Predici

Astăzi, Sfânta noastră Biserică îşi sărbătoreşte misterul ei cel mai important şi cel mai scump: Euharistia. Este ca o mare familie reunită în jurul mesei; noi ne aflăm în această biserică, la fel ca unul dintre acele grupuri de câte cincizeci de persoane din pustiu, care şedeau pe pajişte aşteptând să mănânce pâinea înmulţită de Isus. Pâinea pe care El ne-o va da este Trupul Său, pentru viaţa noastră şi a lumii.

Atunci când familia ebraică se reunea pentru Cina pascală, era prescris în Biblie ca fiul cel mai mic al casei, înainte de începere, să adreseze tatălui de familie această întrebare: “Ce înseamnă acest obicei?” Aceasta a fost şi întrebarea pe care unul dintre ucenici (probabil Ioan, care era cel mai tânăr dintre apostoli) i-a adresat-o lui Isus în acea seară, când s-au aşezat la masă pentru a sărbători cel din urmă Paşte din viaţa Sa. Iar Isus a răspuns cu Cuvintele din cartea Exodului, începând cu jertfirea mielului pascal, şi cum că cele întâmplate atunci nu erau decât un simbol şi o profeţie despre dânsul, “Mielul lui Dumnezeu”, care trebuia să fie jertfit pentru a lua asupra Sa păcatele lumii cu scopul de a fi nutremânt şi băutură pentru prietenii Săi.

Şi noi, cei adunaţi aici pentru Cina Domnului, să ne punem acea întrebare: “Ce înseamnă acest obicei?” Nu pentru că nu am şti ce avem de făcut, ci pentru a-i cere Domnului să ne explice încă o dată, prin glasul Bisericii, misterul Său, pentru a-l înţelege mai bine. La această întrebare, Domnul ne răspunde mai întâi de toate cu cuvintele lui Paul, din lectura a doua, când ne spune: “Ori de câte ori mâncaţi din această pâine şi beţi din paharul acesta, moartea Domnului o vestiţi până va veni El”.

Aceasta nu este decât explicarea de către Paul a Cuvântului Domnului din clipa înfiinţării Euharistiei: “Faceţi aceasta în amintirea Mea”. Iată deci cuvântul cheie pentru a înţelege Euharistia: ea este o amintire. Dar ce fel de amintire? Desigur că amintirea morţii Domnului, însă nu numai aceasta. Isus a spus: “În amintirea Mea”. Euharistia îl aminteşte aşadar pe El, întregul său mister: prefigurarea sa în Vechiul Testament, ca şi actualizarea sa în Noul Testament.

Euharistia este amintirea Domnului şi a mântuirii adusă de El, care culminează în moartea şi în învierea Sa. Ea este aducerea aminte a poporului lui Dumnezeu. Fiecare popor, care îşi are o istorie, are şi o amintire, care poate fi o zi de sărbătoare, un moment, un parc sau altceva în care este condensată întreaga sa istorie, de care este legată amintirea unei biruinţe sau a biruitorului. Am rămas plăcut impresionat văzând ce reprezintă pentru poporul indian, la New Delhi, monumentul ridicat în amintirea lui Gandhi! Este atât de impunător acest monument, ca şi cum sufletul colectiv al ţării ar fi închis aici. Primul monument pe care străinul este invitat a-l vedea este tocmai acesta.

Şi poporul lui Dumnezeu îşi are memorialul, amintirea sa, însă aceasta este o amintire vie. Marea deosebire tocmai aici se află: o amintire vie şi nu cenuşa unui oarecare biruitor. Amintirea biblică este cu totul deosebită de cea omenească, ce face să trăiască realitatea numai în amintire. Amintirea biblică face să reînvie însăşi realitatea: este amintire şi prezenţă în acelaşi timp. Prin Euharistie, mântuirea şi moartea lui Cristos nu reînvie numai în memoria noastră, ci este o prezenţă reală pe altar; este însăşi prezenţa, oricât ar fi ea de misterioasă şi ascunsă, cu care Isus a fost prezent pe Calvar; este prezenţa lui Isus cel înviat care spune: “Nu vă temeţi! Atingeţi-mă! Eu sunt!” Noi ne amintim de El, de moartea Sa, adică asistăm la moartea Sa şi primim asupra noastră sângele Său curăţitor. Noi ne aflăm în jurul altarului tot aşa cum se aflau Maria şi cu Ioan la picioarele crucii; dar mai există şi trista posibilitate de a ne afla aici ca nişte soldaţi, ca duşmani, sau ca nişte simpli trecători, asemenea acelora ce se perindau pe lângă crucea lui Isus.

Iată cum ne ajută astăzi Paul, prin cuvintele sale, să răspundem la întrebarea: “Ce înseamnă obiceiul acesta?”. El ne-a făcut să înţelegem că Euharistia este în primul rând Amintirea şi prezenţa Domnului printre noi; este cea mai puternică legătură a noastră cu El, care face din El un contemporan al nostru, şi din noi tot atâţia contemporani ai Săi, prezenţi la moartea şi învierea Sa. Evanghelia, prin episodul înmulţirii pâinilor, are şi ea un răspuns la această întrebare: “Ce înseamnă obiceiul acesta?” Un răspuns pe care trebuie neapărat să-l primim, pentru a înţelege aspectul existenţial al Euharistiei, ceea ce o apropie mai mult de viaţă noastră cotidiană. Acesta se află în unele adunări, care fac din episodul înmulţirii pâinilor un simbol şi o profeţie a Euharistiei. Isus, în pustiu, înmulţeşte pâinea şi o împarte poporului prin apostoli, pentru ca aceia care au ascultat cuvântul Său să nu cadă pe cale; cu toţii au mâncat şi s-au săturat.

Pustiul este această viaţă pe care o traversăm, pentru a ajunge şi noi în ţara făgăduinţei. Viaţa aceasta este un pustiu, din cauza singurătăţii pe care adesea o experimentăm, din cauza aridităţii şi a lipsei de bucurie, din cauza asprimii şi a nesiguranţei cărărilor sale întortocheate… Cuvântul Domnului, pe care l-am ascultat, şi care într-un fel sau altul ne-a luminat, nu este suficient, deoarece chiar şi cu acesta vom cădea pe cale, ne vom descuraja, ne vom lăsa cuprinşi de ispite, şi poate şi noi ne-am meşteri viţelul nostru de aur. Pe lângă lege, mai avem nevoie şi de mana cerească. Iată, deci, pentru ce Euharistia este “hrana celor vii”, cum o numeşte Sfânta Biserică, adică hrana acelora care prin botez au fost eliberaţi de sclavia lumii, şi acum se află pe cale spre patria făgăduită.

Profetul Ilie, fugind şi voind să se ascundă de regina Isabela, a ajuns într-una din zile în pustie; obosit, extenuat cum era, a şezut sub un ienupăr şi dorea să moară, zicând: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinţii mei”. S-a culcat şi a adormit şi iată un înger l-a atins şi i-a zis: “Scoală-te şi mănâncă pentru că drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine”. El s-a sculat, a mâncat şi a băut, şi cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta a mers patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi până la muntele lui Dumnezeu, Horeb.

Şi noi suntem prea adesea obosiţi, cu o mare dorinţă de a ne opri şi a spune: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul…!” Astăzi, Sfânta Biserică, aşa cum de altfel o face în tot cursul anului, ne repetă cuvintele pe care îngerul le-a spus lui Ilie: “Mănâncă şi mergi înainte. Cine mănâncă această pâine are viaţa veşnică şi Domnul îl va învia în ziua cea de apoi”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin