Predici

Dumnezeu “mângâie” cu bogăţia?

Prosperitate. Iată o temă interesantă. Un discurs care ne priveşte. În sfârşit în biserică răsună un cuvânt magic, capabil de a face să fie ciulite urechile celor mai distraţi, de a accelera bătăile inimii celor mai dezamăgiţi, de a suspecta o posibilă umflare a portofelului. În realitate, Al Treilea Isaia (prima lectură) promite locuitorilor Ierusalimului, după proba îngrijorătoare a exilului, mângâierile Domnului. Chiar şi pe un plan material. Este o grandioasă invitaţie la bucurie, pentru că este asigurată bogăţia, îndestularea. “Voi face să curgă spre ea, ca un fluviu, prosperitatea; ca un torent plin cu bogăţia popoarelor…”

După o anumită mentalitate persistentă în tradiţia Israelului, bunăstarea economică este semnul sigur al binecuvântării lui Jahweh. Dacă recolta este bună, afacerile merg bine, asta înseamnă că sunt binecuvântaţi de Domnul. În sfârşit, magazinele umplute cu haine constituie răsplata unei vieţi pioase, exemplare, fidele. Dacă conştiinţa ta nu are nimic de reproşat, chiar şi registrul contabilităţii financiare se închide în mod necesar în activ. Şi invers. Dumnezeu “mângâie” cu bogăţia.

Astăzi perspectiva, în multe cazuri, s-ar răsturna. Bunăstarea economică, prosperitatea, confortul, provoacă fenomene de saţietate, satisfacţie, indiferenţă. Pentru cine se înşeală că poate face mai puţin pentru Dumnezeu. El nu ne poate da mai mult, din moment ce avem deja totul: prezenţa sa, exigenţele sale. Vocea insistentă a acelui aliat (sau spion) care este conştiinţa, pot constitui o ameninţare a… sustragerii. Nu se caută decât o digestie plăcută, fără remuşcări şi nelinişti. Problema, astăzi, nu este desigur aceea de a avertiza – cum fac israeliţii – prezenţa lui Dumnezeu în prosperitate, sau prin prosperitate, ci în ciuda prosperităţii. Este vorba de a săpa, în saţietate, o galerie de insatisfacţie. A avertiza, în îmbelşugare, privarea de ceea ce este indispensabil pentru a trăi, şi care nu este legat de ban, de plăcere, de comoditate, de îmbrăcăminte. De a intui că atunci când ai totul, rişti să nu ai…nimic altceva. Devii sărăcit de esenţial.

Avem nevoie ca Dumnezeu să ne mângâie, nu din motivul a ceea ce ne lipseşte, ci din cauza a ceea ce avem din belşug, şi ceea ce ne ocupă, ne apasă, sufocă, usucă rădăcinile vieţii, astupă izvoarele bucuriei. Avem nevoie ca “mâna Domnului să se manifeste”, nu pentru a ne da ceva în plus, ci pentru a ne face să descoperim altceva. Dincolo de lucruri. Dincolo de “bunuri”… Avem nevoie ca Cuvântul său să provoace o tresărire în inimă, să-i accelereze bătăile, dar după ce ai tăiat legătura cu portofelul. “Copiii săi vor fi purtaţi în braţe, pe genunchi vor fi mângâiaţi”. Poate mângâierea Domnului, astăzi, deşi nu o refuzăm, ar trebui să ne facă conştienţi că stăm rău pentru că ne mulţumim să stăm bine…

Dumnezeu asigură succesul?

Şi succesul face plăcere. Cei 72 de ucenici, expresia Bisericii în stare de misiune, au avut succes, şi îl relatează “plini de bucurie” şi nereuşind să stăpânească entuziasmul: “Doamne, chiar şi demonii se supuneau nouă în numele tău!” Totuşi succesul nu constituie scopul misiunii lor, şi nu reprezintă criteriul, măsura autenticităţii sale sau eficacitatea sa. Isus invită la bucurie, nu din motivul rezultatelor dobândite, ci pentru că “numele voastre sunt scrise în ceruri”. În cer nu sunt înregistrate numere, ci nume. Nu există o mapă a faptelor. Ci documentarea a ceea ce s-a investit cu inima, pasiunea, sacrificiul. Ceea ce este mângâietor nu sunt cifrele, ci persoanele, oboseala lor, munca lor obscură, dăruirea asiduă, răbdarea semănătorului.

Pagina evangheliei, totuşi, schiţează un cadru al misiunii care nu imită desigur modurile de tip eficient, propagandistic, managerial, care predomină astăzi. Misiunea se naşte din rugăciune. “rugaţi-vă, deci, Stăpânului holdei…” Dacă izvorul misiunii este rugăciunea, ea nu se mai poate confunda nici cu o meserie, nici cu o întreprindere. Este posibilă datorită sărăciei. Lipsa mijloacelor umane – sau, totuşi, dispune de mijloace umane modeste – nu constituie un impediment, ci o posibilitate. “Să nu luaţi pungă, nici sac de merinde…” Într-o lume unde cine nu are nu contează, ucenicul nu se bazează pe avere. Şi vrea să conteze, să aibă autoritate, să fie credibil, tocmai pentru că nu are.

Ucenicii nu sunt înţelepţi, nu se socotesc importanţi. Cei 72 nu au ieşit din academii. Nu dispuneau de un limbaj de intelectuali. Nu manevrau idei şi argumentaţii docte, nu manevrau cu dezinvoltură cuvintele. Vestirea lor era bazată pe un cuvânt esenţial: “Pace”. Şi mesajul suna cam aşa: “Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi”. Nu erau primiţi nici de deţinătorii puterii, nici de deţinătorii înţelepciunii, cu acompaniament de fanfară şi discursuri solemne. Ei preferau să se îndrepte spre bolnavi (pentru a-i vindeca, nu pentru a ţine predici!), spre marginalizaţi, către oamenii obişnuiţi, pentru că nici ei nu aparţineau la categoria persoanelor cu vază ci la oamenii obişnuiţi. Misiunea nu constă în a purta o înţelepciune, o doctrină. Aceşti “pelerini” intră în casă şi nu spun: “Acum vă învăţăm aceste adevăruri”, ci vestesc: “Pace acestei case” (fără a exclude, natural, că în acea vestire este şi un conţinut de adevăr la care trebuie aderat).

Misionarii, adică întreaga comunitate a credincioşilor, în afară de faptul că nu sunt deţinătorii unei înţelepciuni, nu dispun de nici o putere. În afara celei de a vindeca, elibera de a reda pe om condiţiei sale de om şi plinătăţii de a fi, “exorcizându-l” (Isus, de fapt, confirmă căderea Satanei, apusul puterii sale, sfârşitul ocupării sale abuzive asupra omului). Misiunea nu este cucerire, ci invitaţie, propunere, apel. Un alt aspect caracteristic al misiunii este slăbiciunea. “Vă trimit ca miei în mijlocul lupilor”. Isus nu spune să rivalizeze cu lupii arătând dinţii, bătând pumnii, urlând mai tare, nici cu atât mai puţin punându-se pe acelaşi plan de rapacitate sau agresivitate. Ci prezentându-se dezarmaţi, ca mieii. Nu ajunge nici să stea de partea mieilor, a victimelor. Trebuie să fiei miei, victime. Ca Isus însuşi.

Este mereu o oarecare nostalgie după circumciziune

Paul (a doua lectură) nu apare desigur ca un îndrăgostit de succes. Dacă prezintă semne, acestea sunt stigmatele lui Cristos pe care le poartă în trupul său. Dacă se laudă cu ceva, nu sunt triumfurile apostolice dobândite, ci cu Crucea lui Cristos. Crucea garantează rodnicia misiunii. Crucea provoacă naşterea de “creaturi noi”. Paul duce înainte cuvântul crucii ca unic discurs serios. Şi nu vrea să audă discuţii inutile şi neghioabe asupra altor puncte, absolut marginale, ca tăierea împrejur, care nu au nimic de a face cu crucea lui Cristos.

Şi crucea s-a imprimat în trupul său. Pentru care poate tăia scurt toate discursurile nefolositoare şi pretenţioase: “De acum înainte nimeni să nu mă supere”. Necazul este că, pentru un oarecare, crucea lui Cristos pare să nu fie suficientă. Şi găseşte mereu echivalentul circumciziunii să-l prezinte ca punct central, sau totuşi esenţial, al mesajului. Paul urează “pace şi milostivire” asupra aceluia care devine creatură nouă, fără a da la o parte crucea lui Cristos, nu asupra acelora care mai sunt prinşi în nodul circumciziunii şi al practicilor înrudite. Când cineva este ţintuit pe cruce, apare dezlegat, liber de toate celelalte legături.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin