Start > Ritul bizantin > Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage

22 September 2006
2,435 afișări

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro
Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameșului și Fariseului)

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage. Unul era un fariseu, foarte respectat, un om cu o înaltă poziție în societate, o persoană foarte pioasă și religioasă; celălalt era un vameș, care aduna taxele, un proscris, nefiind prieten cu nimeni, nefiind erou pentru nimeni, un trădător și jefuitor. Isus îndrăznește să îi compare pe acești doi oameni. Este ca și când ar compara un sfânt cu un bandit. Comparația devine însă foarte relevantă atunci când auzim ca din întâmplare rugăciunile lor.

Acești doi bărbați au mers la templu ca să se roage. Separându-se de lumea agitată, ei se cufundă în rugăciunile lor. Fără ca ei să bănuiască aceasta, îi vom urmări în timp ce se roagă. Pentru că avem multe de învățat de la ei.

 

“Așa se ruga în sine”.

“Fariseul, stând, așa se ruga în sine…” El stătea în picioare în timp ce se ruga, aceasta fiind poziția obișnuită pentru evrei la rugăciune, însă dacă citim printre rânduri putem vedea faptul că fariseul nu are nici o problemă în a fi văzut. El se ruga de dragul imaginii, al publicității, al admirației. Se gândea la sine și la impresia pe care o va produce asupra celorlalți. El chiar “se ruga în sine”. Cu alte cuvinte, vorbea mai degrabă cu sine decât cu Dumnezeu. Adevărata rugăciune este întotdeauna oferită lui Dumnezeu și doar lui Dumnezeu. Nu este cazul fariseului. Rugăciunea sa era de auto-ridicare în slăvi. Așa cum remarca cineva: “Doi oameni s-au urcat să se roage? Mai degrabă unul a mers să se laude, și celălalt să se roage.”

 

“Dumnezeule, Îți mulțumesc”.

Rugăciunea fariseului a început bine: “Dumnezeule, Îți mulțumesc…” Dar a stricat-o; a folosit tocmai recunoștința față de Dumnezeu pentru a se lăuda pe sine. I-a mulțumit lui Dumnezeu că nu este ca ceilalți oameni. “Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig!”, spunea el. “Omule, uită-te la mine – ce bun sunt!” Nu vedem această atitudine astăzi la alții și în special la noi? Atitudinea sunt-mai-sfânt-decât-tine care îi spune lui Dumnezeu: “Îți mulțumesc, Doamne, pentru că nu fur de la partenerii mei de afaceri. Îți mulțumesc pentru că sunt alb și nu negru. Îți mulțumesc pentru că sunt cinstit și curat, spre deosebire de alte persoane care se comportă ca animalele. Îți mulțumesc pentru că trăiesc în America și nu în Bangladesh! Îți mulțumesc pentru că locuiesc într-un cartier liniștit și respectabil și nu într-o mahala murdară. Îți mulțumesc pentru că nu sunt ca alți oameni, mai ales nu ca acel vecin al meu care duminica dimineața merge să joace golf în loc să meargă la biserică!”

 

“Dumnezeule, fii milostiv…”

Să privim acum la vameș. Stând singur, nu îndrăznea să își ridice ochii spre cer; îi era prea rușine. În loc de aceasta, privea spre pământ, și, bătându-și pieptul într-un gest de penitență, se ruga. Se poate să fi fost un tată iubitor și un bun prieten, dar nu s-a gândit să menționeze deloc aceasta. Se vedea pe sine prin ochii lui Dumnezeu doar așa cum îl vede Dumnezeu pe el. Se ruga: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Se privea pe sine nu ca pe un simplu păcătos, ci ca pe păcătosul prin excelență. Așa cum fariseul s-a declarat pe sine singurul sfânt din lume, vameșul s-a declarat ca fiind cel mai mare dintre păcătoși. În final, acest om, care și-a recunoscut propriul păcat, a ajuns mai aproape de Dumnezeu decât fariseul care nu putea vedea nimic decât propria lui puritate.

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. El nu avea în ce să se încreadă decât în mila lui Dumnezeu. Nu a căutat în altă parte ajutor decât la mila lui Dumnezeu. Știa că oameni precum fariseul nu sunt milostivi cu el, dar credea că Dumnezeu este milostiv. Singura sa rugăminte a fost: “Dumnezeule, fii milostiv!” Fără această rugăciune creștinismul ar fi o filozofie, o istorie, un cod, dar nu o religie care mântuiește.

 

Mila lui Dumnezeu.

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” Depindem mereu de mila lui Dumnezeu. Nu putem niciodată să îl abordăm prin pretenții, ci doar apelând la mila Sa. Aceasta este cerere pe care Dumnezeu nu o va refuza vreodată. Observați cât de mult face parte de această cerere din cultul divin răsăritean! Cât de des în timpul Liturghiei repetăm rugăciunea vameșului: “Doamne, îndură-te spre noi (miluiește-ne)!” Faimoasa “rugăciune a lui Isus” nu este altceva decât o adaptare a acestei rugăciuni: “Doamne Isuse, Fiul Dumnezeului celui Viu, ai milă de mine, păcătosul”.

O frumoasă istorioară ne prezintă o mamă cerându-i lui Napoleon să îi cruțe viața fiului ei, condamnat la moarte. Împăratul i-a amintit atunci de crimele de care se făcea vinovat fiul; dreptatea cerea ca viața să îi fie curmată. “Înălțimea Voastră”, a spus femeia printre lacrimi, “nu dreptate ci milă cer.” “Nu merită milă”, a primit ea răspuns de la Napoleon. “Dar Înălțimea Voastră, dacă ar merita-o atunci nu ar mai fi milă.” “Da, cât este de adevărat acest lucru”, a spus împăratul. “Voi avea milă.”

Nu îndrăznim să stăm în fața tronului lui Dumnezeu și să cerem să ni se dea ceea ce merităm. Singura noastră cerere este aceasta: “Doamne, îndură-te spre noi” (Kyrie Eleison). Iar miracolul este că există milă. În chiar inima universului pulsează iubirea lui Dumnezeu. “Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”, a spus Isus. Un păcătos spunea odată: “Dacă aș fi Dumnezeu nu l-aș ierta niciodată pe un om care a păcătuit cât am păcătuit eu”. Păstorul său i-a răspuns: “Dar nu ești Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu este mai mare decât orice ne-am putea imagina noi.” “Doamne, îndură-te spre noi!”

C. S. Lewis ne spune o interesantă poveste în cartea sa “Marele divorț”. Un grup de fantome făcea o excursie din iad sus în rai, cu speranța de rămâne acolo permanent. I-au întâlnit pe cetățenii raiului, iar una dintre fantome a fost surprinsă să găsească acolo un om care pe pământ fusese judecat și executat pentru crimă. “Aș vrea să știu”, explodă fantoma, “ce cauți tu aici, criminalule, în timp ce eu, un stâlp al societății, un cetățean demn și decent, sunt obligat să umblu pe străzile de jos, în fum și miros greu, și trăiesc într-un loc asemenea unei cocini.” Prietenul din rai încearcă să îi explice că a fost iertat, că atât el cât și cel pe care l-a ucis au fost reuniți în fața scaunului de judecată al lui Cristos. Însă fantoma din iad spune: “Nu pot să accept așa ceva!” Și strigă din răsputeri: “Drepturile mele! Trebuie să am aceleași drepturi ca ale tale!” “O, nu!”, continuă să îl convingă prietenul din rai. “Să nu îți dorești drepturile! Dacă ar fi fost după drepturile mele, nu aș fi ajuns niciodată aici. Nu drepturile tale trebuie să ți le dorești, ci ceva mult mai bun. Mila lui Dumnezeu.”

De aceea ne rugăm atât de des: “Doamne, îndură-te spre noi”. Această rugăciune, rostită cu cât de puțină credință, va deschide calea pentru iertarea lui Dumnezeu și pentru venirea Împărăției Sale în inimile noastre. Sf. Isaac Sirianul scria în secolul al VI-lea: “Nu spune niciodată că Dumnezeu este drept. Dacă El ar fi drept, tu ai fi în iad. Bazează-te doar pe nedreptatea Sa care este milă, iubire, iertare.”

Ziua de astăzi este numită în calendarul bisericesc “Duminica Vameșului și a Fariseului”. În seara trecută am început să folosim Triodul – cartea liturgică pe care o vom folosi pe perioada întregului Post Mare ce va începe peste trei săptămâni. Biserica a ales în mod foarte înțelept această parabolă pentru a ne ajuta să ne pregătim din punct de vedere spiritual pentru Post. Deoarece parabola spusă de Domnul astăzi nu este de fapt despre doi oameni care au mers la templu să se roage. Este despre Dumnezeu și despre cum privește El păcatul și virtutea – cum ne privește El pe noi, pe mine și pe tine. “Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța.”

 

Rugăciune.

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Amin.”

Ritul bizantin