Start > Ritul bizantin > “A răspuns Isus: … Te-am văzut”

“A răspuns Isus: … Te-am văzut”

22 September 2006
3,618 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Duminica I-a din Post (a Ortodoxiei)

Când Isus l-a văzut pe Natanael venind la El, i-a spus: “Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug.” Natanael l-a întrebat: “De unde mă cunoști?” La care Isus a răspuns: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.” Nu atât faptul că Isus l-a văzut pe când stătea sub smochin l-a mirat pe Natanael, ci faptul că i-a citit gândurile din lăuntrul său. Așa că Natanael și-a spus: “Iată aici un om care îmi înțelege visele și rugăciunile și care a văzut în lăuntrul meu. Acesta trebuie să fie Fiul lui Dumnezeu, nimeni altul decât Mesia cel promis.”

 

Dumnezeu este Cel ce vede.

“Fiii lui Israel gemeau sub povara muncilor și strigau și strigarea lor din muncă s-a suit până la Dumnezeu. Auzind suspinele lor, Dumnezeu Și-a adus aminte de legământul Său pe care îl făcuse cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov. De aceea a căutat Dumnezeu spre fiii lui Israel și S-a gândit la ei” (Ieșirea 2,23-25). Dumnezeu este Cel ce vede suferințele poporului Său. El i-a spus lui Moise: “Am văzut necazul poporului Meu în Egipt și strigarea lui de sub apăsători am auzit și durerea lui o știu. M-am pogorât dar să-l izbăvesc din mâna Egiptenilor…” (Ieșirea 3,7-8).

 

Cât de mare este Dumnezeul tău?

Dr. Henry Norris Russell, faimosul astronom, ținea odată un discurs despre măreția infinită a universului, în comparație cu micuța noastră planetă. Când a terminat de vorbit, o femeie a venit la el și l-a întrebat: “Dacă pământul nostru este atât de mic, iar universul atât de mare, putem oare să credem că Dumnezeu este atent la noi?” Dr. Russell i-a răspuns: “Depinde doamnă în totalitate de cât de mare este Dumnezeul în care credeți.”

Dumnezeul creștinilor este mai mare decât universul pe care El l-a creat; este suficient de mare ca să fie atent la fiecare dintre copiii Săi. Dar ce fel de atenție ne acordă? Ce înseamnă a trăi mereu sub ochii lui Dumnezeu? Înseamnă oare că putem să ne amenințăm copiii spunând: “Dumnezeu te vede. Ai grijă cum te comporți!” și astfel să facem din Dumnezeu o Dădacă Gigantică ce lucrează gratuit în locul nostru când nu suntem acasă? Aceasta înseamnă oare a trăi sub ochii lui Dumnezeu?

Unele închisori sunt echipate acum cu camere video puse în locuri strategice, astfel încât fiecare deținut să poată fi văzut, oriunde s-ar afla. Gardienii pot vedea totul. Nimic nu se poate ascunde de privirea lor ațintită spre monitoare. Astfel de camere se găsesc și la bănci, spitale și magazine. Ne amintesc de ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu, reprezentat în unele icoane. Aceasta înseamnă oare să trăim constant în prezența lui Dumnezeu, Cel care vede totul? Este Dumnezeu un ochi mare ce ne supraveghează constant pentru a vedea dacă ne descoperă cu garda jos? Cu siguranță nu!

Platon spunea o poveste despre un tânăr păstor care găsise un inel ce îl făcea invizibil. Acesta i-a oferit ocazia să facă ce dorea el, fără să fie văzut. Înainte să găsească inelul, tânărul era unul drept și bun. Dar când a scăpat de sub privirile celor din jur, a devenit lipsit de scrupule și lacom. Este cu siguranță un lucru bun să trăim cu ochii semenilor ațintiți asupra noastră. De fapt, când oamenii își părăsesc casa și merg în locuri străine, unde nimeni nu îi cunoaște, au tendința să facă lucruri pe care nu le fac de obicei. În romanul “Roba” al lui Lloyd C. Douglas, Marcellus îl întreabă pe Justus, “Unde crezi că a mers Isus?” Justus a răspuns: “Nu știu, prietene, decât că El trăiește, și mă aștept mereu să îl văd. Uneori îi simt prezența de parcă ar fi lângă mine. Aceasta te păstrează onest. Nu simți imboldul de a înșela pe cineva, de a minți pe cineva, de a răni pe cineva, atunci când știi că Isus se află lângă tine.” Marcellus i-a spus atunci: “Cred că trebuie să fie foarte neconfortabil să te simți mereu urmărit de o prezență invizibilă.” “Nu și dacă prezența aceasta te apără pe tine de tine, Marcellus. Este o mare bucurie să ai pe cineva lângă tine, care să te facă să dai ce ai mai bun din tine.”

Edward R. Murrow descria odată secretul britanicilor în fața tiraniei naziste: “În mod inconștient ei au săpat în istoria lor și au simțit că Drake, Raleigh, Cromwell și toți ceilalți îi priveau de undeva de sus, obligându-i să fie demni asemenea strămoșilor lor”. Cel care se uită mereu în jos la noi este Domnul Isus Cristos. Cât de obligați trebuie să ne simțim să apărem demni în ochii Lui! Aceasta înseamnă să trăim în prezența unui Dumnezeu care vede. Este ca în cazul fetiței care se simțea bine demonstrându-i bunicului ei un dans pe care tocmai îl învățase. Jumătate din distracția fetiței venea din faptul că niște ochi prietenoși ce o urmăreau.

 

Disperarea extremă.

Disperarea extremă vine atunci când simțim că nu suntem văzuți de nimeni. În piesa lui Thornton Wilder, “Orașul nostru”, unei tinere femei, care a murit la scurt timp după ce s-a căsătorit, i se permite să se întoarcă din morți pentru a petrece o zi în casa ei. Pentru că se întoarce ca o fantomă, nimeni nu o vede. Izolarea care rezultă de aici este mai mult decât poate ea îndura. Înainte de sfârșitul zilei își dorește să se reîntoarcă în mormântul de pe deal.

Deoarece l-am văzut pe Dumnezeu în Cristos, știm că El vede și se îngrijește de noi. O fetiță era prezentă la o întâlnire în care se discuta candidatura lui Calvin Coolidge la președinția Statelor Unite (a fost președintele SUA între 1923 și 1929). Odată sosit, cei prezenți au început să discute despre candidat. Deodată fetița a întrerupt discuția spunând că Coolidge este cel mai potrivit om. Tatăl ei a întrebat-o: “De ce?” Ea a ridicat palma cu un deget bandajat și a spus: “El a fost singurul dintre voi care a observat că am o rană la deget și m-a întrebat ce am făcut și cum mă simt.” Dumnezeu nu este la milioane de kilometri de noi. El ne vede. Îi pasă de noi. “Nici o vrabie nu cade pe pământ fără știrea Tatălui vostru”, a spus Isus.

 

Cum ne vede Dumnezeu.

Dumnezeu nu ne vede de la înălțimea unui turn de fildeș, ci de la înălțimea crucii. Prin Cristos am învățat că privirea lui Dumnezeu este o privire de iubire și milă. El ne vede nu pentru că dorește să ne pedepsească, ci pentru că ne iubește. De fapt, ne iubește atât de mult încât nu își poate lua ochii de la noi. Ca o mamă ce nu își poate lua privirea de la nou-născutul ei, și Domnul nu se oprește din a-i privi pe cei în care și-a pus încrederea (Iov 36,7). Ne vede când suferim. Și pentru că ne vede, poate să ne mângâie și să ne dea tărie. Și pentru că știm că ne vede, îi putem spune: “Că de voi și umbla în mijlocul morții, nu mă voi teme de rele”. De ce? “Pentru că Tu cu mine ești.”

Ne vede cu întristările noastre. Ne vede cu păcatele noastre. Dar și cu păcate fiind, El ne privește cu o iubire ce ne îndeamnă la pocăință. De exemplu Isus s-a uitat la Simon Petru după ce acesta s-a lepădat de El de trei ori. Drept urmare Petru a ieșit afară și a început să plângă amarnic. De ce? Ce a fost în privirea lui Isus de l-a făcut pe Petru să îi pară rău și să devină cel mai mare predicator al Rusaliilor? Cu siguranță privirea lui Isus era plină de compasiune și de iubire. Aceasta a frânt inima apostolului impulsiv. Dumnezeu este Cel care ne vede cu păcate. Dar faptul că ne vede este un act de iubire, ce ne invită la pocăință și iertare, spunându-ne: “Veniți să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face” (Isaia 1,18).

El ne vede suferind pentru a ne mângâia. El ne vede cu păcate pentru a ne face conștienți de greșelile noastre și pentru a ne aduce la pocăință. Și apoi ne spune chiar Dumnezeu: “Eu nu Mă uit ca omul; căci omul se uită la față, iar Domnul se uită la inimă” (1Regi 16,7). Există oameni care stăpânesc atât de bine expresiile faciale încât este imposibil să ghicești ce se află în spatele acestora. Dar Dumnezeu se uită în inimă. El vede caracterul. El vede motivația reală în spatele fiecărui gest. El face distincția între real și nereal, între expresie și intenție, între mască și original. În fine, să ne gândim la compasiunea din privirea lui Isus; pentru că aceștia sunt ochii prin care ne privește Dumnezeu astăzi. Câtă compasiune trebuie să fi fost în ochii săi când, privind spre Ierusalim, a vărsat câteva lacrimi. Câtă compasiune trebuie să fi exprimat privirea Sa când vindeca bolnavi și când învia morți. Câtă compasiune trebuie să fi avut când a plâns în fața mormântului lui Lazăr, prietenul Său.

Modul în care îi privim pe oameni exercită o puternică influență asupra lor. Un om se poate uita la altul cu o privire ce apasă sufletul celuilalt. Poate să arunce o privire ce rănește și distruge. Sau poate să privească cu o indiferență rece, umilindu-l și degradându-l pe celălalt. Dar un om poate privi la semenul său și cu bunătate și căldură, cu o privire ce încurajează, ce deschide lacătul celuilalt, ce trezește puteri în acela. Așa se uită Dumnezeu la noi.

Romano Guardini a surprins atât de bine semnificația privirii lui Dumnezeu când a scris: “Dumnezeu este Cel care vede. Dar privirea Lui este un act de iubire. Cu privirea Lui El își îmbrățișează creaturile, le susține și le încurajează… Privirea lui nu este una care doar se uită la ceva: este iubire creatoare, este puterea ce permite lucrurilor să fie ele însele și le salvează de la degenerare și decădere… Dumnezeu își întoarce fața Sa spre om și astfel se dă pe Sine omului… A fi văzut de El nu înseamnă a fi expus unei priviri neîndurătoare, ci a fi învăluit în cea mai profundă atenție… Suntem văzuți de El fie că vrem, fie că nu. Diferența este că dacă încercăm să ne ascundem de privirea Sa, sau ne străduim să intrăm in ea… Nici una dintre greșelile sau relele din viețile noastre nu sunt fatale atâta timp cât le confruntăm cu privirea Sa. Însuși actul de a ne pune sub privirea Sa este începutul reînnoirii… Dar totul este în pericol dacă refuzăm să ne punem pe noi înșine și viețile noastre sub privirea Sa.” (“Dumnezeul cel Viu”, de Romano Guardini).

“Cel ce a zidit ochiul, oare, nu privește?”, se întreabă psalmistul. “Da, privește!”, răspundem noi. El a văzut ce era în inima lui Natanael. L-a văzut pe Avraam. A văzut poporul Său suferind în Egipt. Ne vede astăzi. Ne vede cum suferim, pentru a ne mângâia. Ne vede cu păcatele noastre, pentru a ne ierta. Ne vede de pe cruce. Ne vede cu iubire și privirea sa ne îndeamnă să dăm ce este mai bun din noi. Dacă ochii lui Cristos sunt ferestrele prin care Dumnezeu ne vede, ei sunt în același timp și oglinzile în care ne vedem pe noi, iubiți de Creatorul și Răscumpărătorul nostru.

Ce impact trebuie să aibă asupra noastră faptul că zi de zi, orice facem și spunem și încercăm și gândim și ne imaginăm este sub privirea lui Dumnezeu! Trebuie să revoluționeze existențele noastre! Isus a răspuns: “Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin.”

Ritul bizantin