Start > Ritul bizantin > Două cuvinte magice: “Am greșit”

Două cuvinte magice: “Am greșit”

22 September 2006
2,986 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a Fiului Risipitor)

Un arbitru a fost întrebat dacă greșește vreodată pe teren. El a răspuns: “Desigur, greșesc. Singura mea problemă este că nu pot să recunosc acest lucru.” Speranța noastră în viață ca și creștini este umilința de a recunoaște în sinea noastră și în fața lui Dumnezeu că, nefiind infailibili sau perfecți, am greșit – și greșim în fiecare zi.

Dacă ați fi întrebați care este cea mai grea sarcină din lume, s-ar putea să vă gândiți la ceva ce necesită forță musculară, la vreo provocare acrobatică sau la vreo faptă de vitejie pe câmpul de luptă. În realitate, nu este nimic mai greu decât a rosti aceste cuvinte: “Am greșit”. Este nevoie de o umilință și o modestie de care puțini oameni pot da dovadă. Și totuși nu există cuvinte de care să avem mai mare nevoie în viață decât acestea: “Am greșit”. Sunt cuvinte magice; cuvinte care împacă; cuvinte care unesc; cuvinte care vindecă răni și aduc pace.

Cu mulți ani în urmă, a trăit un om căruia nu i-a fost frică să spună: “Am greșit”. El era judecătorul Samuel Sewall. A făcut parte din comisia specială din Massachusetts care s-a ocupat de faimoasele cazuri ale vrăjitoarelor din Salem. A fost unui dintre judecătorii care a dat verdictul “vinovat” pentru așa-numitele vrăjitoare. Însă mai târziu Sewall s-a convins că judecata sa a fost greșită.

Și astfel, într-o zi rece de ianuarie din anul 1697, în timp ce Rev. Samuel Willard se îndrepta spre amvon, judecătorul Sewall i-a înmânat un document cerând ca acesta să fie citit înaintea tuturor oamenilor. Pe acea hârtie, judecătorul Sewall a scris că a greșit în verdictul pe care l-a dat cu cinci ani în urmă. Nu dădea vina pe nimeni, doar pe el. A cerut iertare de la oameni și de la Dumnezeu. În nici un alt moment nu a fost mai curajos sau mai bun acest judecător decât atunci când a stat în biserică în fața adunării credincioșilor, în timp ce pastorul îi citea mărturisirea: “Am greșit”.

 

A pune capăt certurilor.

Într-o zi un om un om depășea un camion. Dintr-odată a intrat chiar în fața camionului, pentru a evita o mașină care venea de pe o stradă laterală. Câteva minute mai târziu camionul a depășit la rândul lui mașina acestui om, și a intrat brusc în fața ei în același fel. În curând mașina și camionul așteptau alăturat la semafor. Bărbatul care a intrat în fața camionului și-a coborât geamul. Șoferul camionului s-a aplecat, încruntat, așteptându-se la o ceartă.

“Îmi pare rău că am intrat brusc în fața ta mai devreme”, a spus omul amabil. Pentru o secundă șoferul camionului a rămas fără cuvinte. Apoi a zâmbit. “Nici o problemă. De fapt eu m-am purtat ca un mojic”, a spus el. Gândiți-vă cât de diferit s-ar fi putut desfășura acest incident; gândiți-vă la înjurăturile, strigătele și resentimentele care ar fi putut fi generate dacă primul șofer nu ar fi rostit acele cuvinte magice: “Îmi pare rău. Am greșit”.

 

În căsătorie și viața de familie.

Cât de vindecătoare pot fi aceste cuvinte în căsătorie și în viața de familie. De exemplu, un cuplu poate să fi avut o neînțelegere dureroasă, dar dacă partenerul vinovat este dispus să spună: “Îmi pare rău. A fost vina mea”, nu mai există motiv de ceartă. Sentimentele rănite sunt vindecate. Urmează împăcarea, armonia, pacea. Mulți părinți cred că pentru a menține respectul copiilor lor nu trebuie să recunoască niciodată o greșeală. De aceea ei par să le spună în mod constant copiilor lor: “Suntem perfecți. Noi nu greșim ca voi.”

Acesta este unul dintre factorii care fac să crească prăpastia dintre generații. Copiii au nevoie să învețe că părinții nu sunt perfecți. Și ei greșesc. Nu le va strica părinților să își împărtășească unele slăbiciuni cu copiii lor. Cu siguranță acest lucru îi va face să apară mai umani. Îi va ajuta pe copiii lor să învețe cum să facă față propriilor lor slăbiciuni. Îi va ajuta să fie mult mai cinstiți cu părinții dacă simt că aceștia sunt total cinstiți cu ei. Nimeni nu dorește să își împărtășească problemele în fața unuia care nu a greșit niciodată. Cât de diferită ar fi relația părinte-copil dacă adulții ar învăța să spună: “Îmi pare rău. Și eu am greșit”.

Un copil din clasa a șaptea a spus: “Unele mame și unii tați nu recunosc niciodată că greșesc. Ce îmi place la ai mei este că își cer iertare uneori. Ajută mult, pentru că asculți mai ușor de astfel de oameni”. Există prieteni și rude care nu și-au vorbit unii altora timp de ani de zile. Cât de diferite ar putea să fie lucrurile dacă doar unul dintre ei ar lua inițiativa de a practica puțină umilință creștină și ar spune: “Îmi pare rău de toată această situație. Știu că am greșit”.

Un preot care îndrumase mii de oameni a scris: “În biroul meu vin mulți oameni – educatori, oameni de știință, bogați, săraci – fete împovărate de păcat, băieți care știu că au greșit, soți și soții cărora le este rușine de ei înșiși. Îmi vorbesc despre nenorocirea din casele lor și despre poverile nefericite pe care le poartă în inimile lor. Aproape întotdeauna îmi vine să le spun: “De ce nu mergi acasă să spui că îți pare rău? De ce nu mergi acasă să îți ceri iertare?”

Prima lege a sănătății mintale este aceea de a fi cinstit cu tine însuți. Dacă ai greșit, nu ascunde acest lucru. Nu îți îngropa sentimentele de vinovăție în subconștient unde vor “putrezi” și vor ieși la suprafață ca hipertensiune, neurastenie sau nevroză. Înfruntă adevărurile despre tine. Recunoaște-le. Mărturisește-le.

 

“Am păcătuit.”

Fiul risipitor din lecția evanghelică de astăzi a fost cinstit cu sine însuși, cu o cinste sinceră și neîndurătoare. Acest lucru s-a întâmplat atunci când a recunoscut în sinea lui greșeala și a spus: “Am păcătuit”. Chiar în acea zi a început un nou capitol din viața sa. Un nou capitol poate să înceapă pentru noi dacă, spunând adio auto-justificării, auto-compătimirii, auto-apărării, vom înfrunta adevărurile despre noi înșine și vom spune: “Da, o astfel de persoană sunt eu; puține lucruri pot să le fac sau le-am făcut, însă, cu harul lui Dumnezeu, pot fi diferit, voi fi diferit.”

Dacă este bine din punct de vedere terapeutic să recunoaștem greșelile noastre în fața celorlalți și să spunem: “Îmi pare rău. Am greșit”, cu atât mai bine este să le recunoaștem în fața noastră și a lui Dumnezeu. Nu este de ajuns să îți spui doar în sine: “Am păcătuit.” Aceasta poate conduce la disperare și sinucidere. Atunci când Iuda, de exemplu, a văzut că Isus a fost condamnat, a dus înapoi arhiereilor și bătrânilor banii și a spus: “Am greșit vânzând sânge nevinovat.” Apoi, aruncând arginții în templu, a mers și s-a spânzurat.

Iuda era suficient de plin de remușcări pentru a recunoaște că a greșit în sinea sa și în fața arhiereilor și a bătrânilor, dar nu a putut să meargă în fața lui Isus și să spună: “Îmi pare rău. Iartă-mă.” Isus, care l-a iertat pe tâlharul pocăit de pe cruce, l-ar fi iertat și pe Iuda, dacă ar fi mers la picioarele crucii și și-ar fi mărturisit greșeala. Ce bine ar fi fost să fi înțeles că răsplata pentru cererea de iertare și pentru mărturisire depășește cu mult umilința și rușinea din momentul în care spunem: “Îmi pare rău.”

Atunci când fiul risipitor a spus: “Am păcătuit”, el nu s-a oprit aici. Dacă s-ar fi oprit aici ar fi putut însemna disperare și auto-compătimire. El a făcut următorul pas. A spus: “Sculând-mă, mă voi duce la tatăl meu”. Aceasta este ceea ce ne îndeamnă Isus să facem. Când ne vedem așa cum suntem cu adevărat, ne este rușine de noi înșine, și ne este greu să ne acceptăm pe noi înșine, putem însă să fim siguri de un lucru – Dumnezeu ne va accepta așa cum fiul risipitor a fost acceptat în Evanghelia de astăzi:

“Și încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat. [...] Și a zis tatăl către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; și aduceți vițelul cel îngrășat și-l înjunghiați și, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.”

Acesta este modul în care Dumnezeu ne primește atunci când, cu adâncă părere de rău în inimile noastre, venim la El cu aceste cuvinte magice: “Am greșit.” Două dintre cuvintele care sunt cel mai dificil de spus în sine, în fața celorlalți și a lui Dumnezeu. Însă pentru persoana care reușește să își adune suficient curaj pentru a le spune, urmează iertarea, pacea, o nouă putere și o nouă șansă în viață.

Ritul bizantin