Predici

Într-o zi patru prieteni au adus un paralitic la Isus, să îl vindece. Când au văzut că nu se putea intra în casa în care predica Isus, din cauza mulţimii prea mari, cei patru nu au disperat. Credinţa nu se lasă bătută niciodată. Perseverează. Este inventivă, fertilă, plină de idei. Râde de bariere. Dacă un drum este închis, credinţa caută alt drum. Şi îl găseşte în final. Scoţând câteva dintre ţiglele uşoare ale acoperişului palestinian, cei patru prieteni l-au coborât prin deschizătură, aşezându-l la picioarele Învăţătorului. Imaginaţi-vă uimirea celor din casa plină ochi când au auzit un zgomot ciudat de sus, au observat căzând praf peste ei, iar când şi-au ridicat privirea au văzut acoperişul spart şi paraliticul coborând spre ei. Imaginaţi-vă cum Isus privea spre cerul deschis, prin gaura din acoperiş, văzând patru capete ce îl priveau de sus! Avem aici un exemplu despre cum credinţa sparge acoperişul pentru a ajunge la Dumnezeu. Aceşti oameni au demonstrat pentru toţi că credinţa creştină este mai mult decât o străfulgerare în întuneric; este un efort hotărât de a stabili o legătură cu Isus. Persoana care spune “nu am fost duminica aceasta la biserică, dar inima mi-a fost acolo” se păcăleşte pe sine. Dacă inima îi era acolo, şi trupul i-ar fi fost acolo. Nu poţi să opreşti credinţa din a găsi un drum pentru ca să fie cu Isus.

Să ne uităm puţin la cei patru prieteni ai paraliticului. Primul lucru pentru care i-a admirat Isus a fost credinţa lor. “Şi văzând Isus credinţa lor” a făcut vindecarea miraculoasă. Dar credinţa creştină nu stă singură; ea merge mână în mână cu iubirea. Când aceşti patru prieteni au venit la Isus, ei nu au venit singuri. Ei şi-au amintit de cel care dorea atât de mult să îl vadă pe Isus, dar nu putea din cauza paraliziei. Mulţi îl uitaseră, dar nu şi prietenii lui. Ei au găsit timp şi energie ca să meargă, să îl ia, să îl ducă la Isus. Ei sunt genul de oameni care îi provoacă bucurie Domnului. Nu au căutat să îl vadă doar ei pe Isus, ci s-au gândit să îl aducă pe acela care altcumva nu ar fi putut veni singur.

Începem aducându-ne pe noi înşine la Cristos. Dar niciodată nu ne oprim aici. După ce ne-am adus pe noi, îi aducem pe alţii. Cel mai mare dar pe care un om îl poate da cuiva este Cristos. Foarte puţini sunt aceia care într-o zi să nu aibă de-a face cu cineva care nu îl cunoaşte pe Cristos, şi care nu are nevoie disperată să îl cunoască. Nu este oare acesta scopul nostru ca Biserică, adică al cateheţilor, părinţilor, responsabililor de tineret, membrilor din cor, prietenilor, ca fiecare în stilul propriu să îi aducem pe ceilalţi în prezenţa vindecătoare a Domnului nostru? Cât de uşor este, de exemplu, să aduci un prieten şi să îl aşezi la picioarele lui Isus prin rugăciune! Cei patru bărbaţi din Evanghelia de astăzi nu au putut să îşi vindece prietenul paralizat, dar au fost dispuşi să îl ducă la Cel care poate vindeca.

“Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”

Vedeţi cu câtă gingăşie şi mare compasiune i-a vorbit Isus paraliticului? “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale.” Văzându-l aşezat în patul său, i s-a adresat cu “Fiule”. Vorbea într-adevăr cu unul dintre copiii Săi care suferea şi l-a pus în contact – după cum face cu noi toţi – cu iubirea şi puterea lui Dumnezeu. Isus ar fi putut să îi spună paraliticului: “Te-am vindecat de paralizie.” Dar nu a făcut aşa. I-a spus în schimb: “Iertate îţi sunt păcatele tale.” Problema cu acel om nu era paralizia, ci ceva mai adânc. Trupul şi sufletul trăiesc atât de îngemănate încât boala unuia afectează pe celălalt. Tortura păcatului şi a vinovăţiei erau cauza profundă a paraliziei omului. Aşa că Isus a eliminat cauza primară: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele.” Dacă o persoană este un şofer prost, va transforma într-un morman de fier vechi orice maşină – chiar şi cea mai bună. În astfel de cazuri terapia cea mai bună nu este repararea maşinii, ci reeducarea şoferului. Dacă Isus ar fi vindecat doar trupul acestui om, apăsarea păcatelor neiertate şi-ar fi găsit calea sub forma unei alte boli fizice. Acest om era paralizat de vinovăţie, iar paralizia fizică era doar un semn exterior al paraliziei spirituale, interioare. Păcatul este paralizatorul cel mai mare. Paralizează omul, trupul şi sufletul. Isus a venit să vindece astfel de paralizii.

Venim astăzi la Isus paralizaţi de lipsa de sens a vieţii, simţind însă că ea ar avea un sens: “Am venit ca voi să aveţi viaţă şi să o aveţi din belşug.” Venim la Isus paralizaţi de păcat şi de vinovăţie; mergem de la el iertaţi. Venim la Isus paralizaţi de nelinişte şi frică. Plecăm împăcaţi – “pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte” (Filipeni 4,7). Venim la Isus paralizaţi de slăbiciunile noastre; plecăm întăriţi. “Toate le pot întru Cristos, Cel care mă întăreşte” (Filipeni 4,13), spune Pavel. Venim la Isus paralizaţi de sentimentul de singurătate; plecăm după ce am găsit un Prieten care ne iubeşte şi căruia îi pasă de noi. Venim la Isus paralizaţi de descurajare; plecăm cu speranţă – o speranţă ce este fixată în Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea încât pe Unicul Fiu “nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi” (Romani 8,32). Venim la Isus paralizaţi de scepticism şi îndoială; plecăm după ce am găsit Adevărul. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa; Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14,6). Venim la Isus paralizaţi de tristeţe; plecăm bucuroşi. “Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15,11). Venim la Isus paralizaţi de frica morţii; plecăm asiguraţi de viaţa veşnică.

“Pentru ce vorbeşte Acesta astfel?”

Când cărturarii l-au auzit pe Isus spunând: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”, ei au reacţionat spunând: “Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?” Cărturarii credeau că din moment ce doar Dumnezeu poate să ierte păcatele, Isus a comis o blasfemie. Isus le arată că El este Dumnezeu vindecându-l pe paralitic. “Ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta.” Trebuie să nu uităm că acei cărturari erau convinşi că nici un paralitic nu se poate ridica până nu i se iartă păcatele. Conform cărturarilor, toate bolile erau rezultatul păcatului, şi nici o boală nu putea fi vindecată dacă nu erau iertate păcatele. Acum, dacă Isus reuşea să îl facă pe acest om să se ridice şi să umble, atunci aceasta era dovada că păcatele omului au fost într-adevăr iertate şi deci Isus era într-adevăr Dumnezeu, singurul care poate ierta păcatul!

“Ce este mai uşor?”

“Ce este mai uşor”, întreabă Isus, “a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă?” Arhiepiscopul William Temple a răspuns la această întrebare când spunea odată: “Să creezi (lumea) a fost uşor… nici un efort. ‘Să fie lumină’ (a spus Dumnezeu) şi a fost lumină. Dar să converteşti inimile de la egoismul caracteristic omului la iubirea caracteristică lui Dumnezeu… aceasta a costat agonie şi sudoare de sânge şi moartea (lui Dumnezeu) pe cruce.” Într-adevăr: ce este mai uşor?

Cristos este cel care spune fiecărui păcătos care se pocăieşte: “Ridică-te şi umblă. Păcatele îţi sunt iertate.” “Ce spune acesta? Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?”, întreabă cărturarii. Dar paraliticul ştie: Aici, în Cristos, este Dumnezeu! Aşa că “erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.” Prin puterea aceluiaşi Cristos, noi, de asemenea, ne putem ridica mintea paralizată, sufletul paralizat, spiritul paralizat şi umbla cu o viaţă nouă, o viaţă plină şi sănătoasă. Şi noi, de asemenea, putem să îi dăm mărire lui Dumnezeu, spunând: “Nu am văzut niciodată asemenea lucruri. Nu am visat niciodată că această bucurie, această pace, această iertare, ar fi posibile!”

pr. Anthony M. Coniaris Ritul bizantin