Predici

Lectura I (Zah 12,10-11)

Această profeţie – care face parte din cartea profetului Zaharia – este o veste de reconciliere şi pace, proclamată într-un context de război şi rivalitate. Oraşul Ierusalim este ţinta jignirilor lui Iuda şi a popoarelor vecine, şi este chiar Dumnezeu însuşi cel care îl apără: «Voi face din Ierusalim un potir care îi va îmbăta pe duşmani în mod fatal…o voi face piatră grea; toţi cei care o vor ridica vor fi vătămaţi, voi lovi cu teroare toţi caii şi cavalerii…îi voi orbi…în acea zi Domnul va fi scut locuitorilor din Ierusalim…voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului…» (cfr. Zah 12,2-9). Pe acest fundal apocaliptic se înalţă în mod neprevăzut o profeţie de mântuire, care – ce paradox! – va începe de la teritoriul inamic, de la Iuda: «Domnul va salva în primul rând corturile lui Iuda» (v. 6). Se întâmplă ceva nou, până atunci necunoscut: o revărsare a Duhului, «duh de umilinţă, care îndeamnă la iertare». Toţi se adresează unui personaj misterios, «un străpuns» (textul se exprimă la prima persoană «Îşi vor îndrepta privirea spre mine, care m-au străpuns»). Zarva conflictului se preschimbă într-o plângere naţională, «o durere, un plânset ca pentru întâiul născut». Este amintit plângere lui Adad – Rimmon în câmpia Meghiddo, probabil cu o aluzie la moartea regelui Iosia în lupta de la Meghiddo. Cu evanghelistul Ioan (cfr. In 19,34) privirea noastră se îndreaptă spre cel răstignit. În Isus mort pe cruce se revelează identitatea “celui străpuns” indicat de profet, în coasta sa deschisă izvor de Duh revărsat asupra tuturor oamenilor, despre care vorbesc şi profeţiile lui Ezechiel (cfr. Ez. 37,1-14) şi ale lui Ioel (cfr. Il 3), în final în credincioşii care privesc la cel Răstignit, noul popor al lui Dumnezeu reunit în biserică, la picioarele crucii.

Lectura a II-a (Gal 3,26-29)

«Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri: aşa va fi seminţia ta. Abraham l-a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca dreptate» (Gen 15,5). Trebuie să privim la Noul Testament pentru a înţelege despre care seminţie se vorbeşte în textul din cartea Genezei: «Ori, promisiunile i-au fost făcute lui Abraham şi moştenitorului său. Nu se zice “moştenitorilor” ca şi cum ar fi fost mai mulţi, ci ca pentru unul singur: şi moştenitorului său. Acesta este Cristos» (Gal 3,16). Promisiunea este aceasta: «Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată!» (4,4). Mai mult, «căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus» (3,26).

Această renaştere se realizează prin botez, care ne identifică cu Cristos: «Cristos trăieşte în mine!», spune Paul (Gal 2,20). Prin botezul său Cristos redă convieţuirii umane o origine care depăşeşte, ci mai mult, care vine înaintea naţionalităţii, a poziţiei sociale, a diferenţei sexuale. Diversităţile nu sunt anulate, dimpotrivă rămân, incluse şi transformate în unica realitate care este Cristos (Col 2,17): «Aşa cum trupul este unul şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot la fel şi Cristos. Căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup» ( 1Cor 12,12).

Există un drum de adevăr de sine însăşi şi de unificare pe care fiecare om este chemat să-l parcurgă în Cristos. Este depăşirea propriei individualităţi ca obiect absolut de bine, depăşirea conflictului care inevitabil, pentru omul rănit în capacitatea de a înţelege şi de a iubi, se produce în confruntarea dintre diferenţe. Această victorie poate avea loc doar atunci când fiecare va şti să adore şi să respecte în celălalt, ca în sine însuşi, acel mister care locuieşte în om: «Cristos în noi» (Col 1, 27), care ne determină să spunem: «Cristos e totul în toţi» (Col 3, 11) şi …«noi, în Cristos, suntem Unul! » (Gal 3,28).

Evanghelia (Lc 9,18-24)

În acest fragment din Evanghelia lui Luca aşezat între începutul activităţii misionare a celor doisprezece şi formarea bisericii, se pot distinge trei părţi: mărturisirea de credinţă a lui Petru (v. 18-20); prima anunţare a pasiunii lui Cristos (v. 21); cele cinci sfaturi ale lui Cristos cât priveşte condiţiile pentru a-l urma (v. 23 – 27). La centru este persoana lui Cristos, ambientul geografic este acela de singurătate, clima este aceea de rugăciune. Dar în centrul a tuturor acestor lucruri există o întrebare, pe care el însuşi o pune tuturor acelora care îl înconjoară, şi care se remarcă prin adresarea directă şi impetuozitate: «Cine sunt eu pentru tine?» Trei sunt răspunsurile care, respectiv, exprimă aşteptările oamenilor, ale lui Petru şi ale lui Isus. Completând mărturisirea de credinţă a lui Petru, care îl mărturiseşte ca “Mesia”, “Unsul lui Dumnezeu”, Cristos se identifică cu figura misterioasă a “Fiului omului”, acela care îşi realizează în viaţa sa pământească, vocaţia “Servitorului lui Yhwh”: «Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa…El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre…Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu» (Is 53). Este Mesia cel care suferă, Cristos cel răstignit, acel fiu al omului contemplat de profetul Daniel (7,13), celebrat în Apocalipsă (1,7), care «va veni în gloria sa şi toţi îl vor vedea» (Mt 24,30; 26,59). Este omul care ia asupra sa tot răul, suferinţa, moartea care ameninţă lumea. De fapt, Isus Cristos se dăruieşte omului, se expune neînţelegerii şi dispreţului, într-o dăruire totală de sine şi se lasă ucis.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin