Predici

Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Paul este una dintre cele mai vechi sărbători celebrate de creştini, existând în calendarul Bisericii chiar înainte de a fi stabilită, spre exemplu, sărbătoarea Crăciunului. Astfel, există dovezi că încă din secolul al III-lea creştinii se adunau la mormintele acestor doi mari apostoli pentru a-i cinsti. Invitaţia pe care o primim la această celebrare este aceea ca cinstirea acestor doi apostoli să nu fie doar o sărbătoare a lor, ci să fie şi o sărbătoare a Bisericii care astăzi trebuie să-şi amintească şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru două dintre particularităţile sale: că, deşi răspândită în lumea întreagă, este în mod fundamental una, şi că deşi este una, este catolică, adică universală (cf. Simbolul credinţei).

Vă invit aşadar să trăim această zi de sărbătoare a acestor doi sfinţi ca pe o zi de sărbătoare a Bisericii, adică a noastră, a creştinilor de astăzi, pentru că aceşti doi apostoli nu sunt doar sărbătoriţii acestei zile, dar sunt totodată sunt şi darul făcut de Dumnezeu Bisericii, un dar pe care el însuşi l-a ales, l-a pregătit cu grijă şi ni l-a oferit. Privind din nou acum la viaţa lor vom vedea într-adevăr nu doar lucrarea lor, ci într-o mai mare măsură lucrarea lui Dumnezeu în ei şi, prin ei, în lume.

A) Simon, fiul lui Ioan, era un simplu pescar, adică un om cu o pregătire modestă, şi foarte probabil preocupat mai mult de viaţa trupească decât de cea sufletească; ne oferă un indiciu în această privinţă faptul că, dintre toţi, tocmai el este acela care îl întreabă pe Isus: Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat, deci care va fi partea noastră? (Mt 19,27). Putem spune că era un om care nu avea nici o calitate care să prevestească faptul că va fi cel care odată va vorbi mulţimilor, în numele tuturor apostolilor, despre Cristos şi învierea sa din morţi. Era un om cu temperament coleric, vulcanic, care acţiona de cele mai multe ori înainte de a chibzui cu grijă, astfel că nimic nu dădea semne la dânsul că va fi ales de Cristos pentru a conduce Biserica întreagă pe apele învolburate ale lumii, judecând ceea ce trebuie făcut în situaţiile dificile. Era un om instabil în deciziile sale, incapabil să respecte chiar şi cuvântul rostit în faţa celorlalţi apostoli: deşi îşi bate pieptul asigurându-l pe Isus de fidelitate până la moarte (Doamne, sunt gata să merg cu tine şi la închisoare şi la moarte – Lc 22,33), câteva ore mai târziu îl reneagă în faţa unei simple servitoare. Ei bine, cine ar fi crezut că tocmai el va fi stabilit de Cristos drept piatră neclintită pentru zidirea Bisericii sale (cf. Mt 16,18)? Pe acest Simon, fiul lui Ioan, Cristos îl caută, îl găseşte, îl cheamă şi îl alege. Cristos îi cunoaşte slăbiciunile, îi anticipă chiar şi trădarea (Lc 22,34), dar nu pune preţ pe acestea, ci pe harul pe care avea să i-l ofere şi pe inima acestui om, o inimă ce va primi acest har şi se va lăsa transformat de el.

Evanghelia de astăzi ne dovedeşte tocmai alegerea gratuită a lui Petru pentru misiunea ce-i este încredinţată: la întrebarea lui Isus (Cine spun oamenii că este Fiul Omului?) Simon răspunde într-un mod neaşteptat (Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu), iar cuvintele rostite nu sunt rodul cugetării sale, ci sunt glasul harului, am putea spune chiar vocea Tatălui ceresc, după cum confirmă Isus însuşi, prin cuvintele sale (Fericit eşti Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat acestea, ci Tatăl meu care este în ceruri – Mt 16,17), declarându-l totodată fericit pentru această revelaţie ce i-a fost făcută şi, totodată, vede în aceasta un semn al alegerii lui Simon din partea Tatălui ceresc. Drept urmare îi încredinţează în mod public o misiune unică în Biserica sa: temelie a Bisericii şi judecător al poporului său, având puterea de a lega şi a dezlega. Această misiune va fi confirmată şi după înviere, la Marea Tiberiadei, când după întreita mărturisire a iubirii Isus îi încredinţează întreaga sa turmă, constituindu-l astfel drept păstor al întregii Biserici.

Misiunea încredinţată lui Petru este nu doar unică, dar şi foarte mare. Tocmai de aceea şi Cristos are o grijă aparte faţă de Petru, după cum ne-o dovedesc cuvintele sale: Simon, Simon, Satana a pretins să vă cearnă ca pe grâu, eu însă m-am rugat pentru tine ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi (Lc 22,31-32). Aşadar, deşi Satana vrea să-i împrăştie pe toţi, Isus se roagă pentru Petru, căci el este acela care trebuie să-i ţină adunaţi şi statornici în credinţă pe toţi ceilalţi. Acest adevăr dovedeşte clar misiunea lui Petru în Biserică, drept semn şi garanţie a unităţii tuturor creştinilor. Nu fără temei mulţi Sfinţi Părinţi repetau: UBI PETRUS, IBI ECCLESIA, ceea ce înseamnă că păstrarea comuniunii cu Petru este garanţia comuniunii cu Biserica. Succesorul lui Petru este papa, iar misiunea papei este aceeaşi ca şi cea a lui Petru. Prin urmare putem fi siguri că harurile oferite de Cristos sunt “aceleaşi”, adică cele necesare împlinirii acestei misiuni în momentul istoric în care fiecare papă slujeşte Biserica ca păstor suprem al ei. Este uşor să înţelegem astfel că nu trebuie să privim atât la om, ci la Cristos, care-l susţine mereu pe succesorul lui Petru. Iar noi trebuie să-l însoţim neîncetat la rândul nostru prin rugăciune, aşa cum au ştiut să facă creştinii încă de la începuturile Bisericii (cf. L1), pentru ca el să fie mereu luminat şi întărit de Dumnezeu.

B) Saul era un evreu bine instruit (pregătit la şcoala lui Gamaliel) şi dăruit cu totul păstrării purităţii credinţei străbunilor, un om care apăra adevărul cu orice preţ (aşa cum ne-o dovedesc persecuţiile pornite împotriva creştinilor). Aşa cum nimeni nu credea că Petru va deveni cel dintâi dintre apostoli şi capul vizibil al Bisericii, la fel nimeni nu credea că este posibil ca Saul, prigonitorul cel mai aprig de atunci creştinilor, să devină apostolul lui Cristos. Privind la Saul nu trebuie să vedem doar calităţile lui, care pentru el ar fi rămas o risipă în afara slujirii lui Cristos, ci să vedem mai ales lucrarea harului lui Dumnezeu în el.

Am putea spune că spre deosebire de pregătirea lui Petru pentru misiunea încredinţată, lucrarea harului în Saul a fost mai uşoară. De fapt a fost necesar un singur lucru: să i se arate care este adevărul, lucru înfăptuit pe drumul către Damasc. Odată ce i-a fost descoperit adevărul, fiind un om “consacrat” slujirii adevărului, toată fiinţa lui s-a dăruit răspândirii acestui adevăr la toţi oamenii, toată viaţa sa a devenit o jertfă oferită slujirii acestui adevăr care a înţeles că este o persoană, Isus Cristos (cf. lectura a doua).

Aşa cum Petru este darul Bisericii pentru a-i asigura unitatea, la fel Paul este darul oferit Bisericii pentru răspândirea sa, pentru ca ea să fie într-adevăr catolică (universală); iar misiunea lor continuă şi acum în Biserică. Datoria pe care o avem noi toţi este aceea de a rămâne ancoraţi de stânca lui Petru şi de a răspândi credinţa, de a-l mărturisi pe Cristos – Adevărul, cu elanul lui Paul.

Să privim cu mândrie la aceşti doi apostoli şi să preamărim harul oferit de Dumnezeu lor, har care i-a transformat în daruri pentru noi şi pentru lumea întreagă. Privind la ei şi fiind siguri de ajutorul lor trebuie ca noi înşine să nu ne descurajăm datorită limitelor noastre şi să colaborăm cu harul lui Dumnezeu pentru a deveni, la rândul nostru, un dar pentru toţi oamenii. Sfântul Ciprian spunea: Cine îl are pe Dumnezeu ca şi Tată, nu poate avea ca şi mamă decât Biserica (Unitatea Bisericii catolice, 7). Să luăm aminte la acest adevăr şi să întărim adeziunea noastră faţă de Cristos şi Biserica sa prin fidelitate faţă de Sfântul Părinte Papa şi episcopi şi prin mărturia unei vieţi cu adevărat creştine. Este adevărat că a împlini acestea presupune a face sacrificii, de aceea vă invit să cerem de la aceşti doi martiri pe care îi cinstim astăzi harul de a ne păstra şi mărturisi credinţa cu preţul oricărei jertfe.

pr. Paul Butnaru

Diverşi alţi autori Ritul latin