Predici

Cei cinci fraţi ai bogatului reprezintă auditorii şi cititorii evangheliei de azi cărora le este destinată învăţătura. Acestor fraţi, deci nouă, Isus le spune: “Aţi înţeles această parabolă? Ceea ce i s-a întâmplat bogatului şi săracului Lazăr vi s-ar putea întâmpla şi vouă. Să nu spuneţi: dacă aşa stau lucrurile, cum o să ne mai mântuim? Citiţi Scriptura! Şi Moise şi Profeţii şi eu v-am explicat toate acestea”. Dar cine mai citeşte azi evanghelia, pe Moise sau profeţii? Se citeşte altceva: politică, ştiri, sport, spectacole, povestiri sentimentale, aventuri de toate felurile, la fel ca acei turişti care în timpul unei călătorii, în loc să fie atenţi la istoria şi cultura acelui loc, se îngrijesc să cumpere tot felul de mărfuri în bazarele pe care le întâlnesc.

Această a treia parabolă a lui Isus referitor la folosirea bogăţiei vine după cea a latifundiarului preocupat să-şi mărească hambarele şi cea a administratorului lipsit de onestitate, pe care le-am auzit în duminicile trecute.

În parabola de azi Isus ne avertizează asupra pericolului împietririi inimii, a insensibilităţii faţă de aproapele nostru, îndeosebi a celui marginalizat şi nevoiaş. Cine îi uită pe săraci, l-a uitat mai întâi pe Dumnezeu. Un posibil titlu al parabolei ar fi: Judecata lui Dumnezeu asupra distribuirii bogăţiei în lume.

Dintre personajele acestei parabole, în afara celor cinci fraţi îi amintim pe săracul Lazăr, bogatul, Abraham care vorbeşte din cartierul ebraic al Paradisului şi Cel care nu este numit, Dumnezeu, cel care face dreptate acolo unde pe acest pământ lucrurile nu au mers bine…

Prima parte a parabolei este dedicată contrastului dintre viaţa pământească a bogatului şi cea a săracului.

Bogatul este descris cu imaginea celui care se bucură de viaţă, trăieşte în abundenţă dar dintr-ale lui, se îmbracă cu haine de firmă, îşi foloseşte în mod egoist bogăţia. Trăieşte în izolarea pe care şi-a construit-o singur cu egoismul său şi care nu-i permite nici pe departe să se gândească la aproapele său (Lazăr este aproapele său, dar bogatul nu-şi dă seama). În el nu vedem dispreţ sau răutate, ci o indiferenţă totală, păcat poate încă şi mai grav: omisiunea. Pentru el Lazăr e ca şi cum nu ar exista.. Acesta este probabil efectul cel mai teribil al bogăţiei.

Nu a făcut nimic rău: nu a furat, a plătit taxele, nu i-a bătut pe servitori, nu a înjurat, nu se spune că nu a fost un credincios practicant, i-a permis lui Lazăr să stea la uşa lui (cine ar face asta?)… Nici Abraham nu-i reproşează nimic din punct de vedere moral. Nu ştim nimic, decât că era bogat.

Lazăr (forma greacă a lui Eleazar, înseamnă El azhar: Dumnezeu este ajutorul meu), este descris ca o persoană total marginalizată de către societate. Câinii care trec pe stradă şi vin să-i lingă rănile par să fie singurii care au milă de el. Rămâne mereu în umbră, nu scoate un cuvânt, nu mişcă un deget, nu face un pas… Şede mereu, şi aici pe pământ, şi în sânul lui Abraham. Dar suntem noi siguri că Lazăr era bun? Nu ni se spune că era educat, că mergea sâmbăta la sinagogă, că era un tată de familie bun şi muncitor şi dintr-o nefericire a ajuns sărac! Dacă era un leneş? Cine ştie cum şi-a pierdut averea! Iar bubele: cine ştie dacă nu erau consecinţa unei vieţi imorale? Nu ştim nimic, decât că era sărac.

Interesant este că nicăieri în parabole Isus nu atribuie un nume personajelor. Aici săracul are un nume: Lazăr. Cine are azi “un nume” în afară de politicieni, fotbalişti, patroni, manelişti… adică cei cu bani! Pentru Isus e invers. Pentru el bogatul este un oarecare în timp ce săracul are un nume: Dumnezeu ajută.

În a doua parte a parabolei avem răsturnarea situaţiei, reversul medaliei, care se verifică după moarte. Săracul este primit în sânul lui Abraham, în paradis, iar bogatul ajunge în iad. Acum atenţia noastră nu este atrasă de insensibilitatea sa ci de soarta pe care i-a atras-o comportamentul său. Bogatul care-şi foloseşte rău bogăţia, care-şi închide inima în faţa necesităţilor fraţilor, se distruge pe sine pentru toată veşnicia.

Deci parabola nu vrea să dea o judecată asupra comportamentului moral al bogatului şi al săracului. Nu vrea să spună că cine se comportă bine merge în paradis, iar cine se comportă rău merge în iad, deoarece – este clar – bogatul nu a comis rele, iar Lazăr nu a făcut fapte bune. Atunci? E simplu.

“O, săracilor, viaţa voastră aici pe pământ este un iad, dar nu vă descurajaţi, pe lumea cealaltă condiţiile se vor răsturna: voi vă veţi bucura iar bogaţii vor suferi!” Înţeleasă astfel, parabola devine “opiu pentru popor”.

Ce vrea să ne înveţe Isus? Vrea să ne arate că iubirea faţă de aproapele ocupă un loc central şi că există un raport între iubirea faţă de aproapele şi folosirea bogăţiei. Pentru Isus aceste două realităţi sunt inseparabile între ele. Pe aceeaşi linie sfântul Ioan va scrie: “Dacă cineva are bogăţiile lumii şi-l vede pe fratele său care este în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17). Iubirea faţă de aproapele este calea adevăratei iubiri faţă de Dumnezeu.

Pentru Isus prima modalitate de a-l iubi pe aproapele nostru este acela de a ne pune talentele primite de la Dumnezeu, materiale sau spirituale, în slujba sa. Fratele, mai ales cel în nevoie, stă la inima lui Isus. Isus i-a căutat mai ales pe cei umili, pe bolnavi, s-a înconjurat de nişte pescari sărmani pentru a ne învăţa mai bine iubirea faţă de cei săraci şi umili.

Existenţa în această lume a două clase de persoane – bogaţii şi săracii – este împotriva planului lui Dumnezeu. Bunurile au fost date pentru toţi iar cine are mai multe trebuie să le împartă cu cei care au mai puţine sau nu au deloc, în aşa fel încât să existe egalitate (cf. 2Cor 8,13). De aceea sfântul Ambroziu spunea: “Atunci când dai ceva celui sărac, nu-i dai ceea ce este al tău, ci îi restitui numai ceea ce este deja al său, deoarece pământul şi bunurile acestei lumi sunt ale tuturor, nu ale bogaţilor.”

În 1976, papa Paul VI, într-o enciclică renumită, Populorum progressio – Progresul popoarelor, după ce a citat fragmentul acesta din evanghelia lui Luca spunea: “Lumea este bolnavă. Boala ei stă mai puţin în zădărnicirea resurselor sau în acapararea lor de către unii, cât mai ales în lipsa fraternităţii dintre oameni şi popoare”. S-a schimbat cumva situaţia în bine? Nicidecum. În “epoca de aur” am tot înaintat spre comunism, lumea în care orice om, fără deosebire de rasă, naţionalitate, religie sau sex va trăi o viaţă umană, în libertate, unde săracul Lazăr va sta la masă cu cel bogat. Azi sunt aceiaşi bogaţi şi aceiaşi Lazări. Degeaba. Politica nu schimbă inima omului. Dacă nu ascultăm de Dumnezeu, nu se va schimba nimic.

Pentru a înţelege şi mai bine această parabolă, este bine să o legăm de judecata universală relatată de Matei 25,31 ş.u. unde ni se spune clar că vom fi judecaţi după modul în care am ştiut să-i slujim pe fraţii noştri, sau mai bine zis după modul în care am ştiut sau nu să-l recunoaştem pe Isus în fraţii noştri.

Nu se poate să nu trezească în noi un examen de conştiinţă şi o dată cu ea o convertire referitor la modul în care suntem chemaţi în mod concret să trăim iubirea faţă de aproapele. Atât consumismul cât şi insensibilitatea şi indiferenţa faţă de persoanele din jurul nostru cântăresc la fel de greu.

pr. Cristinel Fodor Ritul latin