Predici

O procesiune frumoasă

Nimic de zis. Un om conduce perechi de boi, unul în urma celuilalt, fără întrerupere, are un oarecare efect. Astăzi ar ieşi o fotografie neobişnuită, de o rară sugestie, vrednică să găsească un loc în revista cea mai rafinată. Din aceasta trebuie să deducem că Elisei este un ţăran destul de bogat. Dar şi că ogoarele sale sunt mai degrabă tari, dacă este necesară forţa de lucru a douăzeci şi patru de boi pentru a permite plugului să-şi facă loc în acel teren. Poate Elisei, în timp ce avansa cu pas rar în procesiunea bovină, făcea calculele sale judiciose, programând recolte bogate, hotărând cumpărarea unei alte perechi, şi apoi a încă alteia… Şi, poate, cine ştie, într-o zi şi-ar putea permite să aibă argaţi care să umble ei pe acest teren aspru, în timp ce el ar dirija gospodăria fără a trebui să fie ars de soare sau înmuiat de ploaie.

În schimb în acea zi este abordat de Ilie, care îi aruncă pe umerii transpiraţi propria manta (semnul învestiturii profetice). Elisei înţelege imediat că, din cauza acestui gest, viaţa sa de acum înainte se va juca în altă parte, în alt mod, făcând alte calcule, mai mult ne mai făcând nici un calcul. Se simte “chemat” să interpreteze diferit propria existenţă, să imprime un alt pas pe propriul drum. Nu perimetrul bine fixat al ogorului, o brazdă aliniată şi o altă brazdă, traseu repetat spre marginea extremă şi apoi drumul întors spre capătul celălalt. Ci riscul, aventura, itinerariu imprevizibil, lipsă de siguranţă, provizorat (aceeaşi nesiguranţă care caracterizează viaţa nomadă a lui Isus, cum el însuşi spune în fragmentul din evanghelia de astăzi).

Elisei pregăteşte un banchet somptuos, la care invită pe oamenii săi pentru a saluta plecarea neaşteptată, părăsind proiectele de intensificare a gospodăririi familiare. Nu că ar fi decis să se mulţumească cu ceea ce are. Dimpotrivă, a stabilit să nu se mulţumească. Observă chemarea la altceva. Meseria este înlocuită cu chemarea. În locul intereselor şi afacerilor, fascinaţia unei chemări. Se regăseşte pe deplin liber, în momentul în care se pune în slujba lui Ilie profetul. Ajuns la capătul brazdei, nu se întoarce înapoi. Merge drept înainte, lăsându-se condus de vocea Domnului.

Cine are jugul pe umeri?

Dar să fixăm încă pentru o clipă imaginea lui Elisei în timp ce ară. El conduce boii, în aparenţă. În realitate, el este condus. Trebuie să adapteze pasul său cu al lor, să-şi impună ritmul lor, să le suporte obiceiurile. Jugul, în fond, îl are el pe umeri. Sunt domenii, lucruri, posedarea bunurilor care domină viaţa, ţin ca ostatic persoana, ocupă aproape tot spaţiul inimii sale.

Să transferăm în ziua de astăzi acea imagine câmpenească. Elisei este cineva dintre noi, când suferim sclavia averii, a succesului, a carierei, a bunăstării economice, a comodităţii… Desigur, boii de acum sunt în afara peisajului nostru. Noi dominăm, mai degrabă, cei şaptezeci şi mai mulţi cai putere ai automobilului (şi nici nu ne gândim vreodată să-l “sacrificăm”, aşa cum Elisei a sacrificat o pereche de boi). Oricum, fie că este vorba de boi sau cai, adesea suntem târâţi. De mode, de obiceiuri, de ideologii mai folosite, de modul de a gândi (sau de a nu gândi!) de un oarecare ambient, de convenienţe, de calcule oportuniste. Să ne obosim puţin, în ciuda marii viteze, fără avânt, fără fantezie, veghind la apărarea poziţiilor dobândite, preocupaţi de a ocroti – şi spori – avutul adunat. Gesturi repetate, vorbe scontate, idei luate cu împrumut, formule uzate, gesturi obligate pentru a celebra ritualurile aparente. “hotărârea luată” care ne dispensează de plictiseala de a “lua hotărâri”, de fiecare dată, deschizând ochii, făcând să funcţioneze creierul, dând glas raţiunilor inimii.

În sfârşit, nu putem – şi nu vrem – să ieşim din brazdă. Prea angajant, prea riscant. Excesiv de incomod de a interpreta viaţa în chip nou, creativ, neaşteptat. În afara manuscrisului sugerat de paşii cadenţaţi ai boilor din ultima versiune. Este greu să ne dăm seama că lumea începe dincolo de gardul viu. Că începi să trăieşti când, după un pas, nu pui şi pe celălalt din forţa inerţiei, ci inventezi unul, nou, neaşteptat, ne programat. Desigur, mantaua lui Ilie, sau misiunea profetică, oricare misiune, nu dă garanţiile oferite de şoldurile grase ale boilor. În compensaţie, când se trăieşte pentru a fi şi nu pentru a avea, când se abandonează brazda pentru a inventa propriul drum, când nu se merge în şir după pasul tuturor, dar se merge unde conduce inima ascultând de propriile exigenţe la care nu poţi renunţa, când se face un gest de ruptură cu obiceiurile pentru a urma o chemare care vine de departe, atunci viaţa devine ceva original, inedit, creativ.

Sensul nu îl găseşti în brazdă. Ci în trasarea unei cărări.

Semnificaţia ţi-o oferă (sau, dacă preferi, te ajută s-o descoperi) Cineva care îţi fixează întâlnirea dincolo de şanţul familiar, care delimitează stăpânirile tale, dincolo de boii (prezenţi şi viitori), dincolo de bunurile, dincolo de lucrurile, dincolo de cele ştiute. Trebuie să arzi jugul, cum a făcut Elisei. Trebuie să iei tot ceea ce te împiedică să vezi… un pic mai departe. Chiar şi tu eşti chemat. Chiar şi tu ai o chemare. Eşti chemat, într-adevăr, să răspunzi la invitaţia de libertate (a doua lectură de astăzi). Să cucereşti o porţie de viitor. Este inutil să te întrebi ce va face Elisei în urmarea lui Ilie. Ştim ce făcea înainte. Acum unica certitudine este că lasă în spate (cu o sărbătoare!) perspectiva utilului, preocuparea de bună stare, pentru a face “în mod diferit”, pentru a fi “diferit”. Toţi s-au simţit un pic mai liberi când Elisei nu mai vrea să ştie de juguri. Numai un om “eliberat” poate vesti eliberarea.

“Cu hotărâre”

În evanghelie aş vrea să subliniez un adverb. Isus se îndreaptă “cu hotărâre” spre Ierusalim, unde se va săvârşi destinul său. Şi noi suntem implicaţi în acea “hotărâre”. Este vorba de lua o hotărâre, să nu tergiversăm la infinit, să facem o alegere precisă, să luăm cu luciditate şi cu curaj o îndatorire cu ferma hotărâre de a o duce până la capăt, de a trăi consecinţele, chiar şi cele mai costisitoare. Noi, prea adesea, ne lăsăm paralizaţi de incertitudine, de teama de a ne compromite, de a risca, de frica de… a avea curaj. Suntem nehotărâţi în toate.

În loc să fim mişcaţi de conştiinţă, suntem ciupiţi de veleitarism. Îndeplinim numeroase, timide tentative în mii de direcţii, fără însă a ajunge la capăt. Ne aruncăm, dar cu colac de salvare. Ne lăsăm seduşi de mare, dar fără să înaintăm în larg, fără a ne desprinde prea mult de malul care ne dă siguranţă. Pornim la aventură, garantându-ne însă, preventiv, o cale de întoarcere. Cunosc indivizi care trec de la o experienţă la alta (fie în domeniul spiritual cât şi în cel social), cuprinzând cele exotice, de avangardă, fără a duce la sfârşit vreo una, fără a-şi lua o îndatorire concretă, precisă, totală.

Par că vor să colecţioneze emoţii, în loc să se împovăreze cu responsabilităţi. Caută gratificaţii în loc de datorii de împlinit cu fidelitate. Pierd vremea în van, evitând să se lase ţintuiţi într-un serviciu, fie modest, dar bine definit. Ar vrea să îmbrăţişeze totul, fără a se dedica în întregime la nimic.

Cristos, în schimb, cere hotărâre. Iubeşte pe cel “decis” să rupă cu trecutul (lasă ca morţii să îngroape pe morţii lor”), cine este dispus să întreprindă o operă dar numai pentru a o duce la bun sfârşit, care vrea să parcurgă un drum dar exclusiv în lumina coerenţei, fidelităţii, fără răzgândiri, întoarceri (“nimeni care a pus mâna pe plug şi apoi se întoarce îndărăt, nu este apt pentru împărăţia lui Dumnezeu”). Celui care vrea să-l urmeze, Cristos nu-i promite nici adăpost, nici cuib, dar un drum de libertate. Nu oferă garanţii, bunuri, ci eliberare de preocupările prea înguste, limitate. Totul, însă, ca propunere, invitaţie. Fără să forţeze pe nimeni. Decizia nu poate niciodată să fie impunere.

Isus este exigent, nu intransingent. Nu au înţeles aceasta Iacob şi Ioan, “fiii tunetului”, care cer să se poată ruga (!) pentru ca să coboare din cer un foc care să ardă fără scăpare pe locuitorii unui sat din Samaria, vinovaţi că nu au vrut să-l primească pe Învăţătorul lor. “…Dar Isus s-a întors spre ei şi i-a mustrat”. Nu este permis “să te rogi împotriva” cuiva.

Darul este oferit gratuit şi este primit în libertate. Nu este nevoie de nici o pedeapsă. În privinţa pedepsei aceia au avut-o deja, lipsindu-se de darul de a primi invitaţia. Isus vrea să cureţe “hotărârea” ucenicilor de orice crustă de fanatism, de intoleranţă. Darul nu poate fi niciodată însoţit de ameninţări. Unul este liber numai în măsura în care, fără a micşora propria “decizie”, reuşeşte să respecte libertatea altuia. … Elisei a ars, înainte de plecare, jugul boilor. Iacob şi Ioan – deşi nu erau ţărani, ci exercitau meseria de pescari – evident l-ar fi lăsat în urmă…

Cineva s-a precipitat să ia locul lui Elisei

“Dacă vă lăsaţi călăuziţi de Duhul Sfânt, nu mai sunteţi sub lege” avertizează Paul (a doua lectură). Elisei a devenit profet încetând de a mai conduce şi lăsându-se condus de boi. În locul jugului, a ales drumurile imprevizibile, surprinzătoare ale Duhului. Cineva, însă, chiar şi în Biserica de astăzi, pare că a înlocuit mantaua profeţiei cu jugul legalismului celui mai sufocant. Şi, deşi impune acest jug fraţilor care au fost “chemaţi la libertate”, nu ezită să calce porunca iubirii, în care legea găseşte plinătatea sa, pentru a suspecta, denigra, a bombăni, a-şi arăta dinţii, de a muşca, devora pe oricine s-ar hazarda să revendice statutul de fiu al lui Dumnezeu “chemat la libertate”.

Cineva, evident, se gândeşte că este indispensabil de a reocupa locul lăsat liber de Elisei când a plecat de-a lungul drumurilor sugerate de Duhul Sfânt. Şi continuă să viseze la perechile de boi rămase, la care el a renunţat. Se înşeală că progresează pentru că, ajuns la capătul brazdei, se reîntoarce parcurgând în sens contrar exact aceeaşi brazdă. Crede că este posibil “să urmezi” numai dând înapoi. Desigur, nu a uitat focul. Dar în interior a aruncat cu violenţă mantaua lui Ilie.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin