Predici

Prea simplu…

Totul este acolo la îndemâna ochilor, mâinilor, a inimii. Ajunge să vedem, să ne plecăm, să ascultăm. “Acest cuvânt este foarte aproape de tine, este în gura ta şi în inima ta…” (prima lectură). Nouă, însă, nu ne plac prea mult lucrurile de aproape. Ne interesează cele îndepărtate, posibil de neatins. Şi trăim în aşteptarea marilor călătorii, expediţii spaţiale. “Cine se va sui pentru noi în cer, pentru a ne aduce (această poruncă) pentru a ne-o face auzită ca s-o putem împlini?… Cine va traversa pentru noi marea pentru a ne-o aduce, pentru a ne-o face să auzim şi ca s-o putem împlini?…”

Şi cel puţin noi nu ezităm să traversăm mările pentru a colecţiona experienţe şi emoţii exotice, să explorăm cerurile pentru a proba un oarecare fior mistic posibil numai în anumite atmosfere rarefiate. Răsfoim cărţi obscure, frecventăm formule misterioase, înfruntăm un limbaj cifrat. Şi aici, aproape, este o carte care ne aşteaptă de mult timp să fie deschisă. Dar are vina de a nu fi o noutate, de a nu apare printre cărţile clasice ale best-sellerului. Biblia? Evangheliile? Dar noi vrem ceva mai puţin ordinar, mai puţin auzit, ceva “diferit”.

Dacă mă prezint în faţa prietenelor mele şi spun că am citit scrisoarea către Tesaloniceni, îmi aruncă priviri de compătimire. Nu interesează pe nimeni. Lucrurile simple nu ne plac. Dacă o problemă apare de rezolvat uşor, mirosim de departe cursa, şi ne gândim s-o răsucim, recurgând, dacă este cazul, la colaborarea nu totdeauna dezinteresată a unui psiholog, psihanalist, sociolog. Trebuie luată o decizie, mai degrabă clară, evidentă, necesară? Un moment, dacă nu sunt complicaţii, nu are măcar gust. Şi atunci avem nevoie de cineva care să ne ajute să nu decidem, care să ne asigure că “chestiunea este complexă şi trebuie înfruntată sub diverse unghiuri…”

Recrutăm zeci de consilieri, fără a lua în seamă distanţele şi nici cheltuielile. Şi ar fi suficient să ne închidem pentru o oră în propria cameră, să facem puţină linişte, să consultăm acel expert neascultat care este conştiinţa. Dar pe aceea, din păcate, o avem în casă (chiar dacă nu mai este în uz, dezactivată), gratuită (chiar dacă nu este comodă, plictisitoare), disponibilă (chiar dacă nu este mereu dispusă să ne dea dreptate), afabilă (chiar dacă nu ne însoţeşte de-a lungul dorinţelor noastre). Nici o satisfacţie. Ne trebuie ceva din depărtare, care face senzaţie, impresii, să ne uluiască.

“Acest cuvânt este foarte aproape de tine…” Dar nouă ne plac cuvintele care vin de departe. Cuvinte străine, chir obscure. Poate pentru că, din cauza parcursului lung, au secat încărcătura lor, şi reuşesc numai să atingă pielea noastră. Vin sleite, stinse. Inofensive. Decorative. Chiar ceea ce ne trebuie. Care suntem curioşi de toate noutăţile, numai să nu schimbăm nimic. Care vrem să ascultăm, interpelăm, adunăm păreri, să auzim voci “calificate”, numai să nu ne lăsăm puşi cu adevărat în discuţie.

Curiozitatea evită riscul explorării în profunzime. Categoria interesantului înlocuieşte pe cea a datoriei. “Cel îndepărtat” devine un fel de alibi, care permite să nu ne dăm seama, şi mai ales de a nu ne lăsa implicaţi, ocupaţi de ceea ce ne stă alături.

Când “ştiinţa” devine o “faptă”

Vine momentul în care trebuie să inventăm anticul, să începem să citim cărţile pe care le cunoaştem din memorie, să învăţăm rugăciunile pe care le recităm în toate zilele, să înţelegem lucrurile pe care le învăţăm şi explicăm altora, să explorăm camera noastră, să descoperim persoana care trăieşte alături de noi de atâţia ani, să găsim ceea ce mânuim zilnic, să dorim ceea ce posedăm… Vine mai ales momentul în care “ştiinţa” trebuie să devină “faptă”.

Dar doctorul în lege dorea cu adevărat să ştie? El dorea să discute, să examineze o chestiune, să deschidă o dezbatere, să angajeze o disertaţie, să poarte – cum se zice astăzi – un discurs, să rezolve un caz, să precizeze, să prezinte că… Lui îi convenea o ştiinţă care să nu-l compromită prea mult. Lui Isus, în schimb nu-i plăcea deloc acest tip de discurs neangajant. Să-mi fie permisă impertinenţa. Dar am impresia că Isus nu poate suferi un astfel de individ: insistent, arogant, bănuitor, pretenţios, chiţibuşar, care ştie totul, răspunde drept, dar se arată îndărătnic să facă dovada faptelor.

Învăţătorul, atunci, apare nerăbdător să încheie dezbaterea teoretică şi să deschidă capitolul acţiunii concrete. Nu-l interesează să-l supună la examenele teoriei. – Ce stă scris în Lege? Ce citeşti în ea? Ca şi cum i-ar fi spus: – Grăbeşte-te, că nu aici este punctul central. Este sigur că acela va răspunde în linia celei mai perfecte ortodoxii, a celei mai ireproşabile tradiţii.

Isus vede că este momentul să-l pună la examenele practicii: – Fă aceasta şi vei trăi… Şi, chiar după parabolă, acela deduce foarte bine şi dă o interpretare corectă despre comportamentele altora. Isus, are în inimă să ştie să interpreteze propriul rol activ: – Du-te şi fă şi tu la fel. De notat insistenţa pusă pe verbul “a face”. Ştii totul. Dar, până când nu vei învăţa să faci, ştiinţa ta nu valorează nimic, este inutilă, ca o monedă fără valoare. Cunoaşterea, în termeni de viaţă creştină, nu este o ştiinţă, şi nici o simplă vedere (şi preotul şi levitul au “văzut”), ci o faptă. Cunoaşterea este inseparabilă de practică. Poţi spune că ştii numai lucrurile pe care le faci.

Eu cunosc o persoană când o iubesc, nu când ştiu totul despre ea. Eu cunosc pe altul, pe cel diferit (apropiat sau îndepărtat, nu are importanţă), când îmi pun viaţa pentru el, mă compromit pentru el. Cristos este păstorul care cunoaşte oile sale, pentru că îşi dă viaţa pentru ele. Ştiu cine este aproapele, când nu stau pe locul meu, mă apropii, înving distanţele, cobor de pe animalul ştiinţei mele, adică mi-l fac apropiat. Progresez în cunoaşterea aproapelui în măsura în care mă ocup de el, mă las provocat de exigenţele lui, implicat în situaţia lui, mă identific cu situaţia sa concretă.

Isus nu spune: “Ai răspuns bine, deci poţi fi în siguranţă, eşti în deplina ortodoxie”. Ci. “Ai răspuns bine, fă aceasta şi vei trăi”. Aş îndrăzni să traduc: “Ai răspuns bine… dacă faci aceasta” Acel “fă”, totuşi, este un ordin peremptoriu. Încă odată porunca lui Dumnezeu este “aproape”, răsună aici, acum, pentru tine. Nu trebuie să cauţi departe. Nici nu poţi aştepta, Şi pentru că este cineva, de-a lungul unui drum oarecare, care te aşteaptă.

Ce lovitură pentru omul ştiinţei acel verb: a avea milă. Samariteanul este urcat pe catedră de Isus pentru a ne învăţa lecţia fundamentală. Samariteanul are dreptate, este convingător, pentru că “are milă”, adică, literalmente, simte un fior în măruntaiele sale, sau o durere în inimă (umilinţă, cum spun ruşii). Mai importantă decât gândurile subtile, decât argumentaţiile docte elaborate de creier, este tresărirea care se simte în măruntaie. Dreptatea este cea a inimii. Cel înţelept se salvează numai dacă riscă inima, dacă nu-i este teamă de a iubi, nu păstrează distanţă, se coboară de la catedră, îşi murdăreşte mâinile, îngenunchează pentru a sluji, adică mai reuşeşte să observe un fior în măruntaie.

Cu privire la “vizibilitate”

Isus este adevăratul samaritean. El s-a plecat spre om, vindecându-i rănile milenare, punându-l pe picioare, redându-i un chip de om. Şi tocmai prin gestul samariteanului, devine “imaginea lui Dumnezeu invizibil” (a doua lectură). Preotul, levitul, nu vor putea să fie aceasta. Pentru că au pretenţia de a prezenta imaginea lui Dumnezeu invizibil făcându-se la rândul lor “invizibili”, când ar fi vorba să se oprească, să modifice programul lor religios, să pună la inimă un om în carne (sfâşiată) şi oase (frânte).

Este inutil de a flecări despre “vizibilitate”, dacă mai întâi nu se fac văzuţi, prezenţi la proba faptelor, ale gesturilor concrete. Posibil în afara fascicolului de lumină a reflectoarelor (vizibilitatea cea mai convingătoare este cea “invizibilă” pentru telecamere). Este inutil de a urma “acel” preot şi “acel” levit. Nu au absolut nimic de spus (chiar dacă pretind că au un fel de adevăr exclusiv) în contul lui Dumnezeu. Este mult mai bine să ne îndreptăm către eretic, spre samaritean. Cunoaşterea lui Dumnezeu, într-adevăr, trece în mod necesar prin cunoaşterea omului. Aceea parcursă de ei nu este o trecere care duce direct la Dumnezeu. Acela este pur şi simplu un drum care nu duce nicăieri.

Numai omenia, fiorul din măruntaie, durerea inimii, este o “sintomă” a divinului. Cineva ne avertizează despre rumoarea îngerilor. Ferice de el. Isus, mai realist, afirmă că este necesar de “a simţi compasiune”, să observe ceva din partea inimii. Dumnezeu este aproape. Pentru a-l atinge… este suficient să ne oprim. Alături de aproapele.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin