Start > Ritul latin > Duminica a XIV-a de peste An (C)

Duminica a XIV-a de peste An (C)

7 July 2007
962 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro
Duminica a XIV-a de peste an (Anul C)

Lectura I (Is 66,10-14)

Luat din ultimul capitol al cărții profetului Isaia, acest text se situează în orizontul unei mari promisiuni: “bucuri” și “speranța” care vor precede efectiva prezență a lui Dumnezeu și a lucrărilor sale care se vor manifesta, în sfârșit, în splendoarea Ierusalimului (v. 14). Este promisiunea care traversează întreaga carte a lui Isaia, firul roșu care îi dă unitate în ciuda diferențelor de ordin teologic, literar sau istoric, lucru care i-a constrâns pe mulți exegeți să afirme existența unui Isaia 1 (1-39), a unui Isaia 2 (40-55) și a unui Isaia 3 (56-66). Textul nostru aparține celui de-al treilea Isaia, adică acelei părți ale lui Isaia compuse după întoarcerea din exilul babilonez (587-539 a.C.), când poporul lui Israel abia întors în patrie se confruntă cu dificultățile reconstruirii templului și al propriilor structuri sociale și religioase.

Promisiunile relative la “al doilea exod” conținute în capitolele 40-55 – ieșirea din Babilonia ca o solemnă liturgie, drumul în pustiul transformat într-o gradină, intrarea triumfală în Ierusalimul reconstruit – par trădate în fața ruinelor trecutului care se mai vad încă. Deziluzia și descurajarea se cuibăresc cu ușurință în inimile evreilor. Câteva versete mai înainte de textul nostru, autorul sacru adnotează provocarea care putea avea mare priză într-un astfel de context: “Au spus frații voștri că vă urăsc, că vă resping din cauza numelui meu: Să-și arate Domnul slava iar voi arătați-ne bucuria voastră” (Is 66,5b). În fața întârzierii împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, poporul este ispitit – de către dușmani din afară dar și de dușmanul lui Dumnezeu din noi; iar ispita se concretizează tocmai asupra slavei lui Dumnezeu (“Dumnezeu este sau nu în mijlocul nostru?”: Ex 17,7) și asupra mărturiei bucuriei (“Ne cereau cântări de bucurie cei care ne asupreau”, Ps 137). Acestei provocări, Cuvântul lui Dumnezeu răspunde întărind promisiunea și mărindu-i semnificația: “Voi îl veți vedea și se va bucura inima voastră … prisos … prosperitate … bogăție”.

Lectura a II-a (Gal 6,14-18)

Se întâmplă deseori ca la sfârșitul unui discurs sau al unei scrisori să se reafirme – în sinteză și cu o mai mare forță – ceea ce s-a vrut să se comunice. Este ceea ce se întâmplă în acest text – concluzie a scrisorii către Galateni: constituie reamintirea temelor importante ale întregii scrisori. Apostolul Paul “intră personal în joc” și traduce la nivel de mărturisire de credință ceea ce a afirmat pe parcursul scrisorii. Ceea ce stă la inimă lui Paul este de a putea să facă pe înțelesul galatenilor faptul că Isus Cristos este Unicul Mijlocitor al mântuirii, este calea ei concretă: este factorul decisiv. Adeziunea față de el, cel răstignit din iubire, l-a eliberat pe Paul de orice formă de autosuficiență umană: “Cât pentru mine, nu există nici o altă mândrie …”. Cât îl privește pe om, deci, credința în Isus Cristos este calea care îl (poate) duce la mântuire: “Nu tăierea împrejur este ceea ce contează și nici netăierea împrejur”. Credința este acceptarea deplină a “evenimentului Cristos” și a vieții care izvorăște din moartea și învierea sa, ceea ce permite să se devină “Făptură nouă“.

De aceea, legea, ca și tentativă umană de a face din propriul mod de a fi un instrument de auto-îndreptățire, face parte din acea “lume” care pentru Paul a fost răstignită. Acum legea, regula de urmărit este alta: “A fi făptură nouă”. Acest lucru înseamnă a intra în moartea și învierea lui Isus pentru a putea trăi din iubirea care se descătușează din viața sa dăruită altora și pentru a asuma forma celui Răstignit ca și lege de viață.

În concluzie, ceea ce-l acreditează pe Paul în fața celor care i se opun este asemănarea sa cu Cristos-cel-Răstignit, participarea sa la pătimirile Lui care se pot citi în viața, în trupul lui Paul.

Evanghelia (Lc 10,1-12.17-20)

Evanghelistul Luca situează misiunea celor 72 de ucenici pe fundalul drumului lui Isus spre Ierusalim, ceea ce prefigurează clar drumul bisericii și al vieții oricărui creștin în lume. Isus îi trimite pe acești ucenici după ce a clarificat – puțin mai înainte – exigențele urmării Sale, adică faptul că fiecare ucenic, când este trimis și-și dă disponibilitatea, trebuie să țină cont de “suișul” Ierusalimului. Luca descrisese deja, în capitolul precedent (9,1-6), în termeni asemănători, misiunea celor 12; iar textul nostru reia și amplifică această unică misiune.

Cei trimiși acum sunt în număr de 72, iar acest număr amintește de cei 72 de bătrâni ai lui Israel – cei admiși la prezența lui Dumnezeu pe Sinai (Ex 24), cei asupra cărora este revărsată o parte din Duhul dat lui Moise (Num 11,16 și urm.) – și, îndeosebi, “Masa Popoarelor” prezentată în Gen 10. Pentru a semnifica unitatea neamului omenesc, în acel context se menționau cele 70 de popoare ale pământului cunoscute în acel timp (pentru traducere Septuagintei acest număr va deveni 72): folosind același număr, Luca vrea să indice că vestirea Împărăției este destinată/stă în puterea tuturor oamenilor și că evanghelia Împărăției este fermentul acelei unități între popoare pe care Dumnezeu o vrea și o dorește.

Misiunea este exprimată de Isus printr-un dublu imperativ: “Rugați-vă … Mergeți“. În fața secerișului bun de treierat, în fața omenirii create pentru Dumnezeu, misiunea se realizează în primul rând în a-l ruga pe Stăpânul secerișului ca să (ad litteram) “scoată, facă să iasă afară din interior” , din propriile temeri și falsele siguranțe lucrători care să se atașeze de seceriș împărtășind interesele Stăpânului. Toate acestea spre “a merge”, ținând mereu în fața ochilor exemplul Său, al mielului cel blând, care merge să ducă pace lumii, să se îngrijească de cei bolnavi: toate acestea înseamnă că Împărăția lui Dumnezeu se aproprie de Om: odată cu Isus nu mai funcționează ideea că Omul este cel care îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe Om: de aceea Isus “s-a apropiat”, a venit între oameni.

Ucenicii se întorc – plini de bucurie – din misiune la Isus, principiul și scopul misiunii; iar El le revelează scopul misiunii din punctul său de vedere: acela de a ne elibera de Cel Rău, de a ne introduce în viața lui Dumnezeu … în Cer.

Ritul latin