care “coboară din cer”, adică dar al lui Dumnezeu: Ierusalimul, mireasa Mielului. În ea se manifestă frumuseţea însăşi a lui Dumnezeu care se răspândeşte în jur prin trăsături asemănătoare curcubeului. (v. 11; cf. 4,3).

Perfecţiunea cetăţii este descrisă prin imagini luate din cărţile profetice (Ez 40,2; Is 54,11; 60,1-22; Zac 14 etc.) şi compuse într-o nouă sinteză: zidul, uşile, fundamentele. Zidul indică delimitarea, siguranţa, dar nu închiderea faţă de alţii: acest lucru este demonstrat de faptul că pe fiecare latură, la fiecare punct cardinal, se deschid trei uşi (cf. Ez 48,30-35) prin intermediul cărora toate popoarele pământului pot intra în cetate, constituind unicul Popor al lui Dumnezeu căruia îi este încredinţată revelaţia. Apoi, pe uşi sunt scrise numele celor 12 triburi ale lui Israel şi sunt păzite de 12 îngeri, mijlocitori ai legii vechi (v 12 şi urm.). Fundamentele zidurilor sunt apostolii lui Cristos cel răstignit şi înviat, pe a căror mărturie se edifică Biserica (cf. Ef 2,19 şi urm.).

Cetatea nu are un loc sfânt prin excelenţă, templul, care făcea din Ierusalimul pământesc să fie “Oraşul Sfânt”. Această aparentă lipsă este plinătatea ei cea mai mare: Cel Atotputernic şi Mielul sunt templul ei. Contactul cu Dumnezeu se actualizează de acum nu într-un loc specific care exclude alte locuri. Contactul şi întâlnirea cu Dumnezeu în Ierusalimul ceresc este o realitate sponsală, o comuniune de viaţă: Dumnezeu şi Mielul vor fi totul în toate (1Cor 15,28), Prezenţa măreaţă a lui Dumnezeu (shekinah) iar Cristos cel Înviat este lumina care învăluie toate şi în care toţi intră (v. 22-24; cf. Is 60,19 şi urm.).

Evanghelia (In 14,23-29)

Înaintea “plecării” sale, Isus îi consolează şi îi întăreşte pe ucenici prin promisiunea că se va întoarce şi se va arăta din nou celor care îl iubesc (v. 21b), adică celor care păzesc cuvântul său. Iubirea faţă de Isus este o iubire activă (nu teoretică sau platonică) înrădăcinată în credinţa că El este Trimisul Tatălui, venit pe pământ pentru a-L “povesti” pe Tatăl (In 1,18) şi a vesti tuturor ceea ce a auzit de la El (v. 24b; cf. 15,15). Acela care, crezând, îşi rânduieşte zilele în ascultarea Cuvântului, devine locuinţă a lui Dumnezeu (v. 23) şi cunoaşte prin har – adică în Duh – comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul.

Momentul este “greu” pentru ucenici, dar ei nu trebuie să se teamă că vor fi lăsaţi orfani. Tatăl îl va trimite pe Duhul Sfânt – călăuză în viaţa de zi cu şi. Lucrarea de mântuire este pe deplin concretizată prin pasiunea-moartea-învierea lui Isus. E necesar, totuşi, ca fiecare să intre în ea şi să se lase mântuit. Este misiunea Duhului: să deschidă inimile oamenilor spre înţelegerea misterului divin şi să-i provoace la convertire. Este lucrarea Duhului faptul că Isus rămâne/este contemporan oricărui om care se naşte. Este lucrarea Duhului faptul că Scripturile sunt Cuvânt viu îndreptat către inima oricărui om.

El, Duhul Sfânt, are ca şi misiune să “amintească” tot ceea ce Isus a zis şi a făcut în timpul vieţii sale pământeşti. O astfel de învăţătură şi “memorie” nu conduce departe în spaţiu, ci dau o dimensiune nouă prezentului, pentru că în prezent Isus e Emanuel: Dumnezeu-cu-noi.El însuşi afirmă atunci când promisiunii legate de trimiterea Duhului adaugă un alt dar: “Vă las pacea, vă dau pacea mea”. Însă pacea este El însuşi. De aceea această pace este diferită de cea pe care lumea o poate oferi: este o persoană, este viaţă veşnică, este iubire. Astfel se revine la esenţial, la origini: Isus locuieşte în inima omului pentru a-l face capabil să iubească; iubind, omul se deschide mereu mai mult lui Dumnezeu şi devine cooperator al mântuirii, răspânditor de pace, profeţie a cerului.

 

* * *

 

Duminica a VI-a din Timpul Pascal

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Este ultima duminică înaintea sărbătorii Înălţării Domnului la cer. De la Paşti până astăzi, atât Biserica, prin lecturile pe care ni le-a propus, cât şi Cristos, în lecturile pe care le-am auzit, au căutat să ne convingă asupra unui singur eveniment: Învierea.

Nu putem trece cu vederea prezenţa Mariei Magdalena la mormânt în dimineaţa învierii şi întâlnirea ei cu Cel Înviat. De asemenea, un rol important l-au jucat şi apostolii. Întâlnirile lui Isus înviat cu ei au avut rolul de a-i convinge că el este, că nu văd o nălucă şi nici un duh. El este cel care s-a născut la Betleem, a fost botezat în Iordan, a ales doisprezece ucenici, a predicat, a făcut multe minuni, a fost trădat de Iuda, a fost părăsit de apostoli, a fost condamnat la moarte de către Pilat şi răstignit pe cruce pe Golgota. El este cel care, în urma tuturor suferinţelor îndurate din iubire faţă de oameni, urmând planul Tatălui, a suferit, a murit şi a treia zi a înviat.

Lecturile pe care le propune Biserica pentru duminica de astăzi, a şasea a timpului pascal, sunt atât de diferite, încât, la prima vedere, lasă impresia că fiecare are un subiect aparte şi, în consecinţă, nu există nici o unitate între ele.

Putem compara aceste lecturi cu un tată care, urmând să plece departe de casă, caută să spună o grămadă de lucruri celor pe care îi lasă acasă, dar îi asigură că ceea ce le spune, le va mai aminti prin telefon la timpul potrivit.

În cazul nostru, cel care urmează să plece este Isus Cristos. A stat timp de trei ani cu ucenicii, un timp în care i-a învăţat atâtea! Însă, cel mai important lucru pe care i-a învăţat a fost IUBIREA. I-a învăţat cine este Iubirea, ce este Iubirea şi cum trebuie să se iubească între ei. El însuşi s-a dat drept model de iubire.

S-a născut din Iubire, a trăit, a murit şi a înviat din iubire. Drumul pe care l-a trasat ucenicilor, dar şi tuturor celor care i-au ascultat sau aveau să-i asculte cuvântul, este unul singur, acela al iubirii: “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu… Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele” (In 14,23-24). Condiţia este clară! Isus nu se pierde în condiţionări inutile. Face una şi bună, deşi deosebit de grea! Grea, pentru că de atâtea ori, istoria a demonstrat că nu a înţeles-o. Dacă ar fi înţeles-o ar fi păzit întru totul cuvântul lăsat de Isus.

Cu toate acestea, Isus prevede că oamenii nu-i vor păzi întru totul cuvântul, de aceea, înainte de înălţarea sa la Tatăl, dar şi de nenumărate ori, pe parcursul vieţii, a amintit ucenicilor că îl va trimite pe Duhul Sfânt, care: “vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ce v-am spus” (In 14,26).

Adesea, oamenii sunt ocupaţi cu ale lor, asemenea copiilor la plecare tatălui. Sunt prea distraţi să ţină minte tot ceea ce a spus tatăl la plecare. Poate şi atmosfera de dinaintea plecării este de vină. De vină este însă şi indifenţa copiilor care consideră că au timp să facă ceea ce le-a cerut tatăl până când acesta revine. Constată însă că, din cauza neatenţiei lor, nimeni nu-şi mai aminteşte ceea ce şi-a dorit tatăl. De aceea e necesar “telefonul” tatălui, spre a le aminti copiilor ce au de făcut. Unele din datorii sunt poate vitale pentru copii.

Ştiind acestea, Isus îl promite pe Duhul Sfânt. Misiunea lui este aceea de a veghea asupra împlinirii cuvântului lui. Cu discreţie, cu iubire, cu tărie, curaj, cu cele şapte daruri, el vine în întâmpinarea celui care îşi deschide inima şi îl primeşte.

Prin telefonul pe care îl dă tatăl din când în când copiilor, el se face prezent în mijlocul lor. Ei îi aud glasul, îl simt bucuros sau nervos, preocupat sau degajat, dar deşi îl aud, pot să nu împlinească ceea ce le-a spus la despărţire şi le reînnoieşte prin telefon. Glasul tatălui, în acest caz, poate să influenţeze elanul copiilor, dar îi poate lăsa şi indiferenţi.

Rolul Duhului Sfânt este acela de a însufleţi credinţa Bisericii, dar multora nu le spune nimic. Astfel de oameni, deşi de cele mai multe ori indiferenţi faţă de prezenţa şi acţiunea lui Dumnezeu, sunt nişte nefericiţi. În mod deosebit, lor li se potrivesc cuvintele lui Isus: “Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se înfricoşeze…” (In 14,27).

Duhul Sfânt este Duhul curajului. La despărţirea de tatăl, copiii au nevoie de curaj. Ei ştiu că, plecând tatăl, concret, nu vom mai avea nici un sprijin. Nu-l vor mai vedea, nu-i vor mai auzi cuvintele, nu-i vor mai simţi puterea şi nici ajutorul. Telefonul nu rezolvă decât parţial din toate acestea. Doar curajul că într-o zi îl vor revedea, ajutaţi bineînţeles şi de intervenţiile lui sporadice, îi va ajuta. De acum vor trebui să ia problemele “în dinţi”, să devină ei înşişi ascultători şi împlinitori fideli ai cuvântului tatălui.

Neliniştea ucenicilor era dată tocmai de ceea ce avea să urmeze. Cât timp Isus era cu ei, totul era asigurat: chiar şi pâinile şi peştii, ca şi prestigiul. Adunându-se să-l vadă şi să-l asculte pe Isus, mulţimile îi vedeau şi-i apreciau şi pe ei. De acum, ei vor trebui să-l arate mulţimilor pe Isus, prin cuvintele lor, prin exemplul lor şi, aşa cum o vor dovedi, prin moartea lor. Isus nu mai era în mod fizic cu ei. Înălţarea presupunea şi acest aspect. Îşi vor aminti ucenicii cele spuse de el, vor reveni la locurile prin care au trecut împreună, dar el nu mai era. Cu toate acestea, ei trebuiau să facă ceea ce el le-a spus: “V-am spus toate acestea de pe acum, înainte de a se împlini, ca atunci când se vor împlini, să credeţi în mine” (In 14,29). Credinţa înseamnă tocmai împlinirea a tot ceea ce a spus el.

Iar problemele nu au întârziat să apară.

Prima lectură ne descrie o astfel de problemă. La Antiohia au venit nişte credincioşi din Iudeea care au început să înveţe în numele lui Isus şi să facă ca necesară pentru mântuire tăierea împrejur. Paul şi Barnaba, care erau deja acolo, trimişi oficial din partea Bisericii intră în controversă cu cei care predicau astfel de învăţături. Pentru a le clarifica vin la Ierusalim, unde, după întâlnirea cu apostolii, în cadrul primului conciliu al Bisericii, se întorc la Antiohia şi iau de pe umerii celor care doreau să-l urmeze pe Isus această povară.

Este una dintre primele probleme ale Bisericii de la început. Istoria însă avea să experimenteze şi altele. Mulţi s-au ridicat în nume propriu şi au învăţat altfel decât a lăsat Isus Cristos, iar învăţătura lor a dus la diviziuni în Biserică. S-a ignorat prezenţa Duhului Sfânt care uneşte şi nu dezbină, care conduce la strălucire, nu la întuneric, care îi conduce pe cei care cred spre Ierusalimul ceresc, în care, aşa cum ni-l prezintă lectura a doua, este luminat de slava lui Dumnezeu, iar făclia este Mielul (cf Ap 21,23).

Înainte de sărbătoarea propriu-zisă a înălţării Domnului la cer, noi, creştinii de astăzi, avem o mare datorie, trebuie să ne întrebăm: “Noi ce probleme facem Bisericii? Poate că nu ne-am ridicat în mod făţiş împotriva ei, dar am fost noi de fiecare dată mărturisitori şi împlinitori fideli ai cuvântului lăsat nouă de Isus? Cum ne deschidem noi faţă de şoaptele Duhului Sfânt? Cum înţelegem noi porunca iubiri lăsată nouă de Isus Cristos?”

După înălţarea lui Isus la cer, ucenicii s-au adunat în Cenacol şi împreună cu Sfânta Fecioară Maria, în rugăciune, l-au aşteptat pe Duhul Sfânt, apoi au plecat în lumea întreagă. Noi suntem acum în “Cenacol”, unde mai întâi ne împărtăşim din cuvântul lui Dumnezeu, apoi din Trupul lui Isus. La sfârşit, când Liturghia se va încheia, unde ne-am propus să mergem? Acasă? Da, vom merge acasă, dar cum?

 

* * *

 

Eu vă las pacea, vă dau pacea mea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

La începutul sfintei Liturghii de azi ne-am rugat lui Dumnezeu să ne dea harul de a celebra cu însufleţire aceste zile de bucurie în care cinstim învierea Domnului, pentru ca misterul pascal pe care îl contemplăm să se manifeste necontenit în faptele noastre zilnice (LR). Întrebarea este: cum se poate manifesta contemplarea misterului pascal în faptele noastre de fiecare zi?
Misterul pascal s-a înfăptuit prin iubirea lui Cristos care a distrus păcatele noastre în trupul său, jertfindu-se ca să avem pace cu Dumnezeu, cu noi, cu întreaga omenire. Contemplându-i iubirea care i-a adus ca răsplată învierea, îl urmărim cu ochii credinţei în felul său de a acţiona faţă de sine, faţă de Dumnezeu, faţă de ucenici şi faţă de duşmani. Numai contemplându-i iubirea vom gusta pacea lăsată şi dată care stă la temelia învierii şi fericirii noastre.
În primul rând Isus înviat este consecvent în sine faţă de voinţa Tatălui care îi dă tot echilibrul spiritual, recunoscând că este mai mare decât Fiul omului, punând astfel la rădăcina tuturor relaţiilor umane cu Dumnezeu virtutea umilinţei. Faţă de ucenici adoptă o atitudine nouă: îi numeşte fraţi (cf. In 20,17) şi copilaşi (id. 21,5), deşi cu câteva zile mai înainte îl părăsiseră. Faţă de duşmani îşi vădeşte iubirea prin renunţare la orice polemică şi reproş, trimiţându-le pe fraţii săi să le vestească cuvântul său şi să se jertfească pentru convertirea lor. Misterul pascal al lui Cristos este mister de comuniune (RdC 70). Planul lui Dumnezeu constă în stabilirea păcii universale prin Cristos: de a-i aduce pe toţi oamenii la un dialog şi la o comuniune cu sine, de a realiza între ei, care mai înainte erau dezbinaţi de păcat, o comuniune fraternă, făcându-i membre ale Trupului Mistic. După dialog, comuniune şi pace, oamenii timpului nostru simt o foame profundă (cf. MAC pag. 444). În primul rând dialogul iubirii în Cristos trebuie să aibă loc în sânul familiei, între soţi, deoarece taina lor este mare (cf. Ef 5,32) datorită Duhului Sfânt care îi face să cunoască adevărul iubirii şi păcii prin împărtăşirea valorilor spirituale şi fizice dintre ei.
Dacă Isus insistă asupra faptului că acela îl iubeşte care îi păzeşte poruncile (cf. In 14,15; 15,10), aceasta o face pentru că aceste porunci au fost scrise cu degetul lui Dumnezeu (Ex 31,18), iar acest deget al lui Dumnezeu nu-i altul decât Duhul Sfânt, pe drept numit degetul dreptei părinteşti, despre care Isus spune că el cu “degetul lui Dumnezeu scoate pe diavoli” (Lc 11,20; Mt 12,28). Aceste porunci au devenit prin Duhul Sfânt legea cea nouă, pe care apostolul Paul o numeşte “lege duhovnicească, care nu cu cerneală este scrisă, ci cu Duhul Dumnezeului Celui Viu, şi nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (2Cor 3,3). Acela se bucură de pacea lui Isus, care îi păzeşte poruncile scrise de Duhul Sfânt pe tablele de carne ale inimii.
Evanghelia de azi (In 14,23-29) ne cheamă să-i contemplăm dărnicia divină. Dumnezeu când dă, dă dumnezeieşte. Tatăl ni l-a dat pe Fiul. Ce ne putea da mai mult? Am putea spune: pe sine. De fapt ni l-a dat pe Fiul tocmai pentru a ni se da pe sine, fiindcă la el ne conduce Fiul, ca să ne dea împărăţia lui Dumnezeu, care nu-i alta decât Dumnezeu însuşi. Fiul a venit să ne dea pacea sa. Dar ce este această pace? Botezul cu Duhul Sfânt (In 1,33), aşa cum o recunoaşte sfântul apostol Paul: “Legea Duhului vieţii în Isus Cristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Rom 8,2). Oare nu la această pace s-a referit Isus înviat când a apărut ucenicilor şi le-a spus: “Pace vouă! Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate” (In 20,23)? Isus a spus-o clar că pacea sa nu este la fel cu pacea din această lume, despre care spune că “N-am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10,34). Sabia este Duhul Sfânt, spune sfântul Ambrozie, fiindcă pătrunde cugetul ascuns şi scoate păcatul, ucide pe Anticrist cu Duhul gurii Domnului nostru Isus Cristos, Duhul este înţeles drept sabie a Cuvântului (Ef 6,17) şi Cuvântul este sabie a Duhului Sfânt; căci scris este: “Luând pavăza credinţei, prin care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui viclean, luaţi astfel şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Ef 6,16-17). De vreme ce Duhul Sfânt este sabia Cuvântului şi Cuvântul este sabia Duhului Sfânt, neapărat există o unitate de putere, conclude sfântul Ambrozie (Sfântul Ambrozie despre Duhul Sfânt, Ed. Anastasia, pag. 171). Această unitate de putere ne asigură pacea divină în totalitatea ei veşnică.
Tot evanghelia zilei ne asigură că acei credincioşi care îl iubesc pe Cristos sunt iubiţi de Tatăl, fiindcă iubirea lor faţă de Isus este aceeaşi iubire pe care Tatăl o are faţă de Fiul. Or, această iubire se revarsă în inimile credincioşilor prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5). Numai pornind de la această iubire turnată în suflet de Duhul Sfânt se poate ajunge la cunoaşterea a tot adevărul, care nu-i altul decât Dumnezeu-Treime din suflet.
Lectura I (Fap 15,1-2.22-29) ne prezintă câţiva purtători ai păcii lui Isus în lume. Comportamentul lor este impregnat de darurile Duhului Sfânt: Am hotărât, Duhul Sfânt şi noi, de a nu vă impune nici o altă obligaţie afară de cele necesare.
Câtă pace ar fi în familii şi în lume dacă înaintea oricărei decizii importante pe primul loc s-ar afla Duhul Sfânt şi apoi noi! Numai că noi, prea adeseori, datorită egoismului, uităm total de Duhul Sfânt. Atunci, nu este de mirare că în lume sunt atâtea certuri, procese, crime, revolte şi războaie!
Comunicatul oficial al Bisericii dat sub inspiraţia Duhului Sfânt conţine o mare laudă adusă lui Paul şi Barnaba. Nu se spune că sunt iubiţii noştri fraţi şi nici nu se foloseşte altă frază de genul acesta, ci sunt prezentaţi ca: oameni care şi-au pus viaţa lor în slujba numelui Domnului nostru Isus Cristos, adică s-au lăsat total călăuziţi de Duhul lui Cristos. Fraza nu face nici o referire la pericolele şi necazurile pe care ei le-au suportat pentru evanghelie, ci defineşte viaţa misionarilor ca pe o consacrare totală pentru cauza evangheliei (2Cor 8,5) în perfectă sintonie cu jertfa de sine pe care Isus însuşi o aduce pentru oameni (cf. Mc 10,45; In 10,17-18. CBL pag. 1519) până azi pe sfântul altar.
Lectura a II-a (Ap 21,10-14.22-23) ne prezintă beneficiul purtătorilor păcii lui Cristos: Ierusalimul ceresc.
Intrarea în Ierusalimul ceresc se face prin propriul suflet care păstrează cuvântul lui Isus, adică pe Duhul Sfânt ca sabie care pătrunde inimile şi în cele mai ascunse gânduri (1Cron 28,9), pătrunde toate cu înţelepciunea sa (Inţ 7,24) înlăturând păcatul şi ignoranţa, spre a păstra cuvântul lui Isus propovăduit de cei doisprezece apostoli referitor la cele “trei porţi”: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt care declară: Vom veni la el şi vom locui la el; iar slava lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt, îl va lumina; candela, care este Mielul, îi va da spiritul jertfei pascale aducătoare de pace, adică “uleiul” care se consumă pe sine pentru a-i întări şi lumina pe alţii.
Îmbrăcămintea Ierusalimului ceresc este măreţia lui Dumnezeu: o lumină mai minunată decât cea a soarelui de deasupra norilor, asemănătoare cu strălucirea pe care o reflectă cea mai preţioasă piatră de jasp străveziu. Apostolul Ioan încercă să descrie în culori vii ceea ce apostolul Paul spune că “ochiul omului nu a văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit ceea ce Dumnezeu pregăteşte aleşilor săi” (1Cor 2,9).
În Noul Ierusalim nu va mai fi timpul. Timpul este o povară când este război, când suferinţa stoarce lacrimi, când oamenii se urăsc, când nenorocirile se ţin lanţ, când ispitele ne copleşesc, când pacea dorită întârzie… În necazuri, timpul pare veşnicie insuportabilă. În preajma Domnului şi a Mielului fericirea este atât de mare că se pierde orice noţiune de timp.
Pentru pacea Bisericii cereşti, care devine vizibilă numai pentru ochii credinţei pe acest pământ, Dumnezeu a rânduit îngeri, nu de pază, fiindcă nimeni nu o poate ameninţa, ci să strălucească la intrare pentru a călăuzi sufletele aleşilor spre locul fericirii depline. Sunt îngerii noştri păzitori ai păcii sufletului în care locuieşte Preasfânta Treime.
Să primim pacea lui Cristos!
Să oferim lumii, celor care ne înconjoară, pacea lui Cristos, aşa cum ne îndeamnă antifona de la începutul acestei sfinte Liturghii: “Vestiţi cu glas de bucurie, ca să se audă; vestiţi până la marginile pământului: Domnul a eliberat pe poporul său” (Is 48,20). Aleluia. Amin.

 

* * *

 

A VI-a duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

În apropiere de Chester, în Anglia, ziaristul George Borrow trecea prin faţa unei caravane de ţigani, când a fost confundat de oameni cu un preot. I-au spus: “Domnule preot, sau pastor, ce sunteţi, rămâneţi puţin cu noi, spuneţi-ne un cuvânt bun, vorbiţi-ne puţin despre Domnul atotputernic”. “Nu sunt ministru, nici pastor. Sunt un laic”, a răspuns Borrow. “Domnul să fie cu voi”, e tot ce vă pot spune şi, continuându-şi drumul, le-a aruncat copiilor câteva monede. Dar o ţigancă a strigat după el: “Ţineţi-vă banii, daţi-ni-l în schimb pe Dumnezeu!” (P. REGINALDO FRASCISCO).

2. Tema

“Vom veni şi noi la el şi vom locui alături de el”. Este frumos să îl ai pe Dumnezeu în inimă, dar este şi mai frumos să te simţi în inima lui Dumnezeu!

3. Mesajul de astăzi

Diferite învăţături.
- Aţi identificat învăţăturile lui Isus din Evanghelia de astăzi?
- Vă mai amintiţi vreuna dintre mărturisirile făcute de Isus apostolilor la cina de pe urmă, înainte de moarte? (Cereţi răspunsuri, orientându-le).
Orientaţi spre următoarele indicaţii, apoi ilustraţi pe scurt:
- Numai cel care ascultă de cuvântul lui Isus îl iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu. “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu”.
- Duhul Sfânt va fi învăţătorul nostru. “Mângâietorul vă va învăţa totul şi vă va aminti tot ce v-am spus”.
- Isus ne lasă pacea “sa”: pace diferită, mai profundă: armonie în comuniune de iubire. “Pace vouă, pacea mea v-o dau vouă…”
- Isus se întoarce la Tatăl… merge să ne pregătească un loc. Să ne pregătim pentru înălţarea lui Isus la cer.
O revelaţie deosebită.
- Printre multele învăţături ale lui Isus, ne oprim asupra uneia, cea mai importantă. Isus vorbeşte despre Preasfânta Treime! Dumnezeu îşi face sălaş în inimile noastre, în viaţa noastră:
- – ca Tată… şi ne face fii ai săi;
- – ca Fiu… şi ne face fraţii săi;
- – ca Duh Sfânt… şi ne ajută să creştem în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţi, ca într-o singură familie.
- Dumnezeu ne iubeşte cu toate calităţile iubirii, până la a stabili cu fiecare dintre noi adevărate raporturi de “rudenie” şi la a locui în noi, a-şi stabili lăcaş în inimile noastre.
- Prezent pretutindeni, Dumnezeu-Treime este în noi cu un raport de iubire prietenească.
Noi suntem “temple ale lui Dumnezeu”, “bisericile lui Dumnezeu”, confidenţii, oaspeţii lui Dumnezeu!
- Dacă inima noastră este templul lui Dumnezeu – “Sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” – datorăm trupului nostru respect, grijă, curăţenie, educaţie, puritate…
- Dacă Dumnezeu-Treime locuieşte în noi, trebuie să avem grijă maximă faţă de sufletul nostru, pentru a-l ţine curat de păcat şi plin de iubire. A trăi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a asculta inspiraţiile sale, este o datorie dulce şi delicată, care aduce bucurie, dar cere şi multă angajare spirituală. “Aminteşte-ţi, creştinule, de
- demnitatea ta divină şi nu o degrada niciodată cu fapte nedemne”.
- Un frate l-a întrebat pe directorul său spiritual: “Care este cel mai mare păcat pe care îl poate face omul?” I-a răspuns: “Să uite că este fiul lui Dumnezeu”.
Concluzie: Isus înviat ne dă o viaţă nouă, divină, cu realităţi cereşti şi veşnice minunate. Să-l rugăm pe Duhul lui Isus să ne ajute şi pe noi să le înţelegem.

4. Exemple

a) Eu sunt Biserică!

În China, în timpul persecuţiei împotriva creştinilor, soldaţii, după ce au arestat preotul şi surorile, au distrus şi biserica satului.
Un copil chinez, care nu ştia nimic despre toate acestea, s-a apropiat de biserica distrusă, dar soldaţii, cu privirea urâtă şi cu arme în mâini, l-au oprit, întrebându-l:
- Unde mergi? Ce vrei să faci aici?
- Vin la catehism, a răspuns.
- Nu se mai face catehism!
- Vreau să merg să-l văd pe misionar.
- Misionarul nu mai este: l-am dus la închisoare.
- Atunci vreau să intru în biserică!
- Nu vezi că am distrus-o? Nu mai este biserică!
Copilul, uimit şi îndurerat, a tăcut. Dar, după câteva clipe, a spus cu seninătate:
- Aţi spus că nu mai este biserică? Dar eu sunt botezat, sunt din familia lui Dumnezeu, în mine locuieşte Duhul Sfânt… Eu sunt biserică! (EMILIANO D’ANGELO)

b) – Numai universul poate să te cuprindă, soare, şi totuşi, visez să te închid în inima mea. Sunt prea mică pentru tine, Doamne; de aceea, sunt lacrimă perenă.
Micuţei picături de rouă, soarele i-a răspuns:
- Lumea mea este fără margini, şi totuşi, vreau să mi te dăruiesc. Voi deveni doar o scânteie şi te voi umple. Din inima ta mică va străluci toată lumina mea (R. TAGORE).

c) A deveni imagine a lui Isus, Fiul Tatălui

Imediat după moarte, un sfânt s-a prezentat la porţile împărăţiei glorioase a lui Dumnezeu. A bătut şi glasul lui Isus înviat a întrebat:
- Cine eşti?
Iar acela a răspuns:
- Sunt eu, nu mă cunoşti? Pot intra?
Nici un răspuns, iar porţile rămân închise.
Prietenul lui Isus, cuprins de tristeţe, s-a gândit:
- Cred că mai am ceva de ispăşit în purgatoriu, şi a plecat. Dar s-a răzgândit şi şi-a spus: “Nu am răspuns bine”.
Se întoarce voios, bate din nou la porţile paradisului şi Isus întreabă din nou:
- Cine eşti?
- Tu eşti, Isuse, cel pe care l-am copiat toată viaţa mea!
Atunci s-au deschis porţile împărăţiei bucuriei, unde intră numai fraţii “gemeni” ai lui Isus înviat.

 

* * *

 

Duminica a VI-a a Paştelui

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a spus ucenicilor săi: “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. Dar acestea vi le spun câtă vreme mai sunt cu voi; Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus. Pace vă las vouă; pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea. Să nu se tulbure deci inima voastră, nici să nu se înfricoşeze. Aţi auzit că v-am spus: mă duc şi voi veni din nou la voi. De m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât mine. V-am spus toate acestea de pe acum, înainte de a se împlini, ca atunci când se vor împlini, să credeţi în mine”. Ioan 14,23-29

Această a şasea duminică a Paştelui precede în mod imediat sărbătoarea Înălţării preaslăvite a Domnului nostru Isus Cristos la ceruri, Înălţare ce va marca sfârşitul perioadei în care, prin apariţiile sale, El a dat apostolilor şi ucenicilor nenumărate dovezi ale Învierii sale glorioase. Prin textul evanghelic al acestei duminici şi mai ales prin cele ale duminicilor următoare suntem pregătiţi să înţelegem mai bine modul în care Isus Cristos Înviat şi Înălţat la dreapta Tatălui continuă să rămână cu noi şi să-şi continue lucrarea mântuitoare în lume.

Prima parte a evangheliei de astăzi, se dovedeşte a fi deosebit de interesantă întrucât Isus expune, în faţa ucenicilor, care este rolul Duhului Sfânt, rol care ne este şi nouă uneori mai greu de înţeles de noi. Isus îl numeşte paraclet. Acest cuvânt este unul juridic grec şi înseamnă avocat, desemnând persoană pe care cineva o cheamă în ajutor (para-klètos). Prin extensie, cuvântul poate însemna şi “mijlocitor” şi poate că în acest sens ar trebui înţeles în scrierile sfântului Ioan (singurul autor neotestamentar care îl utilizează). De fapt, Isus îi atribuie două funcţiuni: pe aceea de a învăţă pe ucenici şi pe aceea de a le reaminti. E drept că Isus este cel care a venit în lume ca să înveţe pe oameni. Duhul Sfânt, însă, Paracletul, este cel care va aşeza învăţătura Mântuitorului într-o lumină clarificatoare, o va face să pătrundă în inimile şi în inteligenţa apostolilor astfel încât nu există concurenţă între lucrarea lui Isus şi cea a Duhului. Cele două lucrări sunt, de fapt, complementare întrucât ele izvorăsc din acelaşi izvor, Tatăl. De altfel, Isus spune că Tatăl în va trimite pe acest Duh-Paraclet în numele său. Această ultimă precizare se dovedeşte a fi foarte importantă întrucât ea arată bine care este natura relaţiilor dintre persoanele divine ale Sfintei Treimi: niciuna nu lucrează pentru sine. Isus nu vorbeşte despre el însuşi, ci spune cuvintele pe care Tatăl i le-a dată să le spună (v. 24). La fel, Duhul Sfânt, nu învaţă “din iniţiativă proprie”, ci pentru că este trimis în numele Fiului.

Cel de-al doilea rol încredinţat Duhului Sfânt este, după cum am spus, acela de a le reaminti ucenicilor cele spuse de Isus. Prin această funcţie Duhul Sfânt nu le readuce doar în memorie ucenicilor spusele Învăţătorului, ci îi ajută să le şi înţeleagă în aşa fel încât ele să treacă de la o înţelegere luminoasă la o trăirea vie a lor. În sens biblic memoria este mai mult decât o simplă reamintire a trecutului. Atunci când Isus le cere ucenicilor să repete gestul său euharistic, El şi consacră memoria creştină pentru totdeauna. Prin urmare, a-şi aminti cuvintele lui Isus înseamnă, pentru creştin, a le şi pune în practică, a le trăi.

 

* * *

 

Iubirea, Duhul Sfânt şi pacea

Autor: pr. Petru Tamaş
Copyright: Predici.cnet.ro

Învierea lui Cristos a zguduit acum 2000 de ani autorităţile ebraice, a uluit pe mulţi care credeau că moartea are ultimul cuvânt, a dărâmat toate şabloanele morţii. În ciuda victoriei aparente, răul nu mai ai are putere asupra binelui. De 2000 de ani încoace mesajul învierii a schimbat lacrimile în bucurie, i-a ridicat pe cei căzuţi, i-a mângâiat pe ce zdrobiţi, a redat echilibrul celor extaziaţi de succesul lor. Atunci când sfântul Ioan scrie evanghelia pe care am ascultat-o, ce redă un fragment din discursul lui Isus de la Cina cea de Taină, el are în minte învierea lui Cristos. În virtutea învierii lui Isus, Ioan a putut înţelege mai bine strânsa legătură dintre iubirea de Dumnezeu şi păzirea cuvântului său, a trăit personal împlinirea anunţului trimiterii Mângâietorului şi a experimentat în inima sa pacea pe care o dă Domnul, diferită de pacea pe care o dă lumea.

“Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele.” Observăm o strânsă legătură între a păzi cuvântul Domnului şi iubire. Nimeni nu poate spune că-l iubeşte pe Dumnezeu dacă nu-i păzeşte cuvintele, dacă nu respectă poruncile lui şi nu trăieşte aşa cum vrea el. Iubirea de Dumnezeu nu e o pură teorie, ea implică respectarea a tot ceea ce Dumnezeu vrea de la noi. Aţi întâlnit cred persoane care afirmă că îl iubesc pe Dumnezeu, persoane care se recomandă cu numele de creştin, dar a căror viaţă este contrară Evangheliei. Este o afirmaţie falsă aceea că îl iubeşti pe Dumnezeu dacă în paralel îţi abandonezi familia, înjuri, loveşti în ceilalţi, răpeşti bunul altuia. Este o afirmaţie falsă aceea că îl iubeşti pe Dumnezeu dacă nu respecţi viaţa, dacă promovezi şi alegi avortul şi eutanasia, dacă nu respecţi planul lui Dumnezeu cu privire la familie şi la iubire. Este o afirmaţie falsă aceea că îl iubeşti pe Dumnezeu dacă din pricina ta, a egoismului tău, a mândriei tale, a răutăţii tale alţii suferă. Este o afirmaţie falsă aceea că îl iubeşti pe Dumnezeu dacă nu respecţi dreptul celuilalt, dacă îl răneşti în demnitatea lui. Nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu, nerespectarea poruncilor este întotdeauna expresie a lipsei iubire faţă de Dumnezeu. Să nu ne înşelăm spunând că-l iubim pe Dumnezeu atâta timp cât nu-i respectăm cuvântul.

Mai mult de atât, iubirea de Dumnezeu ori este totală ori nu este deloc. Nu-i poţi spune lui Dumnezeu Te iubesc, Doamne, fac toate celelalte cum vrei tu, dar în privinţa aceasta va fi cum vreau eu! Cuvântul lui Dumnezeu trebuie păzit în totalitate, nu selectiv. Nu-i poţi spune lui Dumnezeu: te iubesc, vin la biserică, mă împărtăşesc, dar lasă-mă să fur. Nu-i poţi spune: te iubesc, Doamne, tu ştii asta, fac mereu bine celor din jur, dar pe şeful meu când îl prind îl nenorocesc. Nu poţi spune: Doamne, dau la toţi de pomană, fac totul, dar lasă-mă să trăiesc cu soţia fratelui meu … şi exemplele pot continua.

În contextul lumii de astăzi, întâlnim persoane care afirmă: “Eu sunt creştin, mă rog, dar în privinţa Bisericii am rezervele mele. Cristos da, Biserica nu.” Există dintre aceia care îl admiră pe Isus ca pe un model al omenirii, dar îl lasă la o parte ca şi cum nu ar exista, atunci când vine vorba de a aplica ceea ce învaţă Isus pe care îl admiră. Sunt aşa numiţii “creştini nepracticanţi”. Însă tocmai aici se află adevărata linie de demarcaţie între adevăratul ucenic al lui Isus şi toţi ceilalţi oameni, chiar dacă sunt simpatizanţi ai lui Isus din Nazaret. Biserica nu este invenţia oamenilor, ci, mai mult, Isus o conduce şi astăzi, şi a rămas în Biserică în sfânta Euharistie. A te rupe de Biserică înseamnă, de fapt, a te rupe de acel Isus despre care te amăgeşti spunând că-l iubeşti. Cine nu iubeşte Biserica nu-l iubeşte nici pe Isus. Isus nu este doar un model de om, a cărui învăţătură ne pune pe gânduri, ci este un personaj viu, care acţionează şi se manifestă şi astăzi, chiar dacă nu în aceeaşi formă.

În cenacol, Isus promite că nu ne va lăsa singuri, că îl va trimite pe Mângâitorul care ne va învăţa toate şi ne va aduce aminte tot ceea ce ne-a spus. Mângâietorul, Duhul Sfânt este Dumnezeu însuşi care prelungeşte spiritual prezenţa, cuvântul şi acţiunea lui Isus şi a Tatălui. Prezenţa sa în mijlocul nostru de după Rusalii este mai bună decât cea dinainte de Înălţare, deoarece e o prezenţă universală, perenă, nelimitată. Dacă prezenţa lui Isus cu trupul înainte de Înălţare era limitată în timp şi spaţiu – 33 de ani în hotarele Palestinei -, după Rusalii, prin puterea Duhului Sfânt, Cristos e prezent pe pământ simultan în toate locurile şi în toate timpurile: “E de folos pentru ca eu să mă duc, căci dacă nu mă duc eu, Mângâietorul nu va veni la voi. Dar dacă mă duc, vi-l voi trimite” (In 16,7).

Duhul învaţă şi face să ne reamintim. Nici apostolii care au trăit trei ani cu Isus nu aveau încă o credinţă adevărată în el, şi nu ajunseseră să cunoască în întregime tot ceea ce Isus le-a spus. Duhul Sfânt este cel care va ajuta Biserica să înţeleagă ce a primit de la Isus şi ce este. Dogmele de credinţă de astăzi sunt şi ele rezultatul unei maturizări lente, la fel şi liturgia, sub influenţa Duhului Sfânt.

Prima lectură de astăzi dă mărturie în acest sens. La Antiohia se înfiripase o comunitate creştină înfloritoare. O parte dintre creştini proveneau dintre evrei, alţii dintre păgâni. De la bun început au apărut în Biserică tensiuni, neînţelegeri, discuţii. Pe de o parte, creştinii de origine iudaică nu se puteau debarasa de prescripţiile de cult impuse de Legea lui Moise, cum erau tăierea împrejur, sărbătorile, posturile mozaice şi altele; considerau că acestea erau necesare creştinilor spre a se mântui şi pretindeau că sunt necesare şi pentru păgânii care se încreştinau. Aceştia trebuiau să devină mai întâi iudei ca să poată deveni creştini. Pe de altă parte, creştinii proveniţi dintre păgâni considerau că mântuirea, îndreptăţirea nu vin prin prescripţiile de cult ale Legii lui Moise, a cărei misiune a încetat, ci prin botez şi prin credinţa în Isus Cristos, singur Mântuitor al oamenilor. Apostolii şi preoţii s-au întrunit la Ierusalim şi au ţinut primul conciliu ecumenic. După dezbaterile de rigoare, s-a ajuns la o concluzie înţeleaptă, care să nu creeze o ruptură în Biserică, dar nici traumă lumii iudeo-creştine. Interesant însă este cum îşi justifică părinţii conciliari de la Ierusalim deciziile: “S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă”. Duhul Sfânt este cel care asigură unitatea Bisericii în jurul lui Petru. Exista de la bun început conştiinţa clară că Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica şi ia deciziile în Biserică. Fiind făcută din oameni cu slăbiciuni şi limite, în Biserică au fost, sunt şi vor fi întotdeauna tensiuni, neînţelegeri, contraste, îndoieli, tradiţionalişti şi progresişti, conservatori şi adepţi ai ideilor noi. Ca şi la Conciliul din Ierusalim, Biserica se străduieşte să menţină echilibrul. Cum? Invocându-l fără încetare pe Duhul Sfânt. Acelaşi duh menţine unitatea famililor noastre. De aceea el trebuie invocat cu stăruinţă.

Cel de-al treilea punct al evangheliei de astăzi este legat de pacea pe care o dă Domnul, “nu ca pacea pe care o dă lumea”. Lumea poate să facă să amuţească armele, dar nu poate elimina războiul, sfâşierea, neliniştea, spaima, angoasa din interiorul omului. Lumea ne poate da cel mult nişte calmante, nişte sedative. Pacea, bucuria, iubirea, mângâierea vin numai din interior, de la Duhul Sfânt pe care Cristos ni-l dăruieşte. Sfântul părinte Ioan Paul al II-lea le spunea americanilor: “America, dacă doreşti pacea, lucrează pentru dreptate. Dacă doreşti dreptatea, apără viaţa. Dacă doreşti viaţa, îmbrăţişează adevărul, adevărul revelat de Dumnezeu.” Acesta este drumul spre adevărata pace, un drum care trece prin îmbrăţişare adevărului lui Dumnezeu. Nu există pace adevărată fără Dumnezeu. Nu există pace adevărată dacă nu-l iubim pe Cristos. Nu există pace adevărată dacă respingem Biserica. Pacea adevărată este şi ea rod al Învierii şi este menţinută vie în noi prin trimiterea Mângâietorului.

 

* * *

 

Duhul Sfânt vă va învăţa toate câte v-am spus eu

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Ne aflăm încă în timpul pascal. Cu cât ne apropiem mai mult de sărbătoarea Înălţării Domnului şi de cea a Rusaliilor, cu atât lecturile biblice la Liturghie ne îndreaptă atenţia spre Duhul Sfânt. Între sărbătoarea Paştelui şi sărbătoarea Rusaliilor este o legătură de nedesfăcut. Rusaliile apar ca o continuare a Paştelui.

La înălţare, Isus dispare cu trupul său din ochii noştri, nu mai rămâne în mijlocul nostru în trup, dar, cum se exprimă apostolul Pavel, continuă să rămână în mijlocul nostru în Duh, în Duhul Sfânt. Prezenţa lui Isus în mijlocul nostru de după înălţare este mai bună decât cea dinainte de înălţare, deoarece e o prezenţă universală, perenă, nelimitată. Dacă prezenţa lui Isus cu trupul înainte de înălţare era limitată în timp şi spaţiu – 33 de ani în hotarele Palestinei -, după Rusalii, prin puterea Duhului Sfânt, Cristos e prezent pe pământ simultan în toate locurile şi în toate timpurile: “E de folos pentru voi ca eu să mă duc (să dispar din ochii voştri cu trupul), căci dacă nu mă duc eu, Mângâietorul nu va veni la voi. Dar dacă mă duc, vi-l voi trimite” (In 16,7).

Despre Duhul Sfânt ca dar al lui Dumnezeu îi vorbise Isus samaritencei deja la fântâna lui Iacob când i-a spus: “De ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care îţi spune: Dă-mi, să beau!, tu însăţi ai fi cerut şi el ţi-ar fi dat apă vie!” (In 4,10). Darul lui Dumnezeu, apa vie este Duhul Sfânt, după cum rezultă tot din cuvintele lui Isus rostite la bazinul Siloe: “Dacă însetează cineva, să vină la mine şi să bea… Spunea aceste cuvinte despre Duhul (Sfânt) pe care aveau să-l primească cei care aveau să creadă în el. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus încă nu fusese proslăvit”.

Lecturile pe care le-am ascultat ni-l prezintă pe Duhul Sfânt ca pe un dar pe care Tatăl îl face Bisericii în general şi fiecărui ucenic în particular la rugămintea Fiului: “Eu îl voi ruga pe Tatăl şi el vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veci. Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus eu”.

Despre rolul pe care îl are Duhul Sfânt în Biserică ne vorbeşte prima lectură a Liturghiei în care apare clar că Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica atunci când aceasta trebuie să ia decizii de ceea mai mare importanţă şi o ajută să rămână unită.

La Antiohia se înfiripase o comunitate creştină înfloritoare prin munca neobosită a celor doi mari misionari: Pavel şi Barnaba. O parte dintre creştini proveneau dintre evrei, o altă parte dintre păgâni. Dar de la bun început au apărut în această Biserică tensiuni, neînţelegeri, discuţii.

S-au creat două curente: pe de o parte erau tradiţionaliştii, integriştii am zice astăzi, nostalgicii. Erau creştinii de origine iudaică. Aceştia nu acceptau noutatea creştină. Nu se puteau debarasa de prescripţiile de cult impuse de Legea lui Moise cum erau tăierea împrejur, sărbătorile, posturile mozaice şi altele. Considerau că acestea erau necesare creştinilor spre a se mântui. Ei pretindeau că sunt necesare şi pentru păgânii care se încreştinau: aceştia trebuiau să fie tăiaţi împrejur, adică să devină mai întâi iudei, ca să poată deveni creştini. Li se impunea astfel o povară inutilă. O altă grupare susţinută de apostolul Pavel vedea la iudeo-creştini o atitudine anacronică: mântuirea, îndreptăţirea nu vine prin prescripţiile de cult ale Legii lui Moise, a cărei misiune a încetat, ci prin Botez şi prin credinţa în Isus Cristos, singurul Mântuitor al oamenilor.

Spre a se pune capăt discuţiei, biserica din Antiohia trimite la Ierusalim o delegaţie formată din Pavel şi Barnaba care să expună problema apostolilor de acolo. Apostolii şi preoţii s-au întrunit şi au ţinut primul conciliu ecumenic prezidat şi aprobat de apostolul Petru, primul papă al Bisericii. După dezbaterile de rigoare, s-a emis primul document pontifical, să zicem prima enciclică trimisă Bisericii din Antiohia în care sunt expuse hotărârile conciliului din Ierusalim: păgânii care se încreştinează nu sunt obligaţi să împlinească riturile prescrise de Legea mozaică, precum este tăierea împrejur. Dar, ca să evite o ruptură în biserica din Antiohia, ca să-i menajeze pe iudeo-creştini pentru care ar fi fost o traumă prea dureroasă să părăsească dintr-o dată toate uzanţele religioase pe care le practicaseră toată viaţa înainte, autoritatea centrală a Bisericii, prudentă, înţelegătoare, pragmatică, realistă, cu mult simţ psihologic, a făcut câteva concesii: să se ferească de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de carnea animalelor sugrumate; lucruri neesenţiale, cu condiţia să accepte esenţialul: nu prin respectarea acestor prescripţii vine mântuirea, ci prin Botez şi prin credinţa în Isus Cristos. Exact aşa a procedat recent urmaşul actual al lui Petru, Benedict al XVI-lea care printr-o enciclică a aprobat, celor care doresc, să celebreze liturgia tridentină cu condiţia ca cei taxaţi drept tradiţionalişti sau integrişti să recunoască ceea ce este esenţial, şi anume că al II-lea Conciliu din Vatican este lucrarea Duhului Sfânt ca şi Conciliul Tridentin.

Interesant însă este cum îşi justifică părinţii conciliari de la Ierusalim deciziile: “S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă”. Petru în Biserică e important şi necesar, dar mai important şi mai necesar e Duhul Sfânt, de aceea e amintit înaintea colegiului apostolilor în frunte cu Petru. Petru, capul şi centrul vizibil al Bisericii, îşi îndeplineşte misiunea încredinţată de Cristos, dar Duhul Sfânt este cel care asigură unitatea Bisericii în jurul lui Petru, el călăuzeşte Biserica, el ia deciziile în Biserică. Duhul Sfânt este sufletul Bisericii, după cum Cristos este capul Bisericii, iar Maria este Mama Bisericii. Scria cardinalul Ratzinger – actualul papă Benedict al XVI-lea: “Pentru catolici Biserica e formată, e adevărat, din oameni care îi organizează chipul ei exterior; dar în spatele acestui chip structurile fundamentale sunt voite de însuşi Dumnezeu şi sunt intangibile. Îndărătul faţadei umane stă misterul unei realităţi supraumane asupra căreia reformatorul, sociologul – am putea adăuga, jurnalistul ignorant de la show-rile televizate -, nu are nicio autoritate de a interveni”.

Fiind compusă din oameni cu slăbiciuni şi limite, în Biserică au fost, sunt şi vor fi întotdeauna tensiuni, neînţelegeri, contraste, îndoieli: tradiţionalişti şi progresişti, conservatori şi neofili (maniaci ai noutăţilor). Ca şi la Conciliul din Ierusalim. Biserica se străduieşte să menţină echilibrul. Cum? Explică foarte frumos un mare biblist de astăzi, G. Ravasi: “Dinamismul împiedică Biserica să fie nostalgică, fidelitatea împiedică Biserica să se lase dusă la voia întâmplării de valuri, răbdarea împiedică Biserica să fie frenetică, profeţia face Biserica să înţeleagă semnele timpurilor, toleranţa şi dialogul feresc Biserica de boala integralismului, speranţa face ca Biserica să depăşească ezitările şi incertitudinile. Dar peste toate trebuie să domine credinţa în Duhul Sfânt, călăuza ultimă şi vie a Bisericii”.

În al doilea rând, lecturile Liturghiei de azi arată ce înfăptuieşte Duhul Sfânt în fiecare dintre noi: anume, pace, iubire, bucurie, seninătate, mângâiere sufletească. Isus îl numeşte Mângâietorul: “Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se înspăimânte”. “Dacă m-aţi iubi, v-aţi fi bucurat că v-am zis: Mă duc la Tatăl”. Pacea, bucuria, iubirea, mângâierea este însuşi Duhul Sfânt care îşi face locuinţa în noi. “Ucenicii erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt” (Fap13,52). “Împărăţia lui Dumnezeu e bucurie în Duhul Sfânt” (Rom 14,17). “Rodul Duhului Sfânt este iubirea, bucuria, pacea” (Gal 5,22). “Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Nu cum v-o dă lumea v-o dau eu”. Ce pace dă lumea? O pace care vine din afara omului, prin tratate, convenţii de neagresiune. Iar această pace, dacă lumea o poate realiza, rămâne în afara omului. Lumea poate să facă să amuţească armele, dar nu poate elimina războiul, sfâşierea, neliniştea, spaima, angoasa din interiorul omului. Lumea ne poate da cel mult nişte calmante, nişte sedative. Pacea, bucuria, iubirea, mângâierea vin numai din interior, de la Duhul Sfânt pe care Cristos ni-l dăruieşte. “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu şi Tatăl meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu el”. Vom veni. Toţi trei: eu, Tatăl şi Duhul Sfânt, întreaga Sfântă Treime, cu tot binele pe care îl posedă Sfânta Treime. Dar în familia Sfintei Treimi, Duhul Sfânt este îmbrăţişarea, legătura de unire dintre Tatăl şi Fiul, este iubirea personificată. La Sfântul Duh se referă în primul rând sfântul Ioan când scrie că Dumnezeu este iubire. Dar acolo unde iubirea este desăvârşită pacea, bucuria, fericirea este desăvârşită. “Rodul Duhului Sfânt este iubirea, pacea, bucuria”. Afirmaţia apostolului Pavel se aplică şi Sfintei Treimi. În familia Sfintei Treimi, sfântul Duh e izvor de iubire, de pace şi de bucurie. Şi în familia Sfintei Treimi el este Mângâietorul.

Scrie genialul sfânt Augustin: “Inefabila îmbrăţişare a Tatălui şi Fiului nu este lipsită de bucurie, de iubire, de delectare. Această delectare, această plăcere, această bucurie, în Sfânta Treime este Duhul Sfânt. El este suavitatea celui care naşte şi a celui născut (a Tatălui şi a Fiului) şi inundată cu dărnicia sa şi cu abundenţa sa nemărginită toate creaturile, potrivit cu capacitatea lor” (De Trin. VI, 10,11). La fel se exprimă sfântul Ambroziu comentând psalmul 46: “Duhul Sfânt este acel «râu al lui Dumnezeu» care coboară de sus, de la Sfânta Treime, şi care cu pâraiele sale înveseleşte cetatea lui Dumnezeu, adică Biserica” (De Spir S., III, 155 ş.u.).

Isus, în Evanghelia de azi, ne spune ce avem de făcut pentru a-l primi în dar de la el pe Duhul Sfânt, Duhul iubirii, al păcii, al bucuriei şi al mângâierii: un singur lucru: să-l iubim pe el. O iubire care se exprimă nu prin cuvinte şi sentimente, ci prin păzirea poruncilor sale.

“Dacă mă iubiţi, veţi păzi poruncile mele. Şi eu îl voi ruga pe Tatăl, şi el vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veci”.

 

* * *

 

Bisericii îi este interzisă nostalgia

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Câţiva oameni, veniţi din Iudeia, învăţau pe oameni şi ziceau: “Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur, după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi.” (Fapte 15, 1-2; 22-29)

“Cetatea nu are trebuinţă nici de lumina soarelui nici de lumina lunii…” (Apoc. 21, 10-14; 22-23)

“… să nu se tulbure inimile voastre şi să nu se înfricoşeze…” (In. 14, 23-29)

Nu toţi credincioşii bisericii primesc noutatea. Se cuibărise în inimile lor nostalgia lucrurilor de demult, depăşite deja. În privinţa aceasta mărturie avem discuţiile înfocate ce se iscaseră în Biserica din Antiochia (lectura I). Sosiseră din Iudeea vreo câţiva oameni, care contestau metoda misionară a lui Paul şi a lui Barnaba, pretinzând a impune noilor convertiţi de la păgânism şi observarea legii mozaice, inclusiv circumciziunea. Această metodă, căreia astăzi i s-ar spune “integristă” este foarte primejdioasă, întrucât tinde a minimaliza noutatea lui Cristos şi a recuperat rolul determinat al poporului Vechiului Legământ, şi că ar fi insuficiente numai botezul şi credinţa în Isus Cristos. Cu alte cuvinte, cei încreştinaţi proveniţi de la păgânism, prin circumciziune, ar fi trebuit încorporaţi poporului ebraic şi să primească toate prescrierile derivate din această apartenenţă.

Sfântul Paul susţine cu tărie că aici nu se află în joc numai metoda sa misionară, ci însăşi esenţa noutăţii creştine şi pentru aceea se luptă cu dârzenie şi nu din motive personale. Problema aceasta este prezentată mai întâi bisericii mame din Ierusalim. Aici a avut loc o amplă discuţie în prezenţa apostolilor şi a prezbiterilor. Atunci Petru a intervenit cu hotărâre sprijinit şi de Iacob, de a nu impune un jug insuportabil acestor oameni: “Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă, să nu mai punem peste voi nici o altă greutate, decât ceea ce trebuie…” Aşadar, Paul şi Barnaba, acum au posibilitatea de a predica această învăţătură cu toată siguranţa. “Principiul credinţei în Isus Cristos, ca o condiţie unică şi suficientă pentru mântuirea fiecărui om, afirmată teoreticeşte, devine calificant prin experienţă creştină.” (R. Fabris)

Concluziile operative ale primului sobor din Ierusalim le aflăm într-o scrisoare pe care vreo câţiva delegaţi împreună cu Paul şi cu Barnaba au dus-o la Antiohia, şi, numai aşa, acolo s-a restabilit pacea. Solemne şi semnificative sunt cuvintele scrise în acest document: “Noi împreună cu Duhul Sfânt am hotărât”. În felul acesta se aude nu numai glasul Bisericii din Ierusalim şi al apostolilor dar mai cu seamă rolul Duhului Sfânt ca un îndrumător al creştinilor. Contrastele şi nemulţumirile sunt depăşite printr-o dezbatere publică, unde fiecare are posibilitatea de a-şi expune propriile păreri şi printr-o ascultare smerită din partea tuturor a glasului Duhului Sfânt. “Căci s-a părut Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nici o altă greutate”. Nenorocirea integrismelor din toate vremurile este pretenţia de a impune altora sarcini grele şi inutile. Adică de a mai adăuga jugului liberator al lui Cristos, un jug suplimentar şi greu, format din tot felul de calabalâcuri şi bulendre.

Anumiţi oameni au o plăcere sadică de a pretinde şi de a impune sacrificii absurde, cu rezultatul de a produce spărturi în sânul comunităţii, nu din cauza valorilor esenţiale, ci numai pentru nişte nimicuri, care nu au nimic de-a face cu substanţa mesajului Evangheliei. Aceşti oameni nostalgici, bolnavi de dorinţa lucrurilor de mai înainte, sunt specialişti în căutarea lucrurilor indiferente fără să-şi dea seama că pierd din vedere cele de trebuinţă. Păcatul lor este incapacitatea de a nu ţine cont de iniţiativele inovatoare ale Duhului Sfânt. Au fost depăşiţi de evenimente, ca şi de lucrarea lui Dumnezeu în istorie. În faţa lui Cristos, care cere o schimbare şi o devenire asemenea copiilor, aceştia susţin impunerea circumciziunii. Deosebirea este dintre cele mai prăpăstoase.

Cristos cere o schimbare radicală a mentalităţii, o ţinută lăuntrică, interioară. El vrea o operaţie plastică, exterioară. Isus porunceşte de a tăia, de a pierde, de a părăsi. Ei sunt cu gândul numai la adăugirea altor noi obligaţii, şi în ciuda aparenţei de a cere mai mult decât necesarul ei se arată mai puţin exigenţi faţă de învăţător. În vreme ce obligaţiile propuse de Cristos merg pe linia curăţirii şi a uşurării, în vreme ce acelea impuse de pretinşii observatori ai legii sunt radicale şi anacronice, care îngreunează calea şi sufocă orice avânt. Cu totul alta este vedenia din Apocalips (lectura a II-a), unde apare o biserică transfigurată. Ierusalimul ceresc ne oferă o impresie indescriptibilă a plinătăţii şi a luminii.

Slava lui Dumnezeu este centrul răspândirii luminozităţii Sale. Cetatea este sfântă pentru că este pătrunsă, “lecuită” de sfinţenia divină. “N-am văzut nici un templu în ea, pentru că Domnul Dumnezeul cel atotputernic şi Mielul este templul ei”. În Vechiul Testament, templul era un fel de prezenţă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Acum noul sanctuar este Trupul Înviat al lui Cristos. Dumnezeu se află în El şi prin El oamenii pot comunica cu Dumnezeu. Cristos cel înviat va fi în acelaşi timp punctul de legătură a omenirii cu Dumnezeu şi punctul de adunare al întregii omenirii, spune D. Mollat. Cetatea nu are trebuinţă de lumina soarelui, nici de lumina lunii, pentru că slava lui Dumnezeu e luminoasă şi candelabrul ei este Mielul.

În felul acesta vechea creaţie a fost depăşită. Dumnezeu luminează direct cetatea, dinăuntru cu prezenţa Lui şi cu candelabrul care este Cristos. Acestea fiind spuse este bine să ne gândim şi la biserica călătoare de pe pământ compusă din oameni, care nu poate pretinde că nu ar fi plină de praf şi de noroi, din care cauză ar fi o absurditate să poată susţine cineva că este desăvârşită. Totuşi biserica nu poate trece cu vederea anumite lucruri. Atunci când pretinde de a-şi oferi propria lumină şi propria slavă, inevitabil, o sfârşeşte prin a întuneca izvorul luminii. Nu poate prezenta ca splendoare cerească luminile sclipitoare ale succesului şi ale ambiguilor şi discutabilelor comori pământeşti.

O oarecare opacitate este produsul inevitabil al prezenţei oamenilor. Dar, cel puţin, trebuie avut curajul de a îndemna să privim peste acea densitate omenească spre a descoperi prezenţa care ne interesează. Dumnezeu are numai de câştigat atunci când reprezentanţii Lui au câte ceva de pierdut. El depăşeşte cauzele care-L privesc mai ales când cineva nu se încăpăţânează în a-L apăra, sau mai bine spus a-şi apăra propriile interese sub pretextul că acolo se află în joc slava lui Dumnezeu. Micuţul om al bisericii, frate în credinţă, în slăbiciune şi mizerie, păcătos şi iertat ca şi mine, nu pretinde a-L înlocui pe Dumnezeu, de a te aşeza în locul Lui. Nimeni nu-ţi cere aceasta. Mulţumeşte-te numai cu aceea de a nu-L incomoda prea mult.

Rezumând caracteristicile sau virtuţile bisericii aşa cum apar ele din cele două lecturi de astăzi, după spusa lui R. G. Ravasi, se pot sintetiza în felul următor: dinamicitatea, care împiedică biserica de a fi nostalgică; fidelitatea, care împiedică biserica de a se împrăştia; profeţia, care face ca biserica să înţeleagă şi să poată citi semnele timpului; toleranţa şi dialogul, care împiedică integralismul în biserică; speranţa, care face ca biserica să depăşească şovăielile şi nesiguranţa. Dar peste toate acestea trebuie să domine credinţa în Duhul Sfânt, cel de pe urmă şi viu îndreptător al bisericii. Şi aş mai adăuga şi umilinţa, ca o dexteritate de a dispărea şi ca o transparenţă a celui Preaînalt. În cuvântarea de rămas bun Isus asigură prezenţa Sa printre oameni, prin cuvânt.

“Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la El şi vom locui împreună cu El.” (In. 14, 23) Cu alte cuvinte, observarea cuvântului ca răspuns la dragostea Sa, determină prezenţa lui Isus şi a Tatălui în credincios. Imaginea folosită “locuinţa”, înseamnă un context familiar şi accentuează aspectul de comuniune a vieţii. Oricum există o mişcare în două sensuri: omul se apropie de Isus, însă Isus se apropiase mai dinainte de om. Şi ar fi bine să nu uităm că păzirea cuvântului înseamnă în primul rând practicarea poruncii dragostei frăţeşti.

Însă aici avem trebuinţă de intervenţia unui al treilea personaj, adică Mântuitorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl îl va trimite în numele Meu. El vă va învăţa toate şi vă va aminti ceea ce Eu v-am spus. Numai Duhul Sfânt ne poate face să înţelegem, să aprofundăm şi să asimilăm în totalitatea lui mesajul lui Isus. Fără ajutorul lui, credinciosul şi comunitatea, nu vor putea înţelege niciodată Cuvântul lui Isus. Adevăratul învăţător al bisericii este Duhul Sfânt. Lucrarea Duhului Sfânt face posibilă plinătatea vieţii în dragoste. Aşadar, după acest text viaţa credinciosului înseamnă participare la însăşi viaţa lui Dumnezeu, la viaţa Sfintei Treimi. Este comuniunea în dragoste cu toate cele trei persoane dumnezeieşti.

Isus îşi ia rămas bun de la ai săi cu auguriul tipic israeliţilor: “Pacea vă las vouă, pacea mea o dau vouă!”, dar precizează: “Nu aşa cum o dă lumea, v-o dau eu vouă!”. Pacea Lui este cu totul altfel. Până când chiar şi despărţirea şi plecarea Lui este diferită. Pleacă, dar cu toate acestea El nu va lipsi dintre oameni, din care cauză ucenicii nu au nici un motiv de a se îngrijora sau a se tulbura.