Predici

În Cuvântul Domnului de la această Liturghie, se prezintă prin faţa noastră mai multe personaje:

- În prima lectură, profetul Natan, care după ce i-a povestit lui David faimoasa lui parabolă (bogatul îmbuibat şi nemilos care ucide singura oiţă a săracului), provoacă în inima regelui revelaţia surprinzătoare a păcatului său, atunci când profetul îi spune răspicat: “Tu eşti omul acela!”; apoi însuşi David, care exclamă pocăit: “Am păcătuit împotriva Domnului!”

- În psalmul responsorial ascultăm glasul unui om care povesteşte prea dulcea lui experienţă a iertării lui Dumnezeu: “Fericit este omul, căruia i s-au iertat păcatele”.

- În Evanghelie, personajele sunt mai multe: Isus, Simon, păcătoasa, comesenii care murmură pe şoptite, şi în cele din urmă, femeile care îl urmează pe Isus.

Însă dintre toate aceste personaje din Evanghelia de astăzi – după Isus – protagonistul este tocmai acela care nu pronunţă nici un cuvânt: păcătoasa! Ea intră în scenă plângând (poate că după ce ascultase o predică a lui Isus, care o mişcase până la lacrimi şi o convertise), merge direct la El, îi spală picioarele cu lacrimi, şi apoi, ruşinată oarecum că le-a spălat, i le usucă cu părul capului ei. Poate că tocmai gestul de a-şi despleti părul în public (gest socotit nepotrivit şi prea îndrăzneţ pentru o femeie), i-a surprins pe cei de faţă, făcându-l pe Simon să intervină. Din clipa aceasta, atenţia se îndreaptă asupra dialogului dintre Simon şi Isus, iar femeia rămâne oarecum mai la o parte, privindu-l pe Isus confuză şi recunoscătoare.

În dialogul dintre Isus şi Simon, se află şi parabola celor doi datornici: “Un cămătar avea doi datornici: unul îi datora cinci mii de lei, iar celălalt, doar cincizeci de lei. Fiindcă nu aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-mi, care din ei îl va iubi mai mult?” Acest dialog pare a conţine o contradicţie: în prima parte (v. 42), dragostea este prezentată ca o urmare a iertării (celui căruia i se iartă mai mult, iubeşte mai mult); însă în a doua parte (v. 47), iertarea pare a fi urmarea dragostei (“Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult!”). Uneori se încearcă o armonizare a acestor două versete, prin inversarea lor. Însă poate că ar fi mai bine să vedem şi aici un caz din acea circularitate ce se observă adesea în Evanghelie.

În lucrurile lui Dumnezeu, cauza şi efectul nu sunt atât de strict repartizate, ci se împletesc, se întrepătrund: iertarea lui Dumnezeu creează dragostea recunoscătoare a omului, şi dragostea omului transformată într-o umilă mărturisire a păcatului, perfecţionează iertarea. Mai la urmă contradicţia ia proporţii, pentru că totul pare a depinde numai de credinţă: “Credinţa ta te-a mântuit!” Ar fi însă o neghiobie a ne pierde în precizări exegetice în faţa unui text din care se desprinde o forţă atât de uimitoare a Evangheliei. Ne aflăm în faţa unei note acute din acel “laitmotiv” care străbate întreaga propovăduire a lui Isus: Evanghelia este pentru săraci; bolnavii sunt cei ce au trebuinţă de doctor; vameşii şi prostituatele vor intra în împărăţia cerurilor mult mai uşor decât preadrepţii şi nepăcătoşii farisei.

Pericopa de astăzi pare a introduce o noutate în această temă comună: printre cei săraci, printre cei dispreţuiţi şi părăsiţi, pentru care a venit Isus, se află şi femeia. Nu numai cutare ori cutare femeie, nu numai prostituatele, ci femeia în general, femeia luată ca o condiţie umană, ca o condiţie socială, şi putem spune, fără exagerare, condiţia feminină. Luca a prins această semnificaţie, pe care a evidenţiat-o, punând alături episodul din casa fariseului Simon şi acela al femeilor pe care Isus le eliberase de infirmităţi, şi care acum îl urmau şi îi slujeau cu bucurie. “Şi mai erau şi nişte femei care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi boli… şi multe, care îl slujeau şi îl ajutau cu ce aveau”.

Luca, “evanghelistul săracilor”, este şi “evanghelistul femeilor”, în sensul că este mai atent decât ceilalţi evanghelişti a releva prezenţa lor în jurul lui Isus, şi atenţia lui Isus faţă de ele. Însăşi comportarea sa în casa lui Simon exprimă recunoaşterea bunătăţii anumitor valori şi expresii ale personalităţii feminine, până atunci privite cu dispreţ, ca manifestări ale slăbiciunii şi nu ale dragostei. Răscumpărarea condiţiei feminine în Evanghelie începe cu proclamarea primatului dragostei asupra legii. Dacă Isus ar fi vorbit în societatea noastră, sunt sigur printre categoriile de săraci cărora le-ar fi luat apărarea ar fi inclus şi bătrânii. În Evanghelie nu apare aşa ceva, pentru că bătrânii, pe acele vremuri, erau adevăraţii stâlpi ai societăţii, ei erau cei ce contau mai întâi de toate. Prin urmare, nouă ni se atrage atenţia şi cu privire la bătrâni.

Astăzi, femeia nu se mai află în nedreapta condiţie în care se afla în Palestina pe vremea lui Isus, dar cu toate acestea suntem încă departe de a fi ajuns la nivelul unei adevărate şi creştineşti emancipări a femeii. Să ne cercetăm astăzi asupra acestei teme, pentru că ea merită osteneala de a insista. Ce poate însemna viaţa şi pilda lui Isus pentru o femeie creştină, care vrea să trăiască cu toată conştiinciozitatea acest grandios “Semn al Timpurilor”, care este emanciparea femeii?… Poate însemna multe lucruri.

Vom pleca de la atitudinea lui Isus. Isus nu era ceea ce am numi noi astăzi un “feminist”. El nu a făcut niciodată o analiză sau o critică explicită a instituţiilor şi a raporturilor sociale între clase ori între sexe. El se simte chemat spre un alt scop; misiunea Sa se plasează pe un alt plan, unde deosebirea dintre bărbat şi femeie, ca şi aceea dintre sclav şi liber, nu are nici o valoare. El se plasează pe planul originar al lui Dumnezeu, în care bărbatul şi femeia se bucurau de aceeaşi trecere, erau chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Însă tocmai pentru că vede lucrurile de la nivelul său înalt, Isus posedă o anumită libertate faţă de deformaţiile raporturilor omeneşti, încât însăşi atitudinea Sa este plină de noutăţi şi de o putere eliberatoare.

Isus este liber în faţa femeii, nu îl nelinişteşte prezenţa ei şi nu îl tulbură părul ei despletit, aşa ca pe Simon, ceea ce îi permite a îndepărta orice prejudecăţi, după cum am văzut chiar în Evanghelia de astăzi. Isus exercită o fascinaţie excepţională asupra femeilor care îl întâlnesc chiar şi ocazional, ca şi acea femeie care, auzindu-L vorbind, exclamă: “Fericit este pântecele care te-a purtat şi sânul pe care l-ai supt!” Isus ştie să le evanghelizeze, fără a distruge avântul şi căldura propriului lor suflet, ci depăşind acestea. El ştie să cureţe şi lacrimile, ba chiar şi sărutul păcătoasei.

Însă cea mai mare inovare se află în învăţătura lui Isus care constă în relativizarea sexului şi a căsătoriei, prin poziţia dialectică a celei de-a doua structuri a vieţii: celibatul şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu. O stare în care se realizează acea perfectă egalitate, şi unde nu mai are sens deosebirea dintre sexe. Biserica primitivă a demonstrat, în acest punct, că a înţeles noutatea evanghelică, şi a acordat o atenţie deosebită fecioriei feminine. Printre cauzele principale ale reabilitării femeii în antichitatea creştină avem câteva figuri extraordinare de fecioare şi martire: Agnesa, Perpetua, Cecilia, care ne dovedesc aceasta.

De altfel, învăţătura lui Isus ne duce şi mai profund. Isus vine să ne spună că între bărbat şi femeie, sexul nu este raportul unic posibil, ci există un imens sector al vieţii, evanghelizarea împărăţiei lui Dumnezeu, unde, deşi rămânând ei înşişi, adică bărbat sau femeie, ei pot munci împreună. Acesta era un punct foarte important, fiindcă cea mai mare parte a subordonării femeii se năştea tocmai de aici: de la a fi privită în exclusivitate ca un sex diferit, şi ca instrument necesar pentru descendenţă.

Aceasta din urmă, adică progenitura, era de mai multă vreme lucrul cel mai important şi mai căutat, iar în caz de conflict, printre motivele fidelităţii, ale dragostei, prevala totdeauna acesta din urmă, de unde şi instituirea divorţului şi a legii leviratului, adică obligaţia unui frate de a se căsători cu cumnata lui rămasă văduvă şi fără copii. Isus, prin faimoasele sale cuvinte despre indisolubilitatea căsătoriei, răstoarnă această logică, punând dragostea şi fidelitatea chiar deasupra descendenţei şi a procreaţiei: pentru nici un motiv nu trebuie părăsită propria soţie.

Ce vom înţelege noi din această Evanghelie de astăzi? Mai întâi de toate, că acţiunea în favoarea unei libertăţi a femeii – ţinând seama de proporţiile cuvenite – este la fel de potrivită cu spiritul Evangheliei ca şi acţiunea în favoarea altor categorii de oameni discriminaţi, cum ar fi săracii şi bolnavii. Aceasta, bineînţeles, cu condiţia ca o atare acţiune să se propună cu scopul unei autentice eliberări umane şi creştine, şi însăşi femeia, ca orice creatură raţională, să accepte legea esenţială a toată libertatea creată. Cu alte cuvinte, libertatea câştigată trebuie să fie o libertate în ascultarea lui Dumnezeu, şi nu aşa cum se întâmplă cu propaganda ce se face în favoarea avortului.

În al doilea rând, acţiunea în favoarea eliberării femeii este ipocrită şi nulă dacă nu are curajul de a denunţa una dintre manifestările cele mai bătătoare la ochi ale unei astfel de sclavii, numai pentru că aceasta măguleşte chiar şi femeia; vorbesc despre idolatria trupului femeii. Câtă tămâie nu se arde în onoarea acestui idol, şi cât sânge nu s-a vărsat şi se mai varsă încă pentru el! O bună parte din societatea noastră – lumea spectacolului şi aproape întreaga lume a publicităţii – se conduce după valoarea instrumentală a corpului feminin. Cel care ar vizita pentru prima dată oraşele noastre, venind din ţări mai puţin dezvoltate, ar avea o impresie asemănătoare cu cea a călătorului străin care îşi pune piciorul pentru prima dată în Atena sau în Roma pe vremea păgânismului: idoli în toate părţile şi pe toate zidurile, adevărate măşti mincinoase, ca să nu le spun chiar neruşinate, sunt aruncate cu putere în ochii tuturor, chiar şi ai acelora care nu ar dori să le vadă. Prin urmare, aici avem de-a face cu o formă de autentică violenţă.

În ce sens sunt toate acestea contrare eliberării femeii nu trebuie să mai spun; bărbatul este cel care a inventat un nou calapod, spre a se sluji de femeie, atât pentru plăcere cât şi pentru profitul său. Fără să-şi dea seama, femeia este redusă la o simplă corporalitate ori la sex, şi nu mai apare ca o persoană dotată cu un destin propriu şi cu autodeterminare, devenind un simplu obiect, înstrăinându-se cu totul. Dacă mai există vreo femeie care să se complacă în aceasta, atunci trebuie să spunem că acel blestem de demult, care se citeşte în Cartea Genezei, mai apasă şi acum asupra ei: “… dorinţele tale se vor ţine de bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”.

În numele libertăţii, trebuie atacată această sclavie. În numele libertăţii aduse de Cristos, trebuie demascată logica dominanţei şi a profitului, pentru ca nici o femeie credincioasă să nu-şi mai expună cu atâta uşurinţă trupul ei privirilor atâtor ochi stricaţi şi murdari, şi nici un bărbat credincios să nu mai privească aşa ceva. “Trupul nu este pentru necurăţie ci pentru Domnul… Aţi fost cumpăraţi cu preţ scump. Slăviţi-L pe Dumnezeu în trupurile voastre”.

Isus prin Evanghelie a răscumpărat demnitatea atâtor femei, dar fără a le admite slăbiciunile lor. Le-a primit, într-adevăr, şi pe prostituate – aşa este şi cazul femeii din Evanghelie pe care a iertat-o spunându-i: “Mergi în pace şi de acum să nu mai păcătuieşti”. Euharistia este un avertisment viu şi mijlocul cel mai eficace, pe care nu numai femeile creştine, ci chiar toţi creştinii, fără deosebire, îl au la îndemână pentru actualizarea acestei emancipări: “Cine se uneşte cu Domnul, este un singur Duh cu El” (1Corinteni 6,17); “Nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus!” (Galateni 3,28).

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin