Predici

O siguranţă “nesigură”

Paul se simţea sigur pentru că era protejat de Lege, agăţat de trecut, incapabil de a vedea şi de a înţelege noul. Şi această siguranţă a sa îl aprindea de zel fanatic, îl făcea persecutor feroce, inchizitor implacabil împotriva purtătorilor noutăţii, care, după optica sa îngustă, mergea împotriva “tradiţiilor părinţilor”. Ne-a amintit-o el însuşi în duminica trecută. Acum siguranţa sa arogantă a fost desfiinţată şi s-a terminat în mijlocul prafului de pe drumul Damascului. Paul a fost constrâns să privească înainte. Şi a găsit propria siguranţă nu în ataşamentul încăpăţânat faţă de faptele Legii, în performanţele campionului intransigenţei, ci în legătura – dinamică – cu Cristos Înviat.

Chiar dacă înainte se agita mult, în realitate mişcarea sa este înăuntrul unei închisori, a unei cuşti. Paul a acceptat să moară, îngropând fără regrete mesajul său de moarte. Numai acum poate spune că trăieşte. Pentru că a consimţit că un Altul a ocupat izvorul fiinţei sale. “Nu mai sunt eu care trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine”. După ce a permis ca acest Altul să răstignească siguranţa sa, Paul poate cu adevărat să se mişte spre viaţă, spre lume, devenind purtător, nu de anunţuri de moarte, ci de speranţă. Şi toate acestea în raport cu acel Altul care “l-a iubit şi s-a dat pe sine pentru el”. Numai făcându-se martor convins şi bucuros al harului, adică al acelui Da spus de Dumnezeu oamenilor, Paul poate demonstra că Cristos “nu a murit în zadar”.

Cristos nu iubeşte monumentele

Siguranţa are o faţă puţin liniştită. Este chipul lui Paul prigonitorul. Încordat, întunecat, încruntat, ameninţător. Este faţa fariseului care l-a invitat pe Isus în casă şi care scutură capul la apariţia, neprogramată, a acelei “femei păcătoase”. Siguranţa are un aspect posomorât. Ia o atitudine bănuitoare. Are un aer trist. Ochii săi cercetători caută ceva să dezaprobe, pe cineva să-l dispreţuiască. Chiar când surâde, fariseul – sigur de sine şi de propriile virtuţi – surâde împotriva cuiva.

Siguranţa fariseului este aceea a presupunerii. El se crede în mod necesar de partea adevărului. El se aşează de drept în categoria virtuoşilor. Şi, din acea poziţie de privilegiat, privirea sa faţă de alţii este o privire de suspiciune, sau, cel mult de bunăvoinţă. Totuşi poziţia sa, chiar dacă în exterior poate apărea solidă, este mai degrabă fragilă, aproape inconsistentă. Spoiala exterioară, într-adevăr, joacă un rol relevant în acea mască de fidelitate şi exemplaritate. Respectul formal, gesturile ireproşabile, limbajul controlat, gândirea riguros îndreptată în oficialitate, observarea normelor disciplinare prea ostentativă pentru a fi sinceră şi convinsă, ochii opaci, atitudini scontate, respectul scrupulos al formelor, constituie acoperământul unui gol real şi al unei substanţe larg deficitare. Uneori, de-a dreptul, omagiul dat virtuţii ascunde un calcul viclean. Şi apărarea ostentativă a adevărului constituie o formă de tutelă a intereselor nemărturisite.

Isus nu se lasă impresionat de aceste monumente sacre. Cuvântul său sfărâmă spoiala, rade mortarul, deschide largi crăpături în tencuială, sfâşie fără milă mucavaua. Nu este lac care să reziste.Nu este aparenţă care să ţină.

“Exemplul bun” oferit de o “femeie păcătoasă”

- Simone, am ceva să-ţi spun… Nu începe să discute cu el. Îi povesteşte o mică parabolă. Îl obligă să se pronunţe. Îl constrânge, mai ales, să se confrunte cu exemplul oferit de acea “femeie păcătoasă”. Şi monumentul de respectabilitate se năruieşte mizerabil. Comparaţia cu gesturile (aproape o liturgie a iubirii) săvârşite de femeia “păcătoasă” reiese nefavorabilă pentru el. “Tu nu mi-ai…”: o acuză repetată de trei ori. Trei colosale neîndepliniri. Şi totul sintetizat în unicul cap de acuzare: puţină iubire. Monumentul este perfect: dar rece, distant, îngrămădit. Ameninţător.

Isus nu se găseşte în apele sale în acea casă onorabilă. Din fericire a intrat, cine ştie cum, femeia puţin recomandabilă, capabilă însă de gesturi autentice, spontane, ne cuprinse în ceremonialul rigid. Lacrimi, parfum, săruturi, şi o folosire mai degrabă neobişnuită a părului. Totul pentru a exprima căinţa, afectul, credinţa. Primirea din partea fariseului s-a limitat la spaţiul exterior. Femeia păcătoasă nu a ezitat să ofere lui Isus zidurile unei inimi care, în ciuda mizeriilor, a păstrat intactă capacitatea de a se abandona fără rezerve unei iubiri mai mari. Şi Isus, cu o extremă delicateţe, a măturat murdăria (sau “multele păcate” ale ei) şi a redat un sens, o libertate acelei fiinţe zbuciumate (“Mergi în pace”).

Masca de presupunere a fariseului, în schimb, este impenetrabilă. Nu s-a spus că, dedesubt, ar fi în mod necesar murdărie. Ceva mai rău: dedesubt este un personaj îngâmfat, plin de sine. Şi, între aceşti pereţi lustruiţi dar de gheaţă, nu există nici o posibilitate de a aprinde un foc.

- Simone, am să-ţi spun ceva… Totul este în ordine. Totul conform regulilor. Dar unde ai alungat inima?

- Simone, am să-ţi pun o întrebare… Poate ţi-e teamă că un pic de căldură ar înlătura fardul, că lacrimile ar lăsa urme neplăcute pe mască?

- Simone, am să-ţi spun ceva… Să ai curajul unui moment de slăbiciune. Lasă să se strecoare un sentiment. Încearcă să recuperezi faţa ta de om, după ce ai zgâriat acele cruste rezistente. Şi fii atent că virtutea nu trebuie să miroase. De aceea ar fi bine să întrebi de unde a luat “acea femeie” parfumul său. Pentru că eu iubesc parfumul, nu monumentele. (Monumentele, vai, rămân unde sunt. Şi au nevoie să fie păzite. Parfumul, în schimb, cere numai să fie eliberat, să se împrăştie…).

– Simone, am să-ţi spun ceva… Pentru ce nu dai la o parte acea faţă serioasă, acel chip încruntat, şi de ce nu regăseşti bucuria de a fi adevărat?

Siguranţa invulnerabilităţii

Deci. Este siguranţa legalismului (împotriva căruia se ridică Paul). Este siguranţa prezumţiei (la care Isus opune modestia femeii care “a iubit mult”). Şi este siguranţa invulnerabilităţii (care este frântă de profetul Natan). Da. David a săvârşit o serie de acţiuni infame. Dar se crede “invulnerabil”. Protejat de rol, apărat în spatele paravanului puterii. Mantia regală ascunde mizeria cea mai murdară. Şi el se simte în siguranţă. Curtenii de care este înconjurat au prevăzut să tragă o cortină de catifea. Astfel, din interiorul palatului nu transpiră nimic dintr-o situaţie obscură. Şi din exterior nu trebuie să vină voci care critică sau dezaprobă. Nu se cere socoteală regelui. Mai ales când afacerile sale sunt împestriţate cu lucruri murdare.

Totul este sufocat în tăcere (chiar şi sângele vărsat al sărmanului soţ, trădat şi “jucat” în acea manieră mârşavă, care cel puţin va fi prezentat ca un erou al patriei şi foarte fidel(!) regelui adulter). Desigur atunci, probabil, se justifica spunând că “rufele murdare este mai bine să le speli în casă”. Baiul este că rufele murdare, când este în cauză un rege, nu se spală nici în casă nici afară. Pentru simplul fapt că apologeţii amabili (şi din belşug răsplătiţi) sunt gata să demonstreze că rufele murdare nu sunt cu totul murdare, dar sunt în realitate veşminte splendide, şi că petele cele mai ruşinoase sunt, dimpotrivă, medalii glorioase. Noroc că Cuvântul lui Dumnezeu găseşte mereu un profet curajos care, cel puţin prin intermediul unei istorioare aparent inofensive (Erau doi oameni în aceeaşi cetate, unul bogat şi celălalt sărac…”), trece peste cortina de catifea, peste zidul tăcerii, şi o aruncă cu violenţă ca o piatră în faţa invulnerabilului.

- Tu eşti acel om!… David este salvat în momentul în care s-au năruit apărările sale, şi este constrâns să vadă putreziciunile pe care le adăposteşte sub mantia regală. David este salvat în momentul în care simte dezgust de ceea ce a săvârşit sub acoperirea abuzivă a autorităţii. David este salvat în momentul în care nu mai cere sprijinul autorităţii, al tronului pe care stă, al prestigiului care îl apără, şi se recunoaşte, pur şi simplu, păcătos.

- Am păcătuit împotriva Domnului! Sunt circumstanţe în care trebuie să acceptăm că Cuvântul sfărâmă în bucăţi blindajul tăcerii complice, şi denunţă impetuos răul care este în noi, ascuns sub masca “numelui” sau a “locului” de apărat.

- Tu eşti acel om!… E mai bine să fii “acel om” decât un personaj, o însărcinare, un rol, o treaptă ierarhică. E mai bun cuvântul aspru al lui Natan decât cuvintele adulatoare ale curtenilor. E mai bună atitudinea liberă, capul sus, faţă la faţă, ochii care se îndreaptă în ochii regelui, decât adularea lipicioasă a slujitorilor. Masca invulnerabilităţii lui David lasă locul unui chip de om. Sărman om, cum suntem toţi, dar pentru totdeauna un om. Un om care regăseşte o ţâşnire de demnitate când, negând siguranţa artificială a funcţiei, acceptă să recunoască partea de mizerie în ceea ce-l priveşte.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin