Start > Ritul latin > Duminica a XIV-a de peste an

Duminica a XIV-a de peste an

6 July 2007
2,041 afișări

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XIV-a de peste an (Anul C)

Duminica trecută, în dieceza de Iași au fost în jur de treizeci de primiții. O adevărată binecuvântare dacă ținem cont că Preoția este cel mai mare dar pe care Dumnezeu îl poate face oamenilor. La toate aceste primiții s-au citit lecturi care vorbesc despre vocație, despre trimitere, despre misiunea preotului, iar în cadrul predicilor s-a arătat valoarea sacramentului Preoției, s-a explicat în ce constă concret această mare demnitate.

În duminica de astăzi se pare că Biserica ne invită din nou la Primiție, nu la una a cuiva din mijlocul comunității noastre, ci a celor șaptezeci și doi de ucenici pe care el i-a ales și i-a trimis doi câte doi, înaintea sa, în toate cetățile și locurile pe unde el avea să treacă (cf. Lc 10,1).

Asemenea preoților nou sfințiți, care sunt încercați de o emoție deosebit de mare, și cei șaptezeci și doi de ucenici, se întorc din misiunea lor și, cuprinși de emoție, povestesc cele pe care Dumnezeu le-a realizat prin ei.

De fapt, nici măcar cei treizeci de preoți hirotoniți în sărbătoarea Nașterii sfântului Ioan Botezătorul la Iași, nici toți preoții din dieceza noastră și din Biserica întreagă, nu sunt și nu vor fi niciodată suficienți ca să poată să ducă evanghelia până la marginile pământului. Din totdeauna și în totdeauna Biserica a avut și va avea nevoie de noi lucrători în secerișul Domnului. Până când Iubirea nu va triumfa asupra întregii omeniri, până când Isus nu va ajunge în toate inimile oamenilor de pe pământ, Dumnezeu va continua să cheme bărbați și femei, preoți, călugări, surori și oameni care prin viața de familie să continuie misiunea “ucenicului credincios”.

Imensitatea secerișului despre care vorbește evanghelistul Luca și numărul mic al secerătorilor nu ne pot lăsa indiferenți. Nici măcar condițiile pe care le cere Isus nu ne pot lăsa indiferenți: “Nu luați cu voi nici pungă, nici desagă, nici încălțăminte și nu salutați pe nimeni pe drum…” (Lc 10,4).

Condițiile, în cazul chemării, nu le punem noi, oamenii, ci Dumnezeu care cheamă și care ne dă și harul. Ceea ce este important e că trebuie să mergem în numele lui, iar motivul este să-i deschidem calea. Ucenicul nu merge în numele său propriu și nu-și deschide propria cale. El pregătește terenul pentru venirea lui Cristos. Acesta este și motivul pentru care Biserica insistă asupra pregătirii pentru primirea sfintelor sacramente.

Astfel sunt pregătiți părinții și nașii pentru botezul copiilor lor, sunt pregătiți copiii pentru prima sfântă Împărtășanie și pentru Mir. Sunt pregătiți tinerii pentru sacramentul Căsătoriei și mai ales, sunt pregătiți tinerii care, fie că devin preoți, fie că devin frați călugări, fie surori, sunt pregătiți prin diferitele etape anterioare primirii preoției sau voturilor solemne. Orice pregătire presupune urmarea unui eveniment deosebit sau venirea unui oaspete deosebit. În Biserică orice pregătire se face în vederea întâlnirii cu Isus Cristos, iar evenimentele sunt sacramentele.

Într-o parohie s-a prezentat pentru primirea sacramentului Mirului un adult. Din diferite motive nu-l primise la vârsta pe care o presupune Biserica, iar acum era momentul oportun. A vorbit cu părintele paroh, iar acesta i-a făcut cunoscut că trebuie să urmeze un timp de pregătire, după care, la data anunțată, va veni episcopul și va primi sacramentul Mirului. Candidatul vârstnic nu a fost impresionat de faptul că trebuia să se pregătească. Chiar a întărit cu argumentele proprii necesitatea pregătirii. A fost fixată o ulterioară întâlnire, i s-a spus ceea ce are de pregătit și a plecat. Revenind, părintele paroh i-a făcut cunoscut candidatului adult că e posibil ca episcopul, în cadrul predicii să întrebe ce este sacramentul Mirului și care sunt darurile Duhului Sfânt. Candidatul nu a așteptat să termine că a și intervenit, spunând: “O, sigur, mi se pare normal! Mirul se primește o singură dată, iar Duhul Sfânt cu darurile lui, cu onestitatea, cu încrederea, cu abnegația și cu ingeniozitatea, trebuie primit cu multă credință și seriozitate. Auzindu-l, părintele paroh și-a dat seama că făcuse pregătirea cu mare indiferență sau chiar deloc. L-a încurajat, i-a vorbit despre cele șapte daruri ale Duhului Sfânt și despre sacramentul Mirului în general și l-a așteptat în ziua stabilită pentru primirea Mirului.

Isus Cristos i-a trimis pe cei șaptezeci și doi de ucenici pe unde avea să treacă el. Cu alte cuvinte, i-a trimis să-i pregătească pe oameni pentru întâlnirea cu el și nu cu altcineva. Ca tare, pregătirea întâlnirii cu Isus Cristos trebuie să fie una serioasă, conștientă și, de ce nu, să producă bucurie.

În prima lectură de astăzi, luată din cartea profetului Isaia, poporul israelit este invitat la bucurie. Când îl întâlnește pe Domnul, omul nu are voie să fie trist. Bucuria trebuie să fie răspunsul omului. Nu putem trata întâlnirea cu Dumnezeu cu indiferență, asemenea persoanei care a venit să ceară sacramentul Mirului.

Dorința profetului din prima lectură în ceea ce privește Ierusalimul este într-o oarecare măsură anticiparea modalității de a merge, dorită de Isus. Isus spune: “Mergeți!” (Lc 10,3), iar profetul, arată cum trebuie mers: “Bucură-te!”.

Când cineva merge pentru Isus Cristos nu are voie să fie împins de la spate. El trebuie să meargă cu bucurie, plin de entuziasm, indiferent de ceea ce urmează să i se întâmple.

Apostolul Paul, în cea de-a doua lectură recunoaște că nu totdeauna misiunea pe care o încredințează Cristos este una ușoară. De multe ori apar dificultăți, atât din partea persoanei proprii a celui chemat, cât și din partea altora, care sunt dușmanii misiunii lui, sintetizând această suferință simplu de tot: “Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva decât în crucea Domnul nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume” (Gal 6,14).

Pentru ucenicul care crede cu adevărat în vocația lui, în alegerea și răspunsul pe care l-a dat chemării lui Dumnezeu, misiunea lui se identifică cu viața lui.

Va experimenta la un nivel superior, asemenea celor șaptezeci și doi de ucenici, necesitatea abandonării celor materiale. Va înțelege că în cazul vestirii evangheliei nu este timp de pierdut.

Don Bosco, întrebat fiind de un preot mai tânăr de ce nu se retrage la pensie, a răspuns: “Atât timp cât diavolul lucrează voi lucra și eu”. Diavolul este cel care de multe ori pune piedici misiunii ucenicilor, preoților. Însă efectele misiunii împlinite din toată inima, din credință, cu speranță și iubire, dau satisfacție preotului. Împlinirea misiunii înseamnă pentru preot realizare în viață. Preotul nu are nevoie de alte realizări, ci de una singură: să-și împlinească misiunea încredințată de Dumnezeu, iar rezultatele nu vor înceta să apară. Și el va avea posibilitatea să-i vadă pe diavoli supunându-i-se. Și el va călca peste șerpii veninoși ai păcatului, iar la sfârșitul vieții, numele lui va fi scris în ceruri (cf. Lc 10,20).

Mare este misiunea preotului, și este astfel pentru că își are izvorul în Isus Cristos.

Ce treizeci de preoți consacrați în sărbătoarea nașterii sfântului Ioan Botezătorul sunt un semn al dorinței Mântuitoruluii de a-i continua misiunea de răspândire a evangheliei, sunt un dar pentru dieceza noastră, un dar pentru fiecare dintre noi.

Prin ei și prin preoții și episcopii săi, și astăzi Isus continuă să trimită lucrători în secerișul său. Cu toate acestea, așa cum ne-o spune chiar el, secerătorii încă sunt puțini.

Este de datoria noastră să continuăm să ne rugam pentru noi vocații, să-i educăm pe copiii noștri în așa fel încât ei, dacă va fi nevoie, să simtă chemarea tainică a lui Dumnezeu, la preoție sau la viața consacrată, dar s-o facem cu bucurie și entuziasm, având conștiința că fiecare își face parte sa cu seriozitate, nu asemenea candidatului adult care a venit să ceră sacramentul Mirului, dat nu a dat nici cea mai mică împortanță definiției sacramentului și celor șapte daruri ale Duhului Sfânt.

Celor șaptezeci și doi de ucenici, spre deosebire de cei doisprezece, nu li se spune numele niciodată în evanghelii. Este întâmplător sau nu, dar în grupul lor se poate regăsi oricare dintre noi, fie preot, fie simplu credincios.

“Așadar, mergeți! Iată, vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor!” (Lc 10,3). Nu vă temeți, eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor (Mt 28,20). Mergeți, dar nu uitați să reveniți pentru a-mi împărtăși din greutățile misiunii. Vă voi asculta, vă voi da noi puteri, voi cu voi. Amin.

Ritul latin