Predici

Am avut deja ocazia de a medita încă de două ori această pericopă evanghelică în textele lui Matei şi ale lui Marcu. Astăzi vom încerca să o citim într-o cheie deosebită, care este cea mai potrivită pentru text: Ce gândeau despre Isus contemporanii săi? Aceasta este problema cea mai controversată a zilelor noastre: “Isus istoric”. Este adevărat că noi nu-L cunoaştem pe Isus după trup (cfr. 2Corinteni 5,16); îl cunoaştem pe Cristos pe care-L întâlnim în credinţa Bisericii, pe Cristos cel înviat şi spiritual. Dar cu toate acestea nu ne putem lipsi de acest Isus istoric. Isus trebuie să ne fie scump: mai întâi pentru că El este Isus, pe care îl simţim cel mai apropiat de actuala noastră situaţie de luptă şi de suferinţă; iar în al doilea rând, pentru că El este temelia, fundaţia, care susţine totul.

Credinţa noastră nu se bazează pe basme ori pe poveşti, ci pe temelia solidă a istoriei, pentru că însăşi Învierea presupune întruparea. Să ne dăm deci toată silinţa şi să căutăm această faţă omenească a Mântuitorului nostru. Ce mijloace avem noi astăzi la dispoziţie spre a dovedi că Isus s-a născut la Betleem, că a trăit la Nazaret şi că a murit la Ierusalim în anul 30 a erei care îi poartă numele? Răspunsul cel mai just la această întrebare este: Avem Evangheliile. Nu ne povestesc oare acestea ce a spus şi ce a făcut Isus înainte de a muri? Evangheliile nu sunt povestiri istorice, în sensul cum înţelegem noi astăzi istoria, adică nu sunt o istorie cronologică a faptelor, ci sunt opere religioase.

Spiritul şi intenţia cu care au fost scrise Evangheliile sunt exprimate perfect în această afirmaţie cu care se încheie Evanghelia lui Ioan: “Lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui”. “Prin urmare Evangheliile sunt scrise în credinţă, pentru credinţă, şi îşi au cadrul lor vital în comunitatea creştină, de aceea ele nu se prezintă numai prin simple fapte cu privire la Isus, ci şi ca o interpretare pe care o dau Bisericii, pentru ca Duhul Sfânt să o călăuzească în tot adevărul. Evangheliştii, în repetate rânduri, se preocupă să ne spună că în clipa în care Isus a spus sau a făcut cutare sau cutare lucru ei nu înţelegeau, dar că au înţeles mai târziu, când El a înviat din morţi (cfr. Ioan 2,17.22; 12,16). Prin urmare, Evangheliile reflectă un stadiu mai evoluat al înţelegerii pe care martorii oculari au avut-o despre faptele şi spusele anterioare.

De aici putem deduce că Evangheliile nu ne slujesc la a-L cunoaşte pe Isus istoric (pe Isus care predică) ci ni-L fac cunoscut numai pe Cristos al credinţei, pe Cristos care este predicat. Ne ajută să ne ridicăm până la sărbătoarea Paştelui, dar nu şi mai departe… Cu ani în urmă, nu prea îndepărtaţi de noi, efectiv se ajunsese la o asemenea exagerare. Acum însă suntem mai puţin pesimişti. Exegeţii, de toate culorile şi curentele, au căzut de acord că nu este imposibil în a descoperi în Evanghelii un fond de fapte şi de spuse, de care să fim absolut siguri că aparţin lui Isus însuşi, din timpul vieţii sale pământeşti. Şi pe acest fond – dar numai pe acesta – trebuie să ne bazăm pentru a reconstrui ceea ce a spus Isus despre El însuşi, şi ce gândea şi ce anume spunea lumea despre El.

Isus din Nazaret este un om care vorbeşte cu autoritate. Evangheliile ne atestă cu siguranţă că ceea ce îi uimea mai mult pe cei ce îl ascultau pe Isus era autoritatea Sa: “Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui: căci El învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii” (Marcu 1, 22). Este greu pentru noi să înţelegem toată pregnanţa acelui cuvânt care s-ar putea exprima în aceşti termeni: Isus dădea impresia că vorbeşte la propriu, şi nu că ar fi comentat pur şi simplu Scriptura, sau că ar fi repetat doctrina maeştrilor, aşa cum făceau cărturarii în vremea aceea. Fără a o spune, El se plasa chiar şi deasupra Bibliei. De fapt, atunci când se ivea ocazia, nu ezita a o schimba sau a o perfecţiona: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult …; însă Eu vă spun…” – discursuri întregi ale lui Isus sunt construite pe această schemă (cfr. Matei 5,21-48).

Profeţii îşi începeau cuvântările lor spunând: “Eu vă spun, vă spun vouă”. Isus întăreşte această revendicare a autorităţii Sale, spunând deseori chiar de la început: “Amin…”, ceea ce înseamnă: “Adevăr, adevăr” sau “pe cuvântul Meu vă spun toate acestea…” (cfr. Marcu 10,15). Între El şi Dumnezeu nu există nici un intermediar, nici un mijlocitor, nici măcar Moise, şi toate confruntările sunt rezolvate în favoarea Sa, cu cea mai mare certitudine: El este mai mare decât Avram, decât Solomon sau Iona (Matei 10,42). Isus nu este catalogabil sau definibil cu o singură etichetă, fie aceasta chiar şi cea mai prestigioasă, cunoscută până atunci. În mod oficial, El trece în ochii lumii drept un maestru ambulant. I se spune Rabbi, şi la ocazii potrivite, chiar El însuşi se numeşte astfel, însă lasă să se înţeleagă că această titulatură are pentru El o altă semnificaţie. El nu este unul dintre atâţia învăţători, El este “Învăţătorul” (cfr. Matei 23,10).

La fel se poate spune şi despre “Profetul”. Unii oameni, aşa cum am auzit în Evanghelia de astăzi, credeau că el este unul dintre profeţi: “Profetul Isus din Nazaret” (Matei 21,11); “Unul din profeţi” (Marcu 8,28). Însă această etichetă părea de dimensiuni prea mici, şi s-a observat că felul Lui de a vorbi era cu totul altfel decât al profeţilor. Chiar şi titlul prestigios de “Mesia”, Cristos, era – cel puţin în maniera în care îl înţelegeau contemporanii săi – insuficient, şi pentru a i se aplica, trebuia corijat complet. Aşadar, aici avem de-a face cu o originalitate absolută faţă de orice schemă sau categorie cunoscută.

Este de înţeles că impresia şi scandalul trebuie să fi fost enorme! Ar fi ca şi cum într-o oarecare duminică, unul dintre noi, preoţii, vorbind poporului în Biserică, şi-ar pune în cap că el este chemat să schimbe Biblia, şi ar spune: “Spus-a El, Isus Cristos…, însă eu vă spun…!” La o asemenea afirmaţie, cu siguranţă se va afla cineva care să-şi pună problema: “Dar cine-o mai fi oare şi acesta?!” Aprofundând acest aspect al personalităţii lui Isus, observăm că mai ales modul în care vorbea inspira autoritatea, acesta fiind cea mai fascinantă trăsătură a Lui. Multe particularităţi care se citesc în Evanghelii lasă să se înţeleagă că întâlnirea cu El era întotdeauna un eveniment care marca un semn; nimeni nu era în pierdere. Atunci când Isus vorbeşte, întotdeauna se întâmplă ceva: diavolii fug, schilozii se scoală şi umblă, inimile se deschid (sau de la caz la caz se închid).

El era în stare de a-l pune pe om imediat pe calea adevărului, în faţa lui Dumnezeu şi a Sa însăşi, chiar şi cu privire la gânduri (Matei 9,4). Mai recent, s-a încercat a se vedea secretul personalităţii lui Isus în libertatea Sa: Isus, omul liber, care ne molipseşte cu libertatea Sa (P. van Buren). În toate acestea se află adevărul, chiar dacă este absolutizat un atare aspect, în dauna altora. În toate cuvintele Sale, Isus exprimă o suverană autenticitate şi o libertate interioară. Chiar de la duşmanii Săi, care veniseră să-L iscodească, El a ştiut să smulgă această mărturie: “Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că îi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu, fără să-ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor” (Matei 22,16). Recunoaşterea era sinceră, cu toate că intenţia le era ipocrită.

Autoritatea lui Isus nu anula niciodată libertatea celui care stătea în faţa Lui; dimpotrivă, Isus era foarte respectuos. Oamenii puteau să se împotrivească chemării Sale, aşa cum a făcut-o tânărul bogat, şi mai ales, într-un chip şi mai grav, Iuda. În pericopa evanghelică pe care am ascultat-o, se menţionează o particularitate care, probabil, i-a emoţionat pe cei de faţă, şi anume: modul său de a privi. Poate că este vorba de unul şi acelaşi gest care a făcut-o pe femeia samariteancă să capituleze atunci când fusese vorba despre adevăratul loc de cult (Ioan 4,6). Altădată obţinea acelaşi efect prin tăcere. Trebuie ca aceasta să fi fost o tăcere foarte deosebită de acele tăceri cunoscute de noi, dacă însăşi Pilat s-a agitat în faţa unui astfel de gest (cfr. Marcu 15,5), şi dacă nici cei ce veniseră a acuza adulterul nu au putut-o suporta prea mult (cfr. Ioan 8,2).

În acea împrejurare, ceea ce i-a făcut pe acuzatori să dispară unul după altul a fost tăcerea lui Isus, nu semnele pe care El le-a făcut pe nisip. Prin urmare, Isus nu lăsa pe nimeni indiferent. În faţa Lui toţi erau constrânşi să ia poziţie. Cu toate acestea, nimic parapsihologic în toată forţa Sa. Totul este clar şi de o calitate excepţională din punct de vedere moral şi religios. Cu El, problema centrală devine problema lui Dumnezeu. Ne aflăm în imposibilitatea de a trece în revistă toate manifestările acestei suveranităţi şi libertăţi a Persoanei şi a Cuvântului lui Isus; în practică, fiecare rând din Evanghelii face să transpire aceasta. Nouă să ne ajungă, din aceste puţine consideraţii, a şti să o recunoaştem; restul vom descoperi în lectura noastră personală a Evangheliei.

În ceea ce priveşte persoana lui Isus, oamenii nu se mulţumeau numai a releva autoritatea Sa, ci îşi mai puneau şi întrebarea cu privire la originea acesteia: “De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care i-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui?” se întrebau cei din Nazaret (Marcu 6,2). La Ierusalim, după alungarea negustorilor din templu, o delegaţie de preoţi şi de cărturari L-a supus la un fel de interogatoriu cheie: “Cu ce autoritate faci tu aceste lucruri? Şi cine ţi-a dat puterea aceasta ca să le faci?” (Marcu 11,28). Răspunsul la aceste întrebări este rezumat în Evanghelii: “Tatăl”.

Însă cel mai interesant răspuns nu se află în cazurile în care Isus vorbeşte despre Tatăl, ci numai atunci când El vorbeşte cu Tatăl, adică în rugăciunea Sa. Despre istoricitatea uneia sau alteia dintre expresii se poate discuta, însă nimeni dintre cei ce citesc cu atenţie Evanghelia nu se poate sustrage impresiei că, chiar şi în momente de mare zarvă, Isus susţine ca un dialog neîntrerupt, ca şi cum ar fi deschisă pentru totdeauna pentru El o uşă spre o altă lume. Când se înfiripează acest dialog, tot restul în jurul Lui trece pe un al doilea plan; se observă că Isus intră într-o altă dimensiune, unde este imposibil a-L urma. Atunci îi apar pe buze expresii care evidenţiază profunda Sa solitudine printre oameni: “Foc am venit ca să aduc pe pământ, şi vreau să fie aprins chiar acum!” Într-un asemenea moment de singurătate interioară l-au aflat ucenicii, de-abia terminându-şi dialogul cu samariteanca, la Fântâna lui Iacob. Ucenicii îl îndemnară: “Învăţătorule, ia şi mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi… Mâncarea Mea este ca să fac voia celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4,31;34).

În asemenea momente apare aceeaşi realitate şi acelaşi gând: “Tatăl”. “Eu nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16,32). Nopţi întregi se întreţinea cu Tatăl, izolându-se câteodată chiar şi de apostoli, retrăgându-se pe un munte (cfr. Matei 14,23). Modul de a se ruga al lui Isus trebuie să fi fost de neimitat, dacă şi ucenicii, văzându-L rugându-se, au observat că nu ştiu să se roage, şi i-au cerut: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” (Luca 11,1). Într-o zi, acest dialog cu Tatăl, pe care Isus îl întreţinea întru sine, izbucneşte în afară, ca o undă de lumină şi de bucurie, în aceste cuvinte: “Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud pentru că aşa ai găsit Tu cu cale” (Matei 11,25-26).

Isus vorbeşte despre un secret oarecare dintre El şi Tatăl, şi sunt lucruri care numai acum se aud şi se văd pentru prima dată, lucruri care înveselesc ochii celor care au avut fericirea să le vadă. Nu se spune precis care este “acel lucru”, nou şi nemaiauzit, poate că nici nu putea fi spus în acel moment din cauză că nu era nimeni pregătit a înţelege aşa ceva. Iată pentru ce Isus urmează o altă cale. În prezenţa lor, El începe să vorbească cu Tatăl; din felul cum vorbeşte ei îşi pot da seama de raportul unic şi nemaiîntâlnit, ca o profundă intimitate ce există între ei doi. De fapt, Isus se adresează lui Dumnezeu numindu-l “Abba”, ceea ce în limbajul nostru ar însemna: “Tată, scumpul meu Tată”. Când ucenicii, după sărbătoarea Paştelui, îşi aduseră aminte de acele cuvinte, de-abia atunci au înţeles ei că Isus era Fiul lui Dumnezeu.

Ne propusesem la început să vedem care anume au fost răspunsurile date la întrebarea: “Cine este Isus?” Cu alte cuvinte, ce părere aveau contemporanii Săi despre El, şi ce gândea El însuşi despre Sine. Acum, aceste răspunsuri ar trebui să ne fie clare: Isus, în timpul vieţii Sale pământeşti, apare ca un om cu o autoritate extraordinară; un om care întreţine un raport de intimitate cu Dumnezeu, fapt pe care oamenii nici nu şi-l puteau închipui; un om care face minuni şi se simte chemat de Dumnezeu la o misiune ce îi priveşte pe toţi oamenii, la cel mai înalt nivel: acela din faţa lui Dumnezeu.

Am folosit până acum expresia: “un om”, însă Isus era mai mult decât un om: El era Fiul lui Dumnezeu. Noi avem acum marea posibilitate de a trece de la întrebare la răspuns, de la cercetare la posesiune, de la amintiri la prezenţă. Acel Isus, a cărui faţă omenească am reconstruit-o cu ajutorul istoriei, acum se face tovarăşul nostru în credinţă şi în hrana euharistică. Să ne pregătim a-l primi cu dorinţa arzătoare, aşa cum am exprimat-o în psalmul responsorial: “Sete îmi este de Tine, Doamne…” Îmi este sete de această comunitate creştină.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin