Start > Ritul latin > Duminica a XI din Timpul de peste An (C)

Duminica a XI din Timpul de peste An (C)

15 June 2007
697 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro
Duminica a XI-a de peste an (Anul C)

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (2Sam 12,7-10.13)

Părerea de rău a lui David pe care ne-o prezintă textul din această duminică este etapa finală a aventurii păcatului său și a intervenției lui Dumnezeu care îl conduce spre această părere de rău (căință). Ceea ce David a comis – adulter, încercarea de a ascunde acest păcat, decizia de a provoca moartea lui Uria, primirea Betsabeei în palatul regal – a fost un lucru rău în ochii Domnului. Numai intervenția Sa putea să restabilească frumusețea și puterea vitală a relației personale dintre ei, relație care, prin păcat, se rupsese. Iar Dumnezeu îl ajută pe David să-și revină, să se întoarcă în el însuși. Dumnezeu îl eliberează “atingându-l” pe David acolo unde acesta din urmă păstra ceea ce era mai bun în el: cinstea, nevoia simțită de a apăra dreptatea. Domnul lansează apelul său nu lui David păcătosul, ci lui David cel drept, cinstit, și reușește să-l întoarcă.

Profetul Natan, prin intermediul unei povestiri simple, reconstruiește drama trăită de David, îl ajută pe rege să recitească – cu obiectivitate, “la rece” – propria situație, deci îl conduce spre a-și reintra în sine însuși printr-o curajoasă propoziție: “Tu ești acel om”, exact acel om pe care tu l-ai considerat demn de moarte. În acest moment îl ia pe David ca de mână și-l ajută să reparcurgă întreaga istorie personală plină de multe intervenții ale bunătății lui Dumnezeu. Sinteza textului nostru amintește un text din Isaia în care se vorbește despre grijile Domnului în ceea ce privește poporul său care a răspuns (la aceste griji) prin ingratitudine și infidelitate (cf. Is 5,1-7).

Cuvintele lui Natan ajung la inima omului David care nu se apără, ci mărturisește: “Am păcătuit împotriva Domnului”. Este ca și un ecou al acelui “sunt gol” al lui Adam (Gen 3,10). Această mărturisire reface în totalitate statura spirituală a lui David și-l eliberează de acel vârtej în care intrase voind să-și poarte singur de grijă. Căința lui David e mare: întreaga sa inimă este căită, toate rezistențele sale sunt distruse, cum profundă și concretă este și înjosirea sa interioară. Asupra acestei atitudini de umilință umană – nu dobândită cu propriile forțe, ci primită în dar – coboară iertarea Domnului care îl eliberează pe David de moarte.: “Nu vei muri”.

Lectura a II-a (Gal 2,16.19-21)

Acest mic text din scrisoarea către Galateni ne oferă o sinteză a “evangheliei” lui Paul. Am putea să-l recitim plecând de la nucleul central: “Cristos trăiește în mine”, pentru a găsi exprimată aici adevărata viață creștină și profunzimea experienței religioase a lui Paul: este o viață trăită dincolo de eu-l natural, însă marcată de prezența și intervenția lui Dumnezeu în viața omului. Este viața nouă care-și trage origine în botez și-și are forța în adeziunea încrezătoare față de iubirea cu care Isus îl îmbrățișează pe orice om. Iată ce este botezul: a muri legii, adică a se sustrage influenței sale, stăpânirii sale, deci a muri trecutului, omului exterior, păcatului pentru a trăi pentru Dumnezeu, adică a fi consacrat Lui. Și iată ce este credința: omul este îndreptățit, adică făcut moralmente drept în fața lui Dumnezeu și capabil de a acționa ca atare, nu de faptele legii, ci de mântuirea înfăptuită de Cristos Isus. Credința este – ca să spunem așa – ușa de acces spre Isus Mântuitorul; este acea atitudine prin care omul primește revelația dumnezeiască manifestată în Isus Cristos și răspunde prin a-i dărui întreaga viață. Această îndreptățire este deci un dar gratuit al lui Dumnezeu care schimbă din interior viața omului care a intrat în contact cu Cristos prin botez și credință.

În virtutea acestui contact dintre Cristos și credincios și realizează o simbioză, un flux reciproc. Este viața lui Cristos care intră și se realizează în credincios, nu în sensul că Cristos devine subiectul acțiunilor omului: credinciosul rămâne ceea ce este, cu viața sa trupească, cu greutatea slăbiciunilor sale, a mizeriei sale, dar primește un principiu de viață superioară, care este Isus Cristos însuși. Înțelegerea acestui adevăr înfăptuit de credința în intrarea lui Cristos în noi transformă viața omului înnoind în mod profund până și psihologia omului: “nu mai sunt eu cel care trăiesc, ci Cristos trăiește în mine”.

Evanghelia (Lc 7,36-8,3)

În textul evanghelic, două sunt personajele care se impun atenției noastre: Simon, fariseul – simbolul omului drept, autosuficient, controlat, care respectă legea daca care are inima împietrită față cât privește iubirea – și femeia păcătoasă a cărei istorie nu ne este cunoscută, dar ne este cunoscută starea sa interioară de convertire, inima sa căită.

Gesturile acestei femei înglobează toate nuanțele gratitudinii. Faptul că se duce direct la Isus, i se aruncă la picioare (gest tipic celui care și-a simțit salvată viața), își dă drumul la păr în semn de umilire și toarnă parfum (semn al bucuriei, al prisosului, ai iubirii și al consacrării); apoi lacrimile și săruturile: toate acestea sunt expresii care vorbesc de experiența darului primit, de viață. Această femeie exprimă astfel adevăratul mod al omului de a stă în fața lui Dumnezeu: nici o justificare și multă gratitudine; pronunță astfel amin-ul credinței sale în iertarea pe care i-o oferă Isus, precum și în iubirea aceluiași Isus pe care ea o acceptă spre a se lăsa iubită de Domnul.

Între fariseu și femeia păcătoasă este Isus, adevăratul profet care cunoaște planurile lui Dumnezeu și știe să citească în inima oamenilor. Isus vede disprețul și răceala din inima lui Simon, vede că se simte drept și că crede că iubirea lui Dumnezeu poate fi meritată. Păcatul său e aici: a voi să merite iubirea lui Dumnezeu, acea iubire care în sine este gratuitate pură. Este un păcat de prezumție care “atacă” esențialul relației Dumnezeu-om. În inima femeii – probabil o prostituată – Isus vede însă deschiderea și disponibilitatea de a primi darul iubiri care se manifestă pe deplin în iertare. Femeia se lasă iubită, adică iertată, iar acel “a iubit mult” (deci capacitatea de a iubi cu adevărat) este efect și cauză a iertării. Iubirea și iertarea se hrănesc reciproc: femeia iubește pentru că este iertată și, pentru că iubește, este deschisă să primească iertarea.

Creștinismul este această iubire pentru Isus; credința care mântuiește este deschidere față de mântuirea pe care o aduce Isus. Convertirea profundă este deci simpla recunoaștere că avem nevoie de iertare. Femeia devine ca și o oglindă nu doar pentru Simon, ci și pentru noi toți de fiecare dată când ne este dificil să ne “îndoim” până la a ajunge la picioarele lui Isus: numai cel care este mic și capabil să se îndoaie până la pământ, numai acela poate să atingă picioarele Aceluia care aduce vestea cea bună a mântuirii și a păcii.

Ritul latin