Predici

E surprinzător şi frumos că Evanghelia de azi ne duce la şcoala de credinţă a unei femei păcătoase; ar părea persoana cea mai puţin autorizată să ne înveţe ceva pe noi cei credincioşi, pe noi care practicăm credinţa de ani de zile. Dar Evanghelia e făcută tocmai aşa: să ne surprindă în mod continuu.

Fragmentul evanghelic ce tocmai a fost proclamat ne prezintă o femeie păcătoasă, probabil o prostituată, căreia Isus îi spune: “Credinţa ta te-a salvat, mergi în pace.” Eliberarea care o reînnoieşte pe această femeie îi dă speranţa şi posibilitatea de a merge în viaţă spre un viitor frumos. Aşa este Cuvântul lui Dumnezeu: e un Cuvânt viu care cheamă, care invită, care şi dojeneşte, care corijează, dar mai ales care mântuieşte. Cuvântul lui Dumnezeu, orice ar spune sau ar săvârşi, prezintă această perspectivă: mântuirea omului. Ultimul cuvânt este iertarea: “Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă, să se convertească.” Şi prin Cuvântul său, “Fiul Omului are pe pământ puterea de a ierta păcatele” (Lc 5,24).

Cei care şedeau la masă au început să spună între ei: “Cine este acest om, că iartă şi păcatele?” Această nedumerire a lor face şi mai puternică mirarea noastră. Cu adevărat există un om care prin Cuvântul său e capabil să elibereze puterea de iubire care există în inima noastră. În inima fiecărui om există capacitatea de a iubi, există vocaţia la iubire, dar de multe ori această capacitate, această vocaţie, este blocată. E nevoie de un cuvânt de iertare care să manifeste puterea lui Dumnezeu şi care, în puterea lui Dumnezeu, să ne dea capacitatea şi puterea de a ieşi din răul nostru, din narcisismul şi frica noastră.

Cuvântul lui Isus este tocmai acesta, cum a fost promis de profetul Mihea: “Tu vei arunca în fundul mării toate păcatele noastre”, (Mh. 7,19b), sau, cum spune Dumnezeu prin profetul Ozea: “Nu mă voi lăsa cuprins de focul mâniei mele, nu-l voi distruge pe Efraim, pentru că sunt Dumnezeu şi nu om; eu sunt Sfântul în mijlocul tău şi nu voi veni să te nimicesc.” Altfel spus: eu te iert pentru că sunt Dumnezeu şi-mi arăt divinitatea tocmai prin aceasta: în capacitatea de eliberare a binelui care se află în inima ta; de eliberare a dorinţei şi a puterii de iubire pe care o porţi ca vocaţie şi speranţă.

În concepţia biblică păcatul nu este atât o greşeală întâmplătoare, dar este o putere, o forţă, care face sclav omul şi care zădărniceşte impulsurile de bine pe care le purtăm în inimă. Uneori aceste impulsuri vin la suprafaţă, simţim dorinţa de a face binele, voinţa de a face ca raporturile dintre persoane să fie mai amicale. Avem acest instinct, însă suntem condiţionaţi, blocaţi, umiliţi şi întristaţi de păcatele noastre; acestea ne biciuiesc şi ne împiedică de a ne ridica sus capul. Iertarea lui Dumnezeu este tocmai aceasta: “Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!”; apoi ridică sus capul şi mergi. Evanghelia ne invită să ne punem în locul acestei femei păcătoase.

Personajele principale ale acestui fragment sunt două: farizeul şi ea, femeia păcătoasă. Să le analizăm pe rând.

Femeia păcătoasă.

Dacă ne întrebăm: cine dintre aceştia doi este mai credincios? Răspunsul este evident: cu siguranţă farizeul, care s-a angajat toată viaţa sa pentru păstrarea legii. Totuşi, după cum spuneam, nouă ne este dată ca model femeia păcătoasă, nu el. Evanghelia pe care am ascultat-o este un exemplu al acelor răsturnări surprinzătoare care au loc în Evanghelie. Oare aceasta înseamnă că Evanghelia dă dreptate femeii păcătoase? NU. Înseamnă că Evanghelia minimalizează păcatul ei? NU. Din contra: Evanghelia îşi găseşte semnificaţia numai dacă păcatul femeii este considerat în toată răutatea sa.

Să vedem comportamentul acestei femei. Spune Luca:

“Aflând că Isus stă la masă în casa farizeului, a venit cu un vas de alabastru plin cu ulei parfumat. Plângând, stătea în spate, la picioarele lui. A început să-i ude picioarele cu lacrimi, le ştergea cu părul capului ei, îi săruta picioarele şi le uda cu părul capului ei”.

Aceste gesturi au costat-o mult, pentru că oamenii nu numai că o cunoşteau, dar o judecau, o luau în râs; dar pare că femeia nu vede nimic din toate acestea; pare că vede doar condiţia ei de păcătoasă şi pe Isus şi milostivirea sa. Şi plânge. Este gestul care exprimă cunoaşterea pe care o are despre sine. Sunt lacrimi, este durere de căinţă.

Spune Psalmul: “Sunt istovit de atâta geamăt, în fiecare noapte mă înec în plâns în patul meu şi cu lacrimi scald aşternutul meu”. (Ps 6,7). Iar un alt Psalm se spune: “Dumnezeu adună ca într-un urcior lacrimile omului. Aceste lacrimi le scrie, le numără în cartea sa” (Ps 56,9).

Lacrimile nu se uită, nu sunt în zadar, pentru că sunt un gest de iubire, expresia marii iubiri a acestei femei. Pentru aceasta, spune Evanghelia, femeia a fost iertată.

Trebuie să înţelegem bine. Când Isus spune: “Pentru aceasta îţi spun: i-au fost iertate multele sale păcate, pentru că a iubit mult. În schimb, cui i se iartă puţin, puţin iubeşte”, semnificaţia precisă nu este: această femeie a iubit, deci merită să fie iertată; semnificaţia este mai degrabă: această femeie a iubit şi cu iubirea sa a depăşit orice egoism, frică şi aplecare asupra sa. Acesta este semnul că a fost iertată. La această femeie a ajuns iertarea lui Dumnezeu. Nu vedeţi cum este capabilă de iubire? Nu vedeţi cu câtă dăruire lucrează? Nu ar fi putut fi aşa, dacă iertarea lui Dumnezeu nu ar fi atins-o şi nu ar fi făcut-o astfel. Era închisă în păcatul ei, acum este capabilă să se dăruiască cu mult curaj, fără frică.

Ne putem întreba: cum a putut această femeie să ştie şi să înţeleagă că Dumnezeu a iertat-o? Există un singur răspuns: această femeie a auzit de Isus, l-a văzut pe Isus, a auzit cuvintele sale de har, a văzut gesturile sale de mântuire, a auzit proclamându-se: “Un mare profet s-a ridicat printre noi şi Dumnezeu a vizitat pe poporul său”. A reuşit să vadă în Isus pe Dumnezeu care venea în întâmpinarea ei, în căutarea omului, aşa cum păstorul merge în căutarea oii pierdute sau, cum tatăl fiului risipitor îşi îmbrăţişează fiul care se întoarce. Păcătoasa a înţeles toate acestea. Nu a făcut speculaţii teologice, dar l-a văzut pe Isus, a văzut că Isus era acolo pentru ea, pentru a exprima grija lui Dumnezeu pentru păcătoasa de ea.

În acest sens suntem invitaţi să facem experienţa sa. Noi, care de multe ori primim Cuvântul lui Dumnezeu, şi în Cuvântul lui Dumnezeu există prezenţa lui Dumnezeu care ne caută. Noi, care de multe ori celebrăm Euharistia, şi în Euharistie există iubirea lui Dumnezeu care ne caută. Avem atâtea semne ale grijii lui Dumnezeu faţă de noi, avem atâtea locuri unde putem experimenta iertarea sa. Trebuie să fim conştienţi de nevoia lor şi să ne rugăm împreună cu psalmistul: “Dintru adâncuri strig către tine, Doamne, Doamne, ascultă glasul meu… Dacă te-ai uita la fărădelegi, Doamne, cine ar mai putea să stea în faţa ta? La tine însă este iertare…”

Aceasta este atitudinea femeii.

Farizeul.

El priveşte şi judecă, judecă femeia: e o păcătoasă. Judecă pe Isus: nu e un profet. Se înţelege de ce judecă astfel. Pentru că vede doar aparenţele, vede lucrurile la suprafaţă; dar ca toţi oamenii, nu e capabil de a vedea în profunzime, adică inima persoanei. Ştie să vadă condiţia externă a omului, dar nu reuşeşte să vadă ceea ce Dumnezeu lucrează în conştiinţă, în inima persoanei. De aceea el greşeşte în judecata sa.

Unul dintre motivele pentru care Evanghelia ne împiedică să criticăm este acesta: ceea ce noi reuşim să vedem este doar aspectul extern al situaţiilor şi al persoanelor. Trebuie să facem, ca şi farizeul, drumul nostru de convertire.

Isus ne ajută cu o parabolă scurtă, dar semnificativă, (pentru că Simon nu înţelege ceea ce este în inima persoanelor, în schimb, Isus înţelege bine ce este în inima lui Simon). “Simon, aş vrea să-ţi spun ceva. El a răspuns: Spune, Învăţătorule. Isus a reluat: Un creditor avea doi datornici: unul îi datora cinci sute de dinari, celălalt cincizeci. Cum nici unul nici celălalt nu avea cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Care dintre ei îl va iubi mai mult”?

Doi creditori, cinci sute şi cincizeci de dinari. Cine stă mai bine? Nu există îndoială: cel care are o datorie mai mică. Acesta stă de zece ori mai bine decât celălalt. Dar se întâmplă ca amândoi să fie iertaţi. Cine dintre ei stă mai bine? Cel care avea o datorie mai mare. Vedeţi cum se schimbă lucrurile. La început există o ierarhie, dar la sfârşit această ierarhie este răsturnată. De ce? Pentru că trecem de la un sistem de gândire la altul. La început sistemul de gândire e cel al posesiei: cel mai norocos e cel care posedă mai mult sau care are mai puţine credite. La sfârşit trecem la sistemul de dar, nu de posesie. Atunci, în dar, cel mai norocos e cel care a primit mai mult. El devine cel mai recunoscător. Se înţelege ceea ce vrea să spună Isus: farizeul sau femeia stă mai bine? Fără îndoială: e mai bine farizeul. Dar ambii au fost iertaţi. Cine dintre ei iubeşte mai mult? Nu există îndoială: femeia. A primit iertarea cea mai mare, neaşteptată, surprinzătoare.

Nu vrem să spunem că e mai bine să fim păcătoşi, ci trebuie să ne simţim iertaţi de Dumnezeu, deci nu pentru a ne face mari datorită lucrurilor pe care le avem, pentru capacităţile fizice sau morale, pentru virtuţile noastre. Acestea nu sunt un motiv pentru a ne simţi mari. Înaintea lui Dumnezeu suntem oameni iertaţi, care am primit o mare iertare. În faţa lui Dumnezeu suntem datori cu totul. Trebuie să învăţăm să măsurăm iubirea lui Dumnezeu fără măsură, pentru că de aici izvorăşte o recunoştinţă infinită care înseamnă bucurie şi mulţumire, care eliberează capacitatea noastră de a iubi, care ne face capabili de a ne dărui, pentru că am primit atâtea.

Evanghelia de azi ne provoacă să ne întrebăm: cu cine dintre cele două personaje ne asemănăm, cu farizeul sau femeia păcătoasă? Care este atitudinea noastră faţă de cei marginalizaţi? Care ar fi atitudinea noastră dacă acum ar intra în Biserică un păcătos, o păcătoasă publică?

Isus ne învaţă azi că nu trebuie să ne credem mai sfinţi decât ceilalţi, nu trebuie să judecăm pe alţii, dar trebuie să ne recunoaştem aşa cum suntem şi să credem în milostivirea şi iertarea lui Dumnezeu.

Evanghelia ne mai învaţă cum trebuie să vedem noi păcatele noastre. Păcatele noastre sunt ocazii pentru revărsarea îndurării divine. Dumnezeu nu vrea păcatul, dar poate preţui urmările lui. După fiecare cădere să ne amintim că Dumnezeu ne aşteaptă, că-i facem bucurie când ne întoarcem şi-i cerem iertare, pentru că îi îngăduim să ne iubească iertându-ne.

Din păcate nu suntem conştienţi de acest lucru. De obicei, când mergem la spovadă nu ne gândim la Dumnezeu, ci la propria noastră situaţie, adică mergem la spovadă pentru a ne purifica sufletul de păcatele care ne apasă şi pentru a ne pune în ordine cu Dumnezeu. Spovada este ca o “aspirină” împotriva răului conştiinţei, este ca o pilulă care trebuie să ne liniştească şi să ne restituie confortul moral. Şi atunci când primim iertarea, părăsim confesionalul, poate nu complet trişti, dar nici bucuroşi, pentru că noi continuăm să rămânem concentraţi asupra răului de care tocmai ne-am descărcat şi nu ne gândim la Dumnezeu.

Mulţi îşi reproşează că după spovadă nu s-au îndreptat. Poate că şi noi credem că spovada există pentru a deveni mai buni şi, dacă nu ne îndreptăm, considerăm că nu mai are rost să ne spovedim. Totuşi, când vrem atât de mult să fim buni, când ţinem atât de mult la progres, rezultă că nu atât pe Dumnezeu îl vrem, nici îndurarea sa, ci mai degrabă propria noastră perfecţiune, şi aceasta înseamnă că ne lipseşte credinţa. Vrem să ne spovedim pentru ca, după Spovadă să ne simţim atât de buni încât să nu mai avem nevoie de Dumnezeu. Mergem la Spovadă să-i cerem iertare lui Dumnezeu pentru a nu mai avea niciodată nevoie de el. Prea puţin credem în această dorinţă a lui Dumnezeu de a ne ierta. Cu iertarea pe care Isus a dat-o femeii păcătoase, El a voit să ne descopere această milă a lui Dumnezeu. Această milă a predicat-o cu glas puternic pe Cruce, unde şi-a deschis şi în mod fizic inima, revărsându-şi iubirea sa asupra tuturor oamenilor. Femeia păcătoasă a simţit această iubire şi a înţeles că inima căită e plăcută în ochii lui Dumnezeu, pentru că îi dă lui Dumnezeu posibilitatea de a crea o inimă nouă.

Căinţa sinceră este canalul prin care primim milostivirea lui Dumnezeu. Nu există păcat care să nu poată fi iertat de Dumnezeu dacă noi ne căim. Dacă Dumnezeu ne-ar lovi fără milă, dacă ne-ar condamna, probabil ne-am apăra spunând: Doamne, tu m-ai creat atât de slab, atât de mizerabil. Dar El nu face acest lucru, El se îndură şi iubeşte. De aceea noi nu avem scuză dacă nu ne întindem mâinile spre el, dacă nu apelăm la iubirea şi milostivirea sa.

Femeia păcătoasă ne învaţă azi că atunci când avem nefericirea să cădem în păcat, să ne ridicăm şi cu încredere să mergem în faţa lui Dumnezeu şi să-i cerem iertare, pentru că el este un Dumnezeu milostiv care vrea să ne acorde iertarea sa.

Diverşi alţi autori Ritul latin