Predici

Evanghelia de astăzi îmi aminteşte de povestea hoţului de fursecuri. O femeie la aeroport, în timp ce aştepta să ia avionul, şi-a cumpărat o pungă cu fursecuri, s-a aşezat pe un scaun în sala de aşteptare a aeroportului şi a început să citească dintr-o carte. Deodată a observat că bărbatul de lângă ea se servea cu fursecuri din punga care se afla între ei. Nedorind să facă scandal, ea a continuat să citească, să mănânce fursecuri şi să se uite din când în când la ceas. Pe măsură ce îndrăzneţul “hoţ de fursecuri” continua să mănânce din pungă, ea devenea tot mai iritată şi şi-a spus în sine: “Dacă n-aş fi atât de drăguţă, i-aş înnegri ochiul!” Cu fiecare fursec pe care ea îl lua, şi el lua unul. Când mai rămăsese doar unul, femeia se întrebă ce va face el. Atunci, râzând, bărbatul a luat ultimul fursec şi l-a rupt în două. I-a dat ei jumătate, şi el a mâncat cealaltă jumătate. Ea a înşfăcat jumătatea de fursec şi s-a gândit: “O, Doamne, individul ăsta are tupeu, şi mai e şi nesimţit, nu a dat nici măcar un semn de mulţumire!” A răsuflat uşurată când a fost anunţat avionul ei. Şi-a adunat lucrurile şi s-a îndreptat spre poartă, refuzând să se uite la “hoţul” nerecunoscător. S-a urcat în avion şi s-a aşezat pe locul ei, apoi şi-a căutat în bagajul de mână cartea; a avut însă parte de o surpriză care a lăsat-o cu gura căscată. În faţa ochilor se afla punga ei cu fursecuri. Atunci şi-a dat seama că fursecurile pe care le-a mâncat în sala de aşteptare a aeroportului au fost ale bărbatului şi nu ale ei, că bărbatul nu a fost un hoţ ci un prieten binevoitor, că ea fusese cea nesimţită, cea nerecunoscătoare, ea fusese hoţul.

Povestea hoţului de fursecuri ne aminteşte, după cum vedem în Evanghelia de astăzi, că adesea se întâmplă ca acela care arată acuzator cu degetul să se dovedească a fi cel vinovat. În povestea cu fursecurile, femeia se considera o persoană deosebită pentru că răbda nesimţirea şi nerecunoştinţa bărbatului care stătea lângă ea. În final a descoperit că ea era cea nesimţită şi nerecunoscătoare, şi că bărbatul a fost extrem de prietenos. În Evanghelie fariseul consideră că el este cel drept care merită să fie în compania lui Isus, şi că femeia este cea păcătoasă, nedemnă să fie văzută alături de Isus. În final Isus le-a arătat fiecăruia unde le era cu adevărat locul, şi femeia a fost văzută ca meritând mai mult decât încrezutul fariseu să stea în compania lui Isus.

De ce se întâmplă lucruri ca acestea? Ei bine, pentru că este mai uşor să îi auzim pe ceilalţi decât pe noi înşine sforăind. E uşor să vedem greşeala celorlalţi oameni în timp ce suntem orbi la propriile noastre greşeli. Oamenii mari ai lui Dumnezeu au fost, fără excepţie, persoane atât de conştiente de propriile lor slăbiciuni încât nu prea erau surprinşi de greşelile altor oameni. Cei cărora le place să îi critice pe alţii dau dovadă de lipsa conştiinţei de sine. În final descoperă că ei înşişi sunt într-adevăr hoţii de fursecuri, deşi i-au acuzat pe alţii de aceasta.

Dar care a fost greşeala fariseului? Dacă femeia era într-adevăr o prostituată, unde a greşit el atunci? În fond, ceea ce a spus el despre femeie era adevărat, nu? Cu siguranţă femeia era o păcătoasă. Isus nu a spus că ea nu ar fi aşa. El a spus doar că şi bărbatul era un păcătos, şi de fapt un păcătos mai mare decât femeia. “Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare; ea, însă, mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. Sărut nu mi-ai dat; ea, însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. De aceea îţi spun: i s-au iertat păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult” (Luca 7,44-47).

Problema fariseului era noţiunea lui de păcat şi sfinţenie. Pentru el, femeia era “o ocazie de a păcătui” care trebuia să fie evitată de oamenii pioşi. Isus îl corectează: nu ceea ce eviţi contează, ci ceea ce faci. Poate că fariseul a evitat într-adevăr ocaziile de a păcătui, dar nu a făcut nimic pentru Isus când acesta avea nevoie. Femeia, pe de altă parte, a răspuns la nevoile practice ale lui Isus. Isus acceptă gestul extern de iubire al femeii ca pe o manifestare clară a credinţei interioare: “Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!” (versetul 50). Acest angajament practic constituie diferenţa crucială dintre ea şi fariseu. Cum ne transpunem credinţa în slujirea practică a celor aflaţi în nevoi?

Evanghelia de astăzi este într-adevăr veste bună pentru toţi cei care au fost umiliţi de “oamenii buni” ai acestei lumi, umiliţi în preocuparea de a menţine standardul de sfinţenie în gospodăria lui Dumnezeu. Isus îi asigură că ei sunt într-adevăr mai aproape de inima lui Dumnezeu decât i-au făcut să creadă acuzatorii lor. Şi toţi aceia care, asemenea fariseului, simt că Isus este moştenirea lor exclusivă, Vestea Bună pentru ei astăzi este simplă: aveţi grijă, sau la sfârşit veţi descoperi că voi sunteţi de fapt hoţii de fursecuri.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin