Predici

Luca este cel mai atent evanghelist în a descrie cotiturile sociale intervenite în propovăduirea lui Isus. Chiar şi Evanghelia de astăzi, ca şi cea de duminica trecută, atinge această temă, care prezintă, prin patosul şi vivacitatea ei, apogeul doctrinei lui Isus cu privire la bogăţie şi la sărăcie. Pentru a înţelege cum se cuvine parabola bogatului îmbuibat şi petrecăreţ, cel mai important lucru este a descoperi personajul cheie. Acesta nu este sărmanul Lazăr, după cum nu sunt nici cei cinci fraţi rămaşi acasă, ci însuşi bogatul.

Dacă personajul principal ar fi săracul, parabola ar însemna un îndemn adresat săracilor, de a îndura cu răbdare şi nădejde soarta lor nenorocită, aşa cum a făcut Lazăr, văzând ce soartă fericită îi aşteaptă dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu, unde se vor bucura împreună cu Avraam în locul de cinste, la banchetul ceresc. Dacă apogeul parabolei ar fi reprezentat de cei cinci fraţi, atunci ar însemna tema grăbirii escatologice, şi s-ar pune accentul mai mult pe riscul de a trăi ca oameni nepricepuţi, în vreme ce ceasul ne zoreşte.

Dar dacă adevăratul personaj-cheie este el, bogatul grăsun şi îmbuibat, în cazul acesta nu există nici o îndoială că parabola are un scop foarte precis: folosirea nedreaptă a bogăţiei; prin urmare, nu atât faptul de a fi bogat, cât mai mult întrebuinţarea bogăţiei. Acest om bogat nu s-a slujit de bogăţiile sale spre a-şi face prieteni în cer, ci numai spre a-şi face duşmani; nu pentru a-i ajuta pe săraci, ci pentru a-i insulta. Prin urmare, parabola nu este un comentariu al acelei Fericiri: “Fericiţi cei săraci”, ci un comentariu asupra acelui: “Vai vouă, bogaţilor, pentru că v-aţi primit aici mângâierea! Vai vouă, care sunteţi sătui acum, pentru că veţi flămânzi”.

Osândirea luxului deşănţat ocupă un loc important în parabolă – bogatul se îmbrăca în porfiră şi în vizon, adică în materiale scumpe, pe care le foloseau numai regii; benchetuia în fiecare zi cu lăutari. Atare osândire este evidenţiată de liturghia duminicii acesteia, prin prima lectură, în care profetul Amos îi apostrofează pe toţi petrecăreţii şi îmbuibaţii din vremea sa, atunci când spune: “Vai de cei ce trăiesc fără grijă… Ei se culcă pe paturi de fildeş şi stau întinşi alene pe aşternutul lor; mănâncă miei din turmă şi viţei puşi la îngrăşat. Aiurează în sunetul alăutei, se cred iscusiţi ca David în instrumentele de muzică. Beau vin cu pahare largi, se ung cu cel mai bun untdelemn…”

Putem spune fără a greşi că aici ne aflăm în faţa uneia dintre cele curajoase şi mai lucide denunţări, pentru că aceasta nu este rostită în prezenţa săracilor, care să aplaude, ci a fariseilor, care erau alipiţi de bogăţii, şi care ascultând asemenea cuvinte, îşi băteau joc de dânsul; prin urmare în prezenţa acuzaţilor. Această parabolă se pretează la nenumărate consideraţii morale, însă eu cred că trebuie să avem curajul de a trece peste aplicaţiile de detaliu, şi să ne punem încă odată în plus anumite întrebări în legătură cu aceasta, ba chiar şi cu alte pagini din Biblie, în care este confruntată problema socială.

Să fie oare acestea mărunte denunţuri care nu atacă câtuşi de puţin mecanismele ce produc săraci lipiţi pământului ori bogaţi ce nu-şi mai încap în piele de graşi ce sunt, şi, ca atare, lucrurile rămân tot aşa cum au fost? Sau există în cuvântul lui Dumnezeu ceva care, chiar şi în acest domeniu, să pună securea la rădăcină? Aşa cum se observă, astfel de întrebări circulă printre oamenii din zilele noastre, după ce marxismul i-a făcut atenţi asupra acestor probleme. De foarte multe ori unor astfel de întrebări li se dau răspunsuri dintre cele mai diverse şi superficiale. Cu foarte mare uşurinţă, unii spun că creştinismul nostru ignoră programul de transformare a lumii şi nu are nici o propunere de prezentat pentru reforma condiţiilor politice şi sociale (R. Bultmann).

Dar există şi dintre aceia care cred că pot scoate din aceste Evanghelii reţete practice şi precise pentru toate sectoarele vieţii, inclusiv munca, dreptatea socială şi politica; iar în cele din urmă, lumea nu a dus lipsă nici de oameni care să-şi închipuie că au descoperit în Evanghelii tentativa unei revoluţii proletare, strigătul de revoltă al claselor oprimate, împotriva claselor dominante ale vremii. Influenţa Evangheliei asupra vieţii sociale este covârşitoare, însă aceasta nu trebuie căutată atât în diagnozele sociale sau în remediile pe care le propune, cu toate că unele sunt valabile, cât mai mult în unele principii de bază spre a face faţă cu eficienţă realităţii sociale. Cu alte cuvinte, nu în conţinut trebuiesc căutate toate acestea, ci mai degrabă în metodă.

Această metodă constă mai cu seamă în două lucruri; într-o critică radicală a lumii şi într-un imperativ tot atât de radical în privinţa omului, imperativ care sună aşa: “Iubeşte-l pe aproapele ca pe tine însuţi”. Critica radicală nu este decât capacitatea pe care o are Cuvântul lui Dumnezeu de a evidenţia marea răutate a lumii; nu a lumii create de Dumnezeu, ci a acelei lumi care este rodul păcatului omenesc. În privinţa aceasta, avem un progres important în Biblie. Dacă multă vreme a persistat în Vechiul Testament convingerea că bogăţia ar fi semnul binecuvântării lui Dumnezeu, şi sărăcia nu ar fi decât blestemul cerului, în Evanghelii se ajunge la o concluzie diametral opusă.

Bogăţia, apare, cum de fapt şi este de cele mai multe ori, ca rodul nedreptăţii şi al opresiunii, şi nu al norocului sau al onestităţii. Multe sisteme şi ideologii şi-au revendicat meritul de a exercita o funcţie critică şi cu adevărat ştiinţifică în confruntările cu societatea şi cu mecanismele economice, însă au făcut aceasta pe baza viziunii omului, care întotdeauna şi-a ignorat libertatea şi destinul veşnic, din care cauză toate revendicările omului s-au încheiat cu nedreptăţi şi mai mari decât cele pe care le eliminase. Atunci când cuvântul lui Dumnezeu critică această lume, o face în numele unuia care poate convinge lumea de păcat, pentru că este fără de păcat, pentru că este “Lumina lumii”.

În confruntările cu nedreptatea, Evanghelia nu se opreşte la critica radicală, ci o depăşeşte printr-un imperativ radical: “Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Acesta este adevăratul principiu social al Evangheliei, care dacă ar fi luat în serios, ar fi capabil să elimine sau să împiedice egoismul şi nedreptatea şi să remedieze toate relele inevitabile ale vieţii. În fond, ce i se impută bogatului petrecăreţ din parabolă dacă nu tocmai aceasta: că n-a avut nici un pic de înţelegere şi de dragoste faţă de săracul care stătea la poarta lui, şi pe care-l vedea în fiecare zi că moare de foame. Ce i se impută dacă nu egoismul şi nerozia lui? Prezenţa săracului Lazăr în parabolă are această unică funcţiune: de a arăta ca într-o oglindă ceea ce este rău şi nedrept în comportarea bogatului.

Dragostea faţă de aproapele, în radicalitatea pe care o înţelege Evanghelia, este într-adevăr cel mai formidabil principiu social, capabil să depăşească orice atitudine de închidere şi resemnată, care acceptă lumea aşa cum este. În toată Evanghelia nu întâlnim nici cea mai mică aluzie care să ne înveţe a fi indiferenţi faţă de fraţi. Indiferenţa evanghelică (a nu fi îngrijoraţi de hrană, de îmbrăcăminte, de ziua de mâine) exprimă cât se poate de bine cum trebuie să se poarte omul în confruntările lumii. Însă atunci când este vorba despre aproapele, Evanghelia nici nu vrea să audă vorbindu-se despre indiferenţă şi chiar impune dragostea şi mila. Mai mult, Evanghelia consideră ca absolut inseparabile nevoile spirituale şi cele temporale ale fraţilor; între suflet şi trup ea nu face nici o deosebire.

O nouă perspectivă se prezintă lumii: până atunci religia ori fusese creată pentru cele pământeşti, adaptându-se cu uşurinţă la societate, sau fusese plasată undeva în spaţiu, printre nori, în opoziţie directă cu toate. Însă acum o nouă obligaţie ni se impune: de a nu lua în seamă mizeria şi toate nevoile vieţii noastre pământeşti, dar nici prosperităţile care ar putea îndepărta grija faţă de săraci, ci trebuie să ridicăm ochii spre cer, dar în acelaşi timp să şi muncim cu mâinile şi cu toată capacitatea pentru fraţii noştri, oamenii de pe acest pământ” (A. Harnac). Dacă ne gândim puţin vom vedea că nu există situaţie care să nu poată fi rezolvată cu dragostea faţă de aproapele; ea nu exclude lupta împotriva nedreptăţii: Isus s-a luptat şi a iubit! “Iubeşte şi fă ceea ce vrei!” Aceste cuvinte înseamnă că dacă iubeşti, tu îl poţi corecta pe cel ce greşeşte, pe cel dedat la rele.

Exclusă este numai violenţa, adică distrugerea răului cu răul. Sfântul Paul spune: “Nu vă lăsaţi biruiţi de rău, ci biruiţi răul cu binele”. Un lucru apare aşadar statornic: decisiva şi caracterizanta noutate creştină în domeniul social – dragostea faţă de aproapele. Pe aceasta se întemeiază actualitatea şi universalitatea semnificaţiei sociale a Evangheliei. Prin sine însăşi, dragostea nu este legată în mod deosebit de o realizare istorică. Dacă la începutul creştinismului, într-un anumit context social, aceasta s-a tradus în binefaceri şi în împărţirea bunurilor, aceasta nu înseamnă că ar fi unica realizare posibilă.

În zilele noastre, de pildă, ea ar putea fi tradusă în diferite forme adecvate noului mecanism socio-economic, atacând însăşi rădăcina sărăciei, care este generatoarea nedreptăţilor, a egoismului, şi care aduce cu sine exploatarea şi opresiunea celui slab şi neajutorat. Tocmai pentru că în sine mişcarea socială a Evangheliei nu este pomana, aşa cum este pentru Coran, ci dragostea adevărată, radicală şi veşnic actuală.

Un lucru însă trebuie reţinut: acest principiu al dragostei faţă de aproapele rămâne ineficace scopurilor transformării societăţii dacă o comunitate creştină nu şi-l însuşeşte. Pentru ce era atât de admirată comunitatea primară a creştinilor, dacă nu prin faptul că nu se afla nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva din cele materiale? Pentru că se iubeau reciproc, “erau cu toţii o inimă şi un suflet”, fiindcă exista o adevărată fraternitate prin realizarea acelei împărtăşiri care lipseşte în parabola bogatului nemilostiv: “Toţi cei ce aveau case şi ogoare, aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărţea fiecăruia după cum avea nevoie”.

Atunci când se vor înmulţi comunităţile creştine, care se înfiripează astăzi în forme noi, când toţi oamenii, chiar şi cei necredincioşi, vor putea să spună: “Iată-i cum se iubesc!”, atunci Evanghelia va apărea convingătoare şi credibilă, chiar şi din acest punct de vedere. Parabola de astăzi se încheie cu acea înştiinţare adresată celor cinci fraţi ai bogatului rămaşi acasă, care nu ştiau nimic despre soarta nefastă în care căzuse fratele lor. Într-un oarecare sens, chiar noi suntem acei fraţi. Nouă ne-a fost trimis Unul care a înviat din morţi, adică Isus în persoană, care nu vine pentru a ne osândi, ci pentru a ne da tăria de a urma întru toate cuvântul Său.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin