Predici

(tipareste predicile)

 

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi Ioan
Evanghelia: Luca 19,1-10; Matei 5,14-19
Apostolul: 1Timotei 4,9-15; Evrei 13,7-16

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Voi sunteţi lumina lumii

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Voi sunteţi lumina lumii (…) Aşa să lumineze lumina voastră
înaintea oamenilor încât, văzând faptele voastre cele bune,
să-L preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.”
(Matei V, 14 şi 16)

Această poruncă o adresează Isus Cristos, în predica de pe Munte, nu numai Apostolilor şi ucenicilor care Îl ascultau atunci, ci şi tuturor acelora care, prin Botez, aveau să fie, peste veacuri, urmaşii şi imitatorii Săi, alţi Cristoşi, purtători ai prezenţei Sale printre oameni, adică nouă tuturor creştinilor. Deoarece nu numai în Apostoli, ci în toţi creştinii, deci şi în noi, trebuie să se oglindească chipul viu al lui Cristos, prin întreaga noastră conduită care să lumineze în jurul nostru, aprinzând alte şi alte lumini în semenii noştri.

Dintre toţi creştinii, aceia care L-au urmat mai fidel pe Cristos, trăind din plin solia Evangheliei, sunt sfinţii. Totuşi, deoarece singur Cristos este plenitudinea desăvârşirii, sfinţenia absolută, sfinţii oglindesc în viaţa lor, în mod eroic, doar unele din multiplele aspecte ale desăvârşirii evanghelice, fiecare sfânt după firea şi înclinaţiile lui, deoarece – şi e de reţinut acest lucru – sfinţenia nu distruge firea omului, ci o presupune şi o înnobilează, o desăvârşeşte. Aşa, bunăoară, unii dintre sfinţi au realizat în fiinţa lor aspectul speculativ, doctrinal al Evangheliei, alţii au oglindit, cu precădere, aspectul ei practic; unii au fost suflete contemplative, dedicaţi rugăciunii, trăirii interioare; alţii, oameni dăruiţi îndeosebi activităţii de evanghelizare, misionari, organizatori, conducători de suflete. Cu toţii însă se întâlnesc în două puncte comune: 1. Credinţa şi viaţa lor, toţi le-au socotit ca formând o unitate vie, neîmpărţită, luminând în acelaşi timp ca două raze ale aceleiaşi lumini; 2. Această desăvârşită contopire între credinţă şi trăirea ei în fiecare clipă, ei au socotit-o un lucru extraordinar de important şi absolut (I. Miclea, op. cit., p.102), de care atârnă, ca de un centru de gravitate, şi Cerul, şi pământul.

Prin flacăra vie a credinţei lor, sfinţii nu au relativizat ceea ce este absolut şi dumnezeiesc, ci au înălţat şi îndumnezeit ceea ce era omenesc în ei, străduindu-se să facă acelaşi lucru şi în semenii lor.

Figurile celor trei mari sfinţi, ierarhi şi mari dascăli ai lumii: Vasile cel Mare, Grigorie din Nazianz – supranumit Teologul – şi Ioan Gură de Aur, pe care îi prăznuim astăzi, ne îmbie fericitul prilej de a verifica aceste afirmaţii.

1. Sfinţii aceştia şi-au trăit credinţa. Toţi trei, în tinereţe, au urmat cele mai înalte şcoli de pe atunci: din Constantinopol, Cezareea şi Atena. Au studiat retorica şi filosofia, precum şi întreg clasicismul greco-roman, pregătindu-se pentru cariera de avocat. Neîntrecuţi de nici unul dintre colegii şi contemporanii lor, ei au devenit fala şcolii şi maeştrilor ei.

Dar, după cum lumina are afinitate pentru lumină, tot astfel ştiinţa neînfumurată despre lume duce la ştiinţa despre Creatorul ei, aşa încât setea de adevăr îi mână pe cei trei studenţi la lumina doctrinei creştine. Cu temeinica lor pregătire filosofică, impregnată de modestia ce îi caracteriza, ei se adâncesc în studiul Evangheliei, din care scot cu nesaţ nesecate comori de valori spirituale şi morale, care au pus în uimire o lume întreagă. Au proiectat noi lumini în misterele Sfintei treimi, Întrupării şi Euharistiei, arătând că acestea, cu toate că mintea nu le poate pătrunde esenţa, trebuie primite pentru autoritatea lui Dumnezeu care ni le-a descoperit şi care, fiind atotştiutor, nu Se poate înşela, şi, fiind preasfânt, nu ne poate înşela nici pe noi.

În felul acesta, din maeştri ai ştiinţei profane, ei devin maeştri ai ştiinţei teologice, pe care o ridică pe culmi neatinse până la ei; prin scrierile lor documentate combat ereziile din acel timp: arianismul şi macedonianismul care zguduiau lumea creştină.

Această credinţă însă, ei, nu numai au vestit-o şi au apărat-o cu fidelitate de atacurile ereticilor, ci au şi trăit-o cu o fidelitate neclintită, contopind-o cu viaţa lor şi realizând, fiecare, tipul de sfinţenie potrivit firii sale. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur (344-407), numit “doctor euharisticus”, este tipul sfântului gânditor-combatant (I. Miclea, op. cit., p. 104), care, cu inteligenţa sa neobişnuită, cucerit de sublimitatea adevărurilor credinţei, după ce le scrutează adâncurile, le apără cu graiul său de aur şi în scris, cu atâta fermitate şi curaj, încât nu ezită să înfrunte exilul şi moartea; aceasta din cauză că a cutezat să înfiereze imoralitatea împăraţilor Bizanţului: Arcadiu şi Eudoxia. A făcut-o pentru că Sfântul Ioan nu concepea să fie sfânt numai prin puritatea credinţei sale interioare, ci şi prin toate consecinţele ei practice, în viaţa de fiecare zi. Pentru el o convingere care nu înfăptuieşte binele, adevărul şi frumosul, e deşartă. Adevărul trebuie să rodească fapte adevărate şi oameni adevăraţi, adică sfinţi.

Un cu totul alt tip de sfinţenie îl reprezintă Sfântul Grigorie din Nazianz sau Teologul (328-389). El nu este înzestrat cu simţul vieţii practice. Fire contemplativă, el reprezintă “tipul mistic al sfântului” (Ibid., p.106). Absorbit cu totul de marile adevăruri, pentru el lumea lui Dumnezeu este totul. De aceea, când i se îmbie scaunul episcopal din Sosima, râvnit atât de mult de alţii, el îl refuză, nesimţindu-se chemat pentru misiunea de organizator şi conducător de suflete; iar la scaunul din Constantinopol, în care a fost întronat de însuşi împăratul Teodosie (380), a renunţat înainte de a împlini un an de păstorire, lăsându-l altora, mai destoinici a cârmui sufletele, el urmându-şi chemarea de a dezvălui în scris, pentru sine şi pentru alţii, taina cunoaşterii lui Dumnezeu, în scopul unirii tot mai intime cu El. Pentru acest motiv, se mai numeşte şi Teologul, sau Cuvântătorul lui Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare (329-379), prietenul şi colegul de şcoală al Sfântului Grigorie – împreună cu care a compus primele reguli de viaţă călugărească -, este personalitatea care îmbină în sine, în mod armonios, aspectul contemplativ şi cel practic al sfinţeniei. El este “tipul sfântului organizator” (I. Miclea, op. cit., p.106) şi conducător de suflete. Tatăl său, avocat, voia să-i dea şi lui aceeaşi carieră. Sfântul însă, convins că fără ordine, mai întâi interioară şi apoi exterioară, nu există desăvârşire, se retrage în pustiul Iris, unde, cum am spus, elaborează, pentru prima oară, în Răsărit, Regulile călugăreşti care îi poartă numele, instituind astfel Ordinul bazilitan din care, în Biserica noastră, au făcut parte luceferii Şcolii Ardelene şi alţi oameni de seamă ai Neamului.

Ajuns arhiereu, Sfântul Vasile, armonizează perfect în viaţa sa, ştiinţa virtuţii cu virtutea ştiinţei, rugăciunea cu activitatea de păstor de suflete şi organizator. Deşi lumea, stăpânită de Cel rău, îi va face mereu opoziţie, credinţa sa era că el nu trebuie să iasă din ea lăsând-o pradă Celui rău, ci să lupte din răsputeri ca s-o schimbe, s-o re-creeze după vederile lui Dumnezeu, în care scop e necesar ca virtutea să strălucească, mai întâi, în propria sa viaţă. Iată de ce, Sfântul se ocupă mai întâi de sine, sfinţindu-se printr-o viaţă de asceză aspră, de renunţare, de jertfire de sine, cum au făcut-o şi ceilalţi doi, confirmându-şi cuvântul prin pilda propriei vieţi, convins că nu poate aprinde sufletele de iubirea lui Cristos fără ca aceasta să ardă, mai întâi, în el însuşi.

2. Dar aceşti trei mari sfinţi Ierarhi şi mari luminători ai lumii, doctori ai Bisericii, nu numai că şi-au armonizat perfect credinţa cu trăirea de fiecare zi şi clipă, ci această trăire a credinţei ei au tratat-o cu cea mai mare seriozitate posibilă. După cum am spus, ei nu şi-au relativizat credinţa, nu şi-au modelat-o după vederi omeneşti, ci au divinizat omenescul din ei, cu cea mai mare severitate, nefăcând concesii nici pornirilor pătimaşe din firea lor, nici momelilor lumii, precum nici ameninţărilor capetelor încoronate, deoarece ei erau prea convinşi că nu se poate “sluji la doi domni”.

Iată, bunăoară, dialogul dintre Sfântul Vasile, ca episcop al Cezareei, şi prefectul arian Modestus.

– Dacă nu încetezi cu combaterea şi afurisenia arianismului, conform legilor, vei fi despuiat de orice avere – îl ameninţă prefectul.

- De la cine nu are nimic, nu i se poate lua nimic – îi răspunde Sfântul.

- Atunci, vei pleca în exil.

- Eu nu cunosc exil, fiindcă pe pământul lui Dumnezeu sunt, pretutindeni, la mine acasă.

Văzând neclintirea calmă şi senină a Sfântului, Modestus îşi pierde cumpătul şi ţipă: Te voi chinui !

- Nu mă poţi chinui, fiindcă n-am nici trup.

Văzând că şi suprema intimidare rămâne fără rezultat, prefectul îşi schimbă tactica:

- Încă până acum nici un episcop nu a vorbit cu mine cu atâta curaj.

– Probabil nici nu ai vorbit vreodată cu un episcop – îi replică fostul elev al şcolii de retorică din Atena. (I. Miclea, op. cit., p. 108-109).

Sfântul Ioan Gură de Aur, de asemenea, nu glumeşte cu adevărul dumnezeiesc, socotindu-l un bun mai de preţ decât propria sa viaţă. Pătruns de menirea de a apăra dreptul lui Dumnezeu pe pământ, înfruntă, de la înălţimea amvonului, pe împăraţii Arcadiu şi Eudoxia care scandalizau poporul, cu viaţa lor desfrânată. Urmarea ? Sfântul a fost destituit. Dumnezeu însă l-a răzbunat, trimiţând asupra regiunii un cutremur atât de cumplit, încât împărăteasa l-a rechemat. Atacat din nou de duşmani, la sfatul tuturor de a fi îngăduitor el răspunde: “De ce să mă tem? De moarte? Viaţa mea este Cristos, iar moartea este pentru mine un câştig. De exil? De despuiere? Gol am venit în lume şi tot aşa trebuie să plec. Şi, dacă Cristos e cu mine, de cine să mă tem?” (I. Miclea, op. cit., p.110).

În sfârşit, este exilat în Cucusus, de unde a fost dus la Pytos şi apoi îmbarcat pentru Comana (Pont) unde a şi fost înmormântat, iar mai târziu a fost transportat la Constantinopol şi apoi la Roma, în Biserica Sfântul Petru.

Deviza vieţii sale era: “Eu sunt gata să-mi dau de mii de ori viaţa pentru voi, iar voi nu-mi rămâneţi cu nimic îndatoraţi; eu nu-mi fac decât datoria.” (A. Bessieres, LOevangil du Chef, Paris, Spes, 1935, p.189, apud I. Miclea, op. cit., p.110).

Ce prăpastie între sfinţi şi omul de azi, în felul de a concepe şi trăi credinţa. Credinţa omului de azi zace în unul din sertarele memoriei; ea nu mai este regula lui de viaţă, nu îi însufleţeşte gândurile şi faptele de fiecare zi. Se întreabă el oare: Ce ar gândi Cristos în această problemă, ce ar spune şi cum s-ar purta El în această situaţie, dacă ar fi în locul meu? Se străduieşte el să-L oglindească pe Cristos în viaţa sa? Şi urmarea tristă a acestui divorţ între credinţă şi trăirea ei practică este dureroasa realitate de sub ochii noştri. Căci ce vedem? Omul, în loc să-şi modeleze viaţa după credinţă, îşi modelează credinţa după viaţă, în loc să divinizeze omenescul din el, umanizează divinul şi, astfel, schimbându-şi convingerile după faptele sale nelegiuite, după patimi, omul devine eretic nu numai în faptă, ci şi în credinţă. Să ne ferim de o astfel de mentalitate, coruptă şi atât de contagioasă, şi să privim trăirea credinţei cu seriozitatea sfinţilor. Numai credinţa curată, trăită fără compromis, ne va mântui, şi va fi izvor de lumină şi zidire pentru alţii, preamărindu-se astfel Tatăl comun al tuturor, după porunca Mântuitorului: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele cele bune, să-L preamărească pe Tatăl nostru Cel din ceruri.” Amin.

 

* * *

 

Noi: sare şi lumină a lumii

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Suntem la începutul Evangheliei după Matei: ucenicii nu au experienţă, dar Isus îi responsabilizează, are încredere în ei. Le cere să se comporte bine. Singuri nu pot fi “sare”, numai dacă rămân uniţi cu Cristos, la fel cum ciorchinele aduce roadă numai dacă rămâne unit cu viaţa de vie.

Sarea şi lumina, două elemente fără de care viaţa nu ar avea gust. Omul trebuie să ştie că trăind pe pământ, trebuie să privească cerul, adică să-şi pregătească zi după zi, locul său din cer. De aceea nu trebuie să-şi trăiască viaţa după criterii strict omeneşti ci, după logica lui Dumnezeu. Domnul ne cheamă să fim sarea pământului, să-i condimentăm prin mărturia vieţii noastre pe cei care trăiesc în preajma noastră. Suntem invitaţi ca să lăsăm să strălucească lumina care a aprins viaţa noastră, care a permis ca noi să existăm.

Iubiţilor! Este imposibil să strălucim dacă nu suntem buni părinţi, dacă nu avem pacea, liniştea şi iubirea în inimile noastre, dar şi blândeţea şi dorinţa de a-i ajuta pe cei dragi. De aceea noi putem să-L anunţăm pe Domnul numai dacă respectăm în viaţa noastră de zi cu zi, Poruncile Sale, numai dacă ne rugăm ca să primim de la El adevărata lumină. O lumânare nu ştie că este aprinsă, dar totuşi arde şi răspândeşte în jurul ei lumina. Oare în zilele noastre mai are putere Evanghelia? Mai reuşeşte să pătrundă în inimile şi în minţile noastre: ţinem seama în timpul săptămânii de ceea ce am ascultat la Biserică? Sau trăim un creştinism fără Cristos, fără să respectăm învăţătura Lui?

Un om era de părerea: “Credinţa creştină este calea de a-L descoperi pe Dumnezeu!” Adevărat: dar noi suntem atât de împrejmuiţi de ideile creştine încât suntem convinşi că le trăim. Oare nu înţelegem că apostolii rămâneau cu “gura căscată” în faţa învăţăturii şi a minunilor Domnului? Nu doar atât: ei se hotărau repede să-şi schimbe viaţa. Oare nu suntem un fel de lumină ce luminează sub obroc (ascunsă), cât timp suntem atenţi numai la comportamentul nostru de creştin, ca să fie corect din punct de vedere politic şi să nu deranjeze pe nimeni?

Lumină şi sare: adică noi suntem invitaţi să dăm o mărturie puternică cu viaţa noastră, despre credinţa în Isus, prin faptele noastre bune. Aici încep problemele! Creştinul nu trebuie să salveze lumea, lumea este deja mântuită. Ceea ce poate face, este să trăiască ca un om mântuit, să-i facă publicitate Împărăţiei cerurilor, să-şi actualizeze mântuirea prin stilul său de viaţă, prin iubirea sa faţă de cei dragi şi faţă de cei mai mici, care au nevoie de o vorbă bună. Să fie un om care ştie să-şi accepte slăbiciunile sale şi de aceea poate să accepte şi slăbiciunile celor de lângă el, şi care nu-şi pierde speranţa, deoarece ştie ceea ce Domnul a făcut pentru el. Să nu ne credem creştini perfecţi: Domnul are nevoie de fii, nu de drepţi care să-i dea lecţii.

Isaia ne arată felul concret de-a fi lumină şi sare: prin iubire, prin caritate, care se interesează şi-i ajută pe cei mai săraci şi mai suferinzi. Trebuie să propunem stiluri de viaţă care să contracareze sărăcia noastră sufletească, ce creşte tot mai mult: profitul ca măsură a vieţii, egoismul şi edonismul (fac ce-mi place), ca soluţii de viaţă. În acest sens, apostolul Pavel ne aminteşte că logica lui Dumnezeu este total diferită de logica lumii. Isus şi-a dăruit viaţa. Prin jertfa Sa ne-a salvat. Deci ne salvăm pe noi şi pe cei dragi ai noştri prin jertfa de iubire!!! Măsura rezultatului nostru stă în inima Domnului, nu în statisticile şi în profitul nostru: chiar dacă în ochii lumii, această iubire gratuită a Domnului faţă de noi şi a noastră faţă de alţii, este inutilă sau o pierdere de vreme, noi, fiii luminii, ne încredem în Domnul şi, ca şi El vrem să iubim, cu o iubire mare, uneori cu o iubire care suferă, ştiind că falimentul aparent al lui Dumnezeu reprezintă, de fapt, mântuirea lumii.

Când Isus le spune ucenicilor Săi: “Sunteţi sarea pământului!” le dă o responsabilitate faţă de întreg universul: face din ei oameni centrali şi esenţiali ai lumii. Sunt oameni chemaţi să dea sens şi gust vieţii lor şi vieţii credincioşilor. Dar există şi riscul ca ucenicii să fie ignoranţi şi să nu-i ajute pe credincioşi să îşi pună toată nădejdea în Domnul şi, prin urmare, să fie “aruncaţi afară şi călcaţi în picioare de oameni”.

“Voi sunteţi“, iată ce multă încredere îşi pune Domnul în noi. Iată ce mare responsabilitate au ucenicii faţă de cei la care au fost trimişi. Faptul de a fi ucenici este un dar de la Dumnezeu, un dar care îi cheamă să fie tot mai strâns uniţi cu Cristos, “Lumina lumii”.

“Lumina“, înseamnă faptele bune pe care ucenicii trebuie să le împlinească: dreptatea, mila, pacea, implicarea socială, prin care ei se arată ca adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Acest comportament al lor trebuie să-i conducă pe credincioşi să-L recunoască pe Dumnezeu, ca fiind valoarea supremă şi să nu-şi pună speranţa lor în lucrurile materiale trecătoare. Prin exemplul vieţii trebuie să-i atragem şi pe alţii la Tatăl. Ceilalţi trebuie să înţeleagă din vorbele şi din faptele noastre că noi suntem ai lui Isus.

Isus spune despre Sine: “Eu sunt lumina lumii”, dar mai apoi spune: “voi sunteţi lumina lumii”. Lumea cu întunericul ei – al fragilităţii oamenilor, al păcatului, al greutăţilor – are nevoie încontinuu de lumină. Lumina a venit în lume, dar oamenii nu au primit-o, însă lumina a biruit! Să nu uităm că avem un Dumnezeu mai inteligent decât noi! Şi celor care au primit-o, le-a dat puterea să fie copiii Săi, fiii luminii; ei înşişi să fie “lumina lumii”. Iată cum misiunea lui Isus devine misiunea urmaşilor Săi. Acest lucru este pentru noi un dar, o onoare, o responsabilitate. Cum să fim lumină? Mai întâi de toate trebuie să ne lăsăm luminaţi de Domnul, să cunoaştem şi să credem Scripturile. Să învăţăm de la persoanele pline de lumină, pe care Domnul ni le-a scos în cale: acele persoane care ne înţeleg şi care ştiu să vorbească inimii noastre, care ne încurajează, care se roagă, care iubesc, care ne dau încredere şi putere.

Şi sfinţii au primit lumina de la cei din jurul lor. Şi ei au dat-o credincioşilor lor. Acest lucru înseamnă a fi sare şi lumină a pământului, adică a avea înţelepciunea în a stabili, a determina valoarea lucrurilor, a promova valorile spirituale în conformitate cu demnitatea vieţii umane, a respecta viaţa noastră şi a celor de lângă noi, în conformitate cu credinţa noastră. Trebuie să fim lumină nu prin ideile şi prin gândurile noastre ascunse, ci prin faptele noastre.

Iată ce ne spune profetul Isaia: “Împarte pâinea ta cu cel flămând, primeşte-i în casa ta pe cei mizerabili, fără casă, îmbracă-l pe cel gol. Lumina ta va răsări ca şi cea a soarelui”. Dacă suntem sinceri cu noi trebuie să recunoaştem că suntem o lumină dar tare slabă, că de multe ori suntem întuneric (ură, certuri, neînţelegeri şi dispreţ pentru cei de lângă noi) la nivel individual, familial şi social.

Toţi suntem chemaţi să fim lumină: să facem ca opresiunea şi nedreptatea să înceteze, printr-o muncă tot mai constantă în favoarea păcii şi a demnităţii tuturor oamenilor; trebuie să muncim pentru a extirpa foamea, bolile, pentru ca fraţii noştri să nu mai fie subjugaţi de către cei care profită de pe urma muncii lor. Atunci lumina va străluci în întuneric.

Trebuie să facem fapte bune nu pentru plăcerea şi satisfacţia noastră, ci pentru că fraţii noştri au nevoie de ajutor. Trebuie să facem fapte bune pentru ca (văzând bunătatea noastră) alţii să-L laude pe Tatăl nostru care este în ceruri (şi nu să ne laude pe noi!). Aceste idei le ştim pe de rost, dar problema este că foarte cu greu le trăim. Trebuie să ne facem un examen de conştiinţă, pentru a nu ne face de râs în faţa judecăţii Domnului, sau suntem interesaţi doar de laudele şi de părerile oamenilor? Nu oamenii ne mântuiesc, ci Domnul! Doamne, ajută-ne să nu fim poticnire pentru credinţa celor mai slabi decât noi! De câte ori nu se întâmplă în zilele noastre ca un om care merge des la biserică, sa fie cel dintâi care se ceartă la locul de muncă şi în familie. Şi atunci mă întreb: “Domnul ne-a poruncit să răspândim întunericul? Sau ne-a cerut să fim lumină?”

Iubiţilor! Noi, ca biserică, trebuie să fim “sarea pământului şi lumina lumii”. Noi, creştinii, nu trebuie să trăim doar pentru noi, ci pentru a-i lumina pe cei necredincioşi. Pe timpul lui Matei, creştinii erau alungaţi din Sinagogi. Mulţi se întrebau ce trebuie să facă. Matei le răspunde folosindu-se de imagini simple, pe care toţi le foloseau zi de zi: sarea şi lumina.

Sarea, pentru acele timpuri, era simbolul solidarităţii, al iubirii şi al păcii dintre oameni (Mc 9,50). Şi în zilele noastre arabii spun: “Vă iubesc, cum iubesc sarea”. În Orient se freacă cu sare copilul nou născut, pentru a-i da vitalitate şi vigoare (Ez 16,4) şi pentru a îndepărta de la el spiritele rele. Apoi expresia “sarea inteligenţei” înseamnă a fi persoane capabile să-i sfătuiască, să-i ajute, să-i mângâie şi să-i orienteze pe alţii (Col 4,6).

Sensurile luminii: este cea dintâi creaţie a Domnului: “Să fie lumină!”; Dumnezeu însuşi este lumină; (1Gv 1,5); Cuvântul Său este lumină (Ps 109,105); Isus se auto – proclamă “lumina lumii”, ce a venit să lumineze pe tot omul din lume (Io 1,5; 8,12); lumina este izvor de viaţă.

Iubiţi credincioşi! Apostolul Ioan ne învaţă “Cine iubeşte pe fratele său stă în lumină” (1 Io 2,10). Nu putem fi fiii luminii, dacă nu-i iubim pe fraţii noştri. Isus ne cere să-i ajutăm pe săraci, pentru a fi lumina lumii! Într-o lume în care domină egoismul şi indiferenţa, Isus ne cere să iubim, pentru a fi lumină. Doar experienţa în iubirea reciprocă, atât nouă cât şi celor din jurul nostru, ne umple vieţile de sens, de bucurie şi de lumină. Sarea nu costă mult, ca şi cum ar vrea să ne spună că iubirea nu costă bani: nu există adevărată iubire dacă nu este gratuită. Iubirea nu este un interes economic.

“Nici o literă nu se va pierde din Lege”, clarifică Isus. Unii credeau că este de ajuns credinţa şi că nu mai trebuie să respecte Legea lui Moise; alţii credeau că trebuie să respecte doar nişte reguli, Poruncile, fără să mai ţină seama de credinţă. Isus clarifică: “N-am venit să desfiinţez Legea, ci s-o împlinesc (s-o perfecţionez)”. Nimeni nu poate să fie împotriva poruncilor, dar respectarea poruncilor fără credinţa în Dumnezeu, fără a şti că de la El ne vine toată puterea, viaţa şi iubirea, şi fără respectul faţă de aproapele, nu valorează nimic.

Ca să-L cunoască pe Dumnezeu, copii mei şi cei din jur au nevoie să vadă că mă rog şi că fac fapte bune. Acest lucru reiese şi din următoarele exemple: dacă mă opresc să privesc un tablou într-un muzeu, acel tablou va stârni şi interesul altora, oprindu-se să-l admire. Lumea nu se uită la mine, care privesc tabloul, dar văzându-mă, o să dorească şi ea să-l vadă şi, fără să-şi dea seama că eu exist, o să admire tabloul! Dacă intru şi mă aşez într-un restaurant gol, restaurantul se va umple. Tot astfel, la Dumnezeu mă conduc cei care îl privesc, îl cunosc şi care îmi vorbesc despre Fiul Său. Dacă eu mă voi ruga şi mă voi umple de lumină îi voi atrage şi pe alţii pe calea către Dumnezeu.

 

* * *

 

Sfinţii trei Ierarhi

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

În decursul vieţii, omul, vrând nevrând, este angrenat în diferite lucrări. Aceasta este viaţa, iar ea implică anumite eforturi, pe care fiinţa umană urmează să le facă, tocmai pentru a urma cursul firesc al existenţei sale în lume. Biserica sărbătoreşte astăzi trei mari Ierarhi, care aparent nu au fost deosebiţi faţă de noi şi constituie modele de urmat pentru toţi cei ce vor să-L urmeze pe Hristos. Din punctul de vedere spiritual, au avut şi ei suflet, la fel precum şi noi. Au demonstrat lumii întregi că vorbele rostite de Mântuitorul nostru Isus Hristos: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre cele bune, să mărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Matei 5, 16), sunt realizabile pentru orice creştin, mai mult, conduc la ceea ce fiecare om este dator să dobândească pe acest pământ pentru mântuirea sa sigură – sfinţenia.

Sfântul Vasile cel Mare, sărbătorit şi pe data de 1 ianuarie, s-a născut în anul 330 în Cezareea Capadociei, într-o familie nobilă, care a oferit Bisericii lui Hristos servitori devotaţi şi cărturari renumiţi, câţiva dintre ei fiind trecuţi şi în rândul sfinţilor. Bunicul său a mărturisit credinţa cu preţul vieţii, în timpul persecuţiilor împăratului roman Diocleţian. Primii învăţători ai lui Vasile au fost tatăl său, Vasile, orator renumit şi Sfânta Macrina, bunica sa. A studiat în Cezareea şi în Constantinopol, apoi la Atena, printre colegii săi numărându-se şi Sfântul Grigore din Nazianz, un alt sfânt, pe care-l sărbătorim astăzi, de care-l va lega o strânsă prietenie. După ce în anul 355 şi-a încheiat studiile, Sfântul Vasile s-a reîntors în Cezareea, unde pentru scurt timp a predat retorica. Urmând îndemnurile surorii sale Macrina, s-a dedicat servirii lui Hristos. S-a botezat, a împărţit o parte din avere celor săraci, iar în anul 358, s-a retras pe o proprietate, nu departe de satul Annesi din Pont, ca să ducă o viaţă de pustnic. În mănăstirea din Pont a redactat “Regulile vieţii monahale (Mici şi Mari) şi o “Filocalie” care avea extrase din textele lui Origene (Părinte al Bisericii greceşti). Aceasta din urmă a fost întocmită împreună cu Grigore din Nazianz, care venise şi el în acea perioadă în Pont. În anul 364 este chemat de către episcopul Eusebiu în Cezareea, unde este hirotonit preot. El îi va fi de mare ajutor episcopului în luptele purtate împotriva ereticilor arieni. În timpul foametei din anul 368, Sfântul Vasile a organizat o adevărată operă de asistenţă socială, împărţind celor aflaţi în nevoi din averea care-i mai rămăsese de la părinţi. A fost ales episcop al Cezareei în anul 370 şi exarh al Pontului deşi s-a izbit de opoziţia arienilor care dezbinau Biserica lui Hristos. Sfântul Vasile a fost întemeietorul unor aşezăminte de ocrotire şi îngrijire a celor nevoiaşi: azile, spitale, cantine pentru cei săraci, case pentru reeducarea celor decăzuţi moral, reunite sub denumirea de «Vasiliada». Şi în domeniul teologiei a făcut eforturi însemnate pentru combaterea ereziilor care ameninţau unitatea Bisericii. A contribuit la structurarea slujbelor bisericeşti, rânduind liturghia care-i poartă numele şi care se celebrează până în zilele noastre. Spirit profund, cu o mare cultură filosofică şi literară, fin cunoscător al adevărurilor teologice, el este unul dintre marii părinţi capadocieni ai secolului de aur al Patristicii.

Alături de Sfântul Vasile, este sărbătorit şi Sfântul Grigore de Nazianz. S-a născut în Arianz, nu departe de Nazianz, în jurul anului 330, fiind fiul episcopului Grigore, numit cel bătrân. Mama lui, Nona, a avut o mare contribuţie la educarea sa în spiritul creştinismului. A studiat în Cezareea Capadociei unde l-a întâlnit pe Sfântul Vasile cel Mare, de care l-a legat o profundă prietenie. Şi-a perfectat pregătirea intelectuală la şcolile din Cezareea Palestinei, Alexandria, iar apoi Atena. După aproape nouă ani de studiu în cetatea de aur a grecilor, în anul 360 s-a întors în Nazianz, unde a primit botezul creştin. În anul 361 este hirotonit preot. Deschide o capelă în casa unei rude din Constantinopol, care devine în scurt timp locul de întâlnire al intelectualităţii creştine din oraş, atrasă de personalitatea şi predicile lui Grigore. În această capelă numită a Învierii, Grigorie rosteşte Cinci Cuvântări Teologice, care îl vor face celebru, prin care va aduce mari deservicii ereticilor arieni şi schismei provocată de ei. Sfântul Grigorie este numit oficial episcop de Constantinopol în 27 noiembrie 380, la care însă va renunţa datorită unor controverse cu reprezentanţii bisericilor macedoniene şi egiptene pe baza numirii sale. Se retrage în ultimii săi ani de viaţă la Azianzi, unde a scris numeroase poeme cu caracter creştin. Datorită clarelor sale formulări în privinţa adevărurilor de credinţă, i s-a acordat supranumele de Grigore Teologul.

Nu mai prejos de aceştia este Sfântul Ioan Gură de Aur, celebru orator şi combatant al ereziilor timpului. Însuşi numirea îi vine de la numeroasele sale omilii care cufundau creştinii în ambianţa trăirii spirituale profunde, dezvăluindu-i cu mare claritate înţelegerea adevărurilor de credinţă. Nici el nu a fost lipsit de adeversari, uneltindu-se împotriva lui pentru a fi înlăturat din scaunul episcopal al Constantinopolului şi apoi exilat.

Cei trei mari dascăli şi ierarhi sunt astăzi patronii instituţiilor de învăţământ teologic, fiind printre cei mai importanţi teologi ai Bisericii Catolice şi mari sfinţi care au influenţat lumea în care au trăit. Sfântul Vasile cel Mare este şi întemeietorul vieţii monastice comunitare, propunând o viaţă călugărească în care comunitatea joacă un rol important în desăvârşirea fiecărui monah.

Prin viaţa lor în slujba lui Hristos, au dovedit lumii întregi că orice creştin poate să-l servească în mod strălucit pe Hristos, punând mai presus de toate iubirea.

Şi dacă viaţa lor a fost o lumină în Biserica lui Hristos, să ne folosim şi noi de aceasta, având în vedere faptul că suntem fiii Bisericii Catolice şi, călăuzindu-ne după Hristos Lumina lumii, să luminăm şi noi în timpul istoric în care trăim, fără a privi la vicisitudinile acestuia, presărându-l cu opere de caritate şi servire după cerinţa lui Dumnezeu şi exemplul celor trei mari sfinţi, pe care-i sărbătorim astăzi.

Rugăciune

O, Doamne, primind atâtea dovezi de iubire de la Tine, sufletul doreşte, să-Ţi fie recunoscător pentru acestea. În mod aparte îl mişcă aceea, că Tu, adevăratul Îndurător, nu-l părăseşti niciodată, ci de fiecare dată Te afli lângă el, oferindu-i fiinţă şi viaţă. Înţelepciunea îl convinge, că niciodată nu va afla un prieten mai bun…, că lumea este plină de falsitate şi minciună, iar plăcerile, pe care le stârneşte diavolul, reprezintă un izvor neîncetat al grijilor, pierderilor şi oponenţelor… Dar, din păcate, Domnul meu şi Dumnezeul meu, domnind în lume deprinderea deşertăciunii şi vederea oamenilor alergând după ea nimiceşte totul. Atât este de moartă credinţa în noi, încât mai degrabă credem în ceea ce vedem, decât în ceea ce ea ne învaţă. Mare pustietate suferă cei care trăiesc dăruiţi cu totul lucrurilor văzute… O, Domnul meu, cât de necesar este aici ajutorul Tău, fără de care nimic nu putem face.

Prin marea Ta îndurare nu permite, ca sufletul nostru să cadă înşelăciunii diavoleşti, părăsind calea, pe care a pornit! Învaţă-l să discearnă adevărata lumină, să ştie că în păzirea binelui, se află întreaga lui mântuire. (După Sfânta Tereza Pruncului Isus)