Predici

Pericopa evanghelică de astăzi începe cu o adnotare importantă, spre a înţelege întreaga Evanghelie a lui Luca: “Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim”. Luca a orânduit în mare parte spusele şi faptele lui Isus pe care le cunoştea în decursul acestei călătorii din Galileea în Ierusalim. Aici nu este vorba numai de o simplă deplasare geografică, ci de ceva mai mult: este urcarea lui Isus spre ţinta Sa. Paştele este realizarea exodului Său, mult mai aşteptat şi anunţat în episodul tansfigurării. Este important să ţinem cont de această particularitate atunci când vom citi Evangheliile din duminicile următoare, unde vom afla cuvinte spuse de Isus, care mergea în întâmpinarea morţii Sale.

La începutul Evangheliei de azi avem un episod neplăcut legat de acea călătorie a lui Isus: refuzul samaritenilor de a-L primi, tocmai pentru că se ducea la Ierusalim. Evanghelia nu privilegiază nici o categorie de oameni, chiar nici pe cea a neprivilegiaţilor. Samaritenii, care altădată erau propuşi ca pildă de urmat (samariteanul milos), aici apar şi ei supuşi prejudecăţilor şi greşelii. Însă cea mai mare greutate a pericopei se află desigur în cea de-a doua parte, în acea serie de trei chemări a lui Isus, care încep totdeauna cu verbul “a urma”, într-o poziţie reliefată: “Te voi urma… Urmează-Mă… Te voi urma… ” Ultima dintre aceste chemări îşi află confruntarea în chemarea lui Elisei de către Ilie. Din această confruntare se poate observa afinitatea ce există în felul de a lucra a lui Isus şi acela al profeţilor, dar şi superioritatea Sa asupra acestora: când nu mai este un om cel ce cheamă, ci însuşi Dumnezeu în persoană. Această chemare nu poate fi amânată, nici cel chemat nu se mai poate întoarce ca să-şi salute rudele sau să-şi îngroape pe propriul său tată. Chemarea lui Isus este mai autoritară şi mai urgentă decât chemarea lui Ilie, tocmai pentru că El este mai mare decât Ilie.

Isus nu numai că cere lucruri nemaiauzite, ci ceea ce uimeşte şi mai mult este faptul că El obţine ceea ce cere. Spune lui Petru, lui Iacob şi lui Ioan: “Veniţi după Mine!”, şi ei îşi părăsesc mrejele, chiar şi pe tatăl lor, şi îl urmează. Îi spune lui Francisc din Assisi: “Mergi, vinde tot ce ai şi vino după mine! “, iar Francisc îl părăseşte pe Pietro Bernardone, tatăl său, şi îl urmează pe Isus în sărăcie. Chiar şi astăzi, într-o lume ce pare absurdă din mai multe puncte de vedere, Isus continuă a-şi face auzit glasul Său: “Veniţi şi urmaţi-Mă!”, şi tineri de ambele sexe îl urmează pe Isus cu toată dragostea, părăsind familiile, carieră, chiar şi visurile tinereţii, spre a-i deveni ucenici şi ucenice. Aşa cum ne-am obişnuit, şi de data aceasta vom ataca tema centrală a Cuvântului Domnului din această duminică, şi mi se pare că nu ar mai exista nici un fel de dubii în această privinţă: ea este chemarea, vocaţia. Chiar şi lectura a doua de astăzi cuprinde această afirmaţie capitală: “Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate.”

Când se vorbeşte printre noi despre vocaţie, imediat încercăm un echivoc de împrăştiere a minţii. Prea multă vreme acest cuvânt a fost folosit spre a indica o vocaţie deosebită, cum ar fi: starea religioasă sau sacerdotală, care pe majoritatea creştinilor nu-i mai interesează astăzi ca o problemă directă, ci mai mult ca pe ceva indirect, ca un ajutor ce trebuie acordat pentru menţinerea seminarului. Conciliul Vatican II a făcut lumină şi în acest sector (textul “Lumen Gentium” 2) ; există o vocaţie fundamentală care este a tuturora şi pentru toţi (chiar şi pentru credincioşii necreştini); orice altă vocaţie particulară, din aceasta încolţeşte şi pe aceasta se altoieşte. Trebuie redescoperit ce înseamnă faptul că, în Noul Testament, credincioşii în Cristos sunt indicaţi cu numele de “chemaţi” (vocaţi) şi că întreaga comunitate a credincioşilor a primit numele de “ecclesia”, adică prin chemare. În privinţa aceasta avem un îndreptar de neînlocuit: Scrisoarea lui Pavel către Efeseni. În două tablouri succesive el descrie mai întâi vocaţia şi apoi vocaţiile, adică mai întâi chemarea comună a tuturor: “Este un singur Trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.” Apoi avem chemarea proprie a fiecăruia: “El i-a pus pe unii apostoli, pe alţii proroci; pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători.”

La lumina experienţei Bisericii în cei două mii de ani de vieţuire, aceste vocaţii particulare au fost regrupate în trei categorii sau forme principale, şi fiecare dintre ele prezintă o mare varietate de specificări şi haruri: vocaţia laicală sau seculară, vocaţia sacerdotală şi vocaţia stării religioase. Trebuie susţinut cu tărie că ceea ce ne uneşte în Biserică, într-o unică vocaţie, este mult mai important decât ceea ce ne deosebeşte; că a fi ucenici ai lui Cristos, şi a fi în sânul Bisericii, asta este mai întâi de toate decât a fi laici, clerici sau religioşi. Din fericire, în Biserică asistăm la un grandios fenomen de reagregare, care nu este de nuanţă politică, ci religioasă, şi asta înseamnă redescoperirea de a fi cu toţii fraţi în Cristos, chemaţi la una şi aceeaşi nădejde. Multe forme externe sunt pe cale a se contopi, sau ar trebui să se contopească, să se egalizeze. Nu se poate ca cei căsătoriţi şi cei celibatari, clericii şi laicii, surorile sau religioşii, să mai trăiască în Biserică compartimentaţi, şi să formeze oarecum caste separate care să evite, ca şi cum unii pentru alţii ar fi o adevărată calamitate. Pentru formarea unui cor, diferitele glasuri trebuie să cânte în ansamblu, şi oare nu tocmai pentru aceasta se spunea despre primii creştini că erau cu toţii o inimă şi un suflet?

Aceasta nu înseamnă a micşora importanţa şi frumuseţea vocaţiilor particulare, mai ales acelea care cer totala consacrare lui Dumnezeu, ci tocmai contrariul: o Biserică reînnoită, şi, pentru a spune aşa, reactivată în toate mădularele ei, va dori mai mult ca înainte să se trăiască din plin formele de viaţă complet consacrate împărăţiei lui Dumnezeu în contemplaţie, în ministerul sacerdotal, în cel al vestirii cuvântului, al mărturiei şi al faptelor de caritate. Numai că aceste vocaţii speciale vor fi mai bine alimentate şi sprijinite de vocaţia întregii Biserici. Mai mult chiar, nu numai că aceste vocaţii vor fi cerute, ci li se va netezi mai bine calea pentru a fi urmate.

În zilele noastre, câţi creştini, profilaţi pe vocaţia lor în viaţa de familie, nu reacţionează într-un mod curios şi de neînţeles, ba chiar ofensator la adresa lui Dumnezeu, socotind ca o mare nenorocire, încât se ruşinează chiar şi de vecini, atunci când este vorba ca o fiică a lor să îmbrăţişeze chemarea Domnului în viaţa de clauzură. Acei părinţi care ştiu să considere viaţa lor ca o vocaţie, desigur că nu vor reacţiona în felul acesta, ci se vor simţi fericiţi şi recunoscători, ca de primirea unui mare dar, şi în cazul acesta ar înceta una din principalele crize ale vocaţiilor.

Să încercăm acum a lămuri în ce anume constă această vocaţie fundamentală, comună tuturor oamenilor. Vom spune mai întâi de toate că vocaţia este o stare sufletească, un mod de a concepe propria existenţă. Trăirea vieţii creştineşti, ca vocaţie, înseamnă a o trăi ca un răspuns la chemarea făcută de Dumnezeu în Cristos, şi trăită clipă cu clipă, prin glasul conştiinţei noastre; înseamnă a o trăi în ascultare, în veghere, dar şi în libertate, deoarece credinţa – aşa cum spune Sfântul Pavel – este totdeauna o chemare la libertate, la adevărata libertate, care este rodul Duhului, şi care ne face capabili de a-i iubi pe alţii şi de a ne bucura. Înseamnă a trăi în statornicie şi într-o rodnică lucrare.

Însă fiecare are obligaţia de a descoperi această dimensiune existenţială a propriei sale vocaţii. Acum, nouă ni se impune de a descoperi chiar şi conţinutul vocaţiei, adică la ce anume suntem chemaţi în concret. Aici, pericopa evanghelică, împreună cu acel imperativ pronunţat de Isus: “Urmează-Mă!”, ne pune în faţă conţinutul de fond al vocaţiei, adică chemarea noastră esenţială la chemarea lui Cristos. Suntem chemaţi a sta alături de El, să împărţim totul cu Dânsul, atât încercările vieţii cât şi dragostea şi bunăvoinţa Tatălui. Suntem chemaţi “a fi în Cristos Isus” (cf. I Cor. 1, 30), adică de a exista prin El şi în El. Această chemare de a merge pe urmele lui Isus, după Rusalii, a devenit o chemare de a intra în comunitatea Bisericii, care este Trupul Său, locul de întâlnire cu El. “Toţi oamenii sunt chemaţi a forma poporul lui Dumnezeu. “(LG 13) . Aşadar, a face parte din comunitate Bisericii nu este un caz datorat unor împrejurări fortuite, întâmplătoare, ci este rodul chemării lui Dumnezeu, care ne-a consacrat prin botez.

Aici nu am fost chemaţi spre a sta pasivi, ca nişte statui, ci pentru a realiza vocaţia noastră personală şi comunitară. Fiecare dintre noi, prin simplul fapt că trăieşte în lume, este chemat să-şi realizeze viaţa sa de bărbat şi de femeie. Mintea noastră este plină de dorinţe, de planuri şi de aşteptări: comunitatea creştină este locul ideal unde această potenţialitate trebuie să se dezvolte cât mai bine, încât – aşa cum spune Sfântul Pavel – “să ajungem cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu… la înălţimea staturii lui Cristos”. Acest proces de maturizare personală se deschide prin dragostea faţă de alţii, spre construirea comunităţii în diferitele ei ramuri: familia, societatea, Biserica. În lectura a doua, apostolul ne prezintă o Regulă de Aur pentru realizarea acestei armonii între dezvoltarea individuală în libertate şi cea comunitară în dragoste: “Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Să nu faceţi din această libertate o pricină ca să trăiţi după firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora cu dragoste. ”

În realitate, noi suntem chemaţi la sfinţenie; creştinii sunt sfinţi prin vocaţie (Rom. 1, 7). Din această cauză, Sfântul Petru scrie: “Aşa cum cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. ” Şi aici Conciliul Vatican II a terminat cu o anumită mentalitate, care considera sfinţenia demnă numai pentru cei puţini şi privilegiaţi, şi a vorbit cu mare insistenţă despre o chemare universală la sfinţenie. (LG 39-40). Roadele acestei redescoperiri se manifestă deja în mijlocul poporului creştin; se simte o nouă trebuinţă de răspândire a sfinţeniei, şi, îndrăznesc a spune, chiar o familiaritate necunoscută până atunci, cu ideea de a se sfinţi. De fapt, s-a înţeles că sfinţenia nu se identifică cu anumite fenomene extraordinare, şi pe lângă aceasta, că multe din acestea considerate în trecut extraordinare, astăzi sunt acordate de Dumnezeu cu mână largă fiecărui creştin care îşi deschide inima către acţiunea Duhului Său, aşa cum se practica în Biserica primitivă.

Multe sunt mijloacele obiective de care dispune Biserica pentru realizarea unei astfel de vocaţii şi a unei vieţi sfinte: sacramentele, Cuvântul lui Dumnezeu, pildele sfinţilor, îndrumarea magisterului. Însă toate aceste mijloace obiective, spre a fi eficace şi operante, necesită şi acel mijloc subiectiv prin excelenţă, care este propria conştiinţă. Aici continuă Dumnezeu a-l chema pe om spre a-l face să înţeleagă ce anume vrea de la el; aici devin actuale, pentru mine, chemările pe care Isus le adresează în Evanghelie ucenicilor săi; prin chemările sale repetate, Dumnezeu mă stimulează spre a-mi realiza chemarea, prin hotărâri precise în situaţii precise. Conştiinţa este repertoriul lui Dumnezeu şi trebuie să redescoperim acest lucru în noi spre a ne obişnui a dialoga cu conştiinţa noastră, fiindcă tocmai aici îşi are locuinţa adevărul; aici răspunde Dumnezeu celui care cere cu sinceritate şi cu insistenţă: Doamne, ce vrei să fac?

Există o expresie foarte scurtă, de care se foloseşte Biblia, spre a exprima răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu: a fost pronunţată de Avraam atunci când l-a chemat Dumnezeu ca să-şi părăsească ţara; a pronunţat-o Samuel când l-a chemat Dumnezeu la vocaţia profetică; a pronunţat-o Maria atunci când Tatăl ceresc a chemat-o să fie Maica Mântuitorului. Această expresie sau exclamaţie este: “Iată-mă! M-ai chemat. Iată-mă!” Prin Evanghelia de astăzi, chiar şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea “Urmează-Mă!” Isus este cel care ne cheamă; nu trebuie să dispreţuim chemarea Sa, pentru că îngrozitor lucru este ca El să ne cheme, şi totuşi să-şi urmeze calea, singur, fără noi, şi asta pentru că nu am avut curajul de a-i răspunde la chemare; printr-un singur cuvânt: “Iată-mă!” Îngrozitor lucru este, pentru că această chemare a lui Isus nu este o chemare oarecare, ci este chemarea la mântuire, la viaţă, la realizarea sensului vieţii, ceea ce însemnă a ne lipsi de fericire. “Timeo tesum transeuntem!”

Numai cu puterile noastre noi nu vom putea răspunde chemării lui Isus; sun-tem sleiţi de puteri; la cea dintâi cădere ne descurajăm. De aceea trebuie să ne rugăm adesea cu aceste cuvinte: “Trage-mă după Tine (Doamne) şi haide să alergăm! “ (Cântarea Cânt. 1, 4). Tu însuţi, Isuse, ai spus că nimeni nu poate să Te urmeze dacă nu este atras de Tatăl cu lanţurile dragostei, aşa cum a făgăduit El; să ne atragă cu mirosul cel de bună miresmă care se degajă din Numele Său cel Sfânt, care se numeşte Duhul Adevărului. Să ne atragi Tu însuţi, Doamne Isuse, cu suavitatea Euharistiei, şi atunci când vei veni în inimile noastre, să ne faci să auzim acele cuvinte ale Tale pline de încurajare pe care le-am ascultat astăzi în Evanghelie: “Eu sunt lumina lumii, cel ce Mă urmează va avea lumina vieţii.”

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin