Predici

A dispărut drumul!

Trebuie să ne pronunţăm. Şi aceasta se întâmplă în contextul rugăciunii. “Într-o zi, în timp ce Isus se afla într-un loc izolat şi ucenicii erau cu el, le-a pus această întrebare…” Suntem obişnuiţi să punem noi întrebările. Credem că, în rugăciune, ne găsim în faţa unui Dumnezeu “obligat” să răspundă la întrebările noastre. Nu suntem atinşi de suspiciunea că am inversat cu dezinvoltură rolurile.

Totuşi, de această dată, întrebările le pune El. Şi sunt întrebări decisive, obligatorii, care nu se pot evita: – …Dar voi cine spuneţi că sunt eu? Nu ce spune lumea despre mine, ce susţin teologii, ce este scris în cărţi. Pe El îl interesează răspunsul nostru: “Dar voi…” Petru este gata să facă declaraţia sa strălucitoare. Poate prea repede. Nu bănuieşte că a “se pronunţa” înseamnă a se compromite, a se lăsa implicat în aventura sa. A se pronunţa înseamnă a fi dispus să mergi pe aceeaşi cale, sau de a urma un itinerar nu prea atrăgător: “Fiul omului trebuie să sufere mult, să fie respins de bătrâni, de marii preoţi şi de cărturari, să fie dat la moarte şi să învie a treia zi…”

Cu rugăciunea, adesea, noi nu ne implicăm, cultivăm iluzia că am lichidat o socoteală. Putem să ne întoarcem la ocupaţiile noastre obişnuite, să parcurgem din nou calea care ne este familiară. În schimb a ne ruga înseamnă a nu ne mai întoarce. De a nu mai găsi calea. Prin rugăciune, dispare calea noastră. Unicul drum de parcurs, de acum, este al Său. Acela pe care El ne-o descrie lăsându-ne înfricoşaţi, aproape necredincioşi. Ne-am fi aşteptat că pronunţându-ne în favoarea lui “Cristos Fiul lui Dumnezeu” să ni se deschidă înainte orizonturi de glorie. Dimpotrivă nu ne este permis să cultivăm vise de mărire umană. Nici o perspectivă de carieră, de posturi importante, de aprobare din partea celor puternici şi înţelepţi. A fi promovaţi în urmarea sa implică descalificarea în ochii oamenilor importanţi. Nu devii important. Dimpotrivă, atragi asupra ta suspiciuni, dispreţ, derâderi, compătimire, dacă nu chiar persecuţii.

Dacă răspunzi corect la acea întrebare (“cine sunt eu pentru tine?”), atunci nu trebuie să te mai interesezi de opinia oamenilor, nu trebuie să ţii cont de consideraţia altora. Aşa. Acest Dumnezeu care nu ne oferă perspective strălucitoare. Care aşteptă ca să ne pronunţăm în favoarea sa pentru a ne “face să ieşim” spre o aventură puţin asigurătoare, de-a dreptul falimentară. În timp ce noi preferăm să ne punem la adăpost de vorbe, să ne camuflăm, să ne justificăm, să ne garantăm spaţii de linişte.

O cruce de purtat

În loc să culegem onoruri şi triumfuri, culegem o cruce: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine însuşi, să ia crucea sa în fiecare zi şi să mă urmeze…” Nu ne este permis, mai întâi, să-l urmăm. Şi, după, poate să vină şi crucea (mai bună ar fi cea ornamentală). Dacă nu ai crucea pe umeri (o cruce adevărată, nu ornamentală), nu faci nici un pas după El. Nu este vorba de o cruce specială. Nu este o cruce pe care putem s-o programăm noi. Crucea este deja aici: supărări, necazuri, probleme, suferinţe, dificultăţi, neînţelegeri, obligaţii grele ale vieţii zilnice.

Totuşi nu este suficient să purtăm crucea. Nu este suficient să spunem: “Şi eu am crucea mea de purtat”. Trebuie s-o purtăm după logica lui Cristos, în perspectiva Împărăţiei. Nu după logica afacerilor, a prestigiului, a promovărilor ierarhice. Nu este o cruce creştină aceea care conduce la dominarea altora, a asupri, a se impune. Crucea lui Cristos înseamnă sacrificiu din iubire. Disponibilitate de a pierde propria viaţă. Solidaritate cu cei săraci. Angajare pentru dreptate. Luptă pentru abolirea diviziunilor dintre oameni – de cultură, rasă, condiţie socială – chiar şi cele aprobate de lege (“nu mai este Iudeu, nici Grec, nu mai este sclav nici liber, nu mai este bărbat nici femeie…” cum ne aminteşte Paul în a doua lectură).

Ce necaz. Abili cum suntem de a ne juca cu cuvintele, să scoatem definiţiile noastre, ne gândim – ca Petru – să închidem discursul cu o formulă strălucitoare, ireproşabilă în ortodoxia sa. În schimb discursul nu este închis de tot cu declaraţia verbală. Discursul serios începe imediat după. Declaraţia, dacă este din convingere, te face să te trezeşti cu un obiect nu prea plăcut pe spate. Şi este un fel de paşaport care îţi dă acces la un drum nu prea seducător. În sfârşit: dacă te pronunţi pentru El, te condamni – liber, din iubire – să te ţii după el spre un supliciu rezervat criminalilor, subversivilor. Crucea, pentru cel credincios, devine punctul critic, punctul fără întoarcere. Măsura fidelităţii (fidelitate faţă de Dumnezeu şi faţă de omenirea iubită de el). Unica perspectivă validă de judecare şi de critică a puterilor lumeşti. Nu este vorba, bine înţeles, nici de carceră, nici cu atât mai puţin de a iubi crucea. Cât mai ales de a iubi prin intermediul crucii.

“În fiecare zi”

Isus nu spune să cerem, sau să încercăm, sau să alegem, ci să “luăm” propria cruce în fiecare zi. A accepta crucea nu înseamnă a accepta ca realitatea să fie aceea care este, a stabili starea lucrurilor existente, a se conforma cu o natură neschimbătoare în legile şi condiţiile sale. Crucea nu este principiu de resemnare, ci de critică, de protest, şi deci de schimbare. Schimbare înainte de toate în interiorul nostru (“renunţare la sine însuşi” într-adevăr, înseamnă, în fond, de a nu ne mai recunoaşte în acel individ care era înainte, de a nu mai avea nimic de a face cu egoismul, de a nu mai accepta obiceiurile, deformările, ciudăţeniile, incoerenţele precedente…)

Şi apoi, schimbarea în afara noastră, în societate, în lume, în ambientul nostru. Crucea devine instrument de transformare, element de echilibru, ameninţare a ordinii (sau dezordinii) stabilite. Crucea este utopia unei lumi noi. Mai drepte, mai fraterne, mai umane, mai puţin divizate. Vis de armonie şi de împăcare. Sfidare, lipsită de arme, a puterilor dominante. Dar toate acestea fără a uita realismul acelei expresii: “În fiecare zi”. Credinţa în Cristos se traduce în moneda curentă în viaţa de toate zilele, în mărunţişurile angajării zilnice. Nu contează grandioasele proiecte globale, declaraţiile solemne de solidaritate cu ultimii şi cei exploataţi şi cei discriminaţi, certificatele de demnitate atribuite celor care sunt victime ale diferitelor rasisme, dacă nu se traduc în gesturi mici, în mici exemple practice.

Pot suna suspecte, şi chiar un pic false şi ridicole, propunerile, formulate în contextul calm al adunărilor liturgice, de a “da viaţa pentru fraţi”, dacă apoi ieşind în stradă (iată strada crucii zilnice!), pierdem toate ocaziile pentru a face credibilă acea ofertă, de a da trup în infinitele provocări ale realităţii care ne înconjoară. Cristos nu-ţi cere să semnezi proclamaţii, manifeste care “înseamnă o dată istorică” sau “o dată decisivă”. Îţi cere să semnezi cu o cruce. Şi a semna cu o cruce înseamnă a te implica şi să nu lipseşti de la întâlnirile de “fiecare zi”, de a găsi în toate ocaziile din zilele de lucru, de a-ţi asuma propriile responsabilităţi în situaţiile modeste zilnice. Cotiturile care schimbă ceva în istoria omenirii sunt acelea care se găsesc de-a lungul drumului mai degrabă aspru, pentru nimic solemn, care conduce la un loc unde se înfige crucea Unuia care a fost trimis la moarte, ca răzvrătit, în compania rău făcătorilor.

Se recomandă o semnătură lizibilă

“…Vor privi la Acela pe care l-au străpuns” (prima lectură). “Mângâierile” (pentru a rămâne încă la expresia lui Zaharia) vin de la acel om care a semnat cu crucea iubirea sa pentru toţi. Crucea: iată documentul clar lizibil, credibil, şi capabil de a schimba totul. Şi cuiele sunt mai convingătoare decât toate punctele de exclamare, decât citatele docte, şi decât virgulele înţelepte. Da, trebuie să privim la “Cel pe care l-au străpuns” pentru a înţelege ce înseamnă “a se pronunţa” în favoarea cuiva. Te declari. Şi te regăseşti “bătut în cuiele” responsabilităţilor de “fiecare zi”.

În josul paginii la anumite acte de birou, se recomandă: “Semnătura lizibilă”. Cristos cere de la cei care îl urmează ca declaraţiile lor (în favoarea sa, şi în favoarea altora), şi mai ales actele, să fie semnate cu unica semnătură lizibilă şi validă: crucea.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin