Predici

Episodul istorisit în Evanghelia de astăzi – Învierea fiului văduvei din Nain – se află numai în Evanghelia lui Luca, şi face parte din tradiţiile particulare pe care acest evanghelist le-a scos pe cont propriu din acea cercetare sârguincioasă despre care vorbeşte la începutul Evangheliei sale. De fapt, aici nu vom putea distinge unde sfârşeşte faptul istoric şi unde începe interpretarea eclesială şi teologică a faptului. Este evident că în această povestire avem un plan catehetic, care reflectă folosirea episodului de către comunitatea primară. Punerea în paralel cu învierea fiului văduvei din Sarepta, pe care am auzit-o în prima lectură, trădează intenţia de a-L indica pe Isus ca “Marele Profet”. Uşurinţa cu care Isus face minunea (Ilie a trebuit să se întindă de trei ori peste copil, Isus spune pur şi simplu “Scoală-te!”), arată că El este mai mare decât Ilie. Ilie cheamă Numele Domnului, Isus însuşi este Domnul – Luca pentru prima dată îi dă aici acest titlu lui Isus.

Cine citeşte Evanghelia de astăzi nu se poate mulţumi numai cu citirea istorică sau literală, nici cu cea eclesială, ci trebuie să ajungă la citirea spirituală. Lectura spirituală, care deseori coincide cu cea istorică, nu este un mod de manipulare a faptului şi de a-l face să spună ceea ce în realitate nu spune, ci tocmai contrariul: ea slujeşte la a descoperi exact ceea ce conţine faptul, dar care nu poate fi văzut cu ochiul liber; înseamnă a pătrunde dincolo de aparenţe, în acel fond al lucrurilor care nu se revelează decât întru Duhul Sfânt.

Lectura spirituală a pericopei noastre începe de la această simplă constatare: Isus în Evanghelii, ne vorbeşte când prin cuvinte, când cu gesturi. Minunile pe care le săvârşeşte – ca şi cea de astăzi – sunt ca tot atâtea cuvinte în acţiune, cuvinte mute, dar care fac să li se audă glasul până la marginile pământului, şi care pot fi citite chiar şi de analfabeţi. Ce ne spune nouă, în credinţa noastră, acel gest al lui Isus, căruia i se face milă, se apropie de sicriu şi spune mortului să se scoale, iar mortul ascultă cu cea mai mare grabă?

Este clar că aici este vorba despre simbolul unei realităţi mai mari, pe care o aflăm în toată scriptura şi care poate fi exprimată în felul acesta: Fiul lui Dumnezeu, prin întrupare, s-a apropiat de omenirea moartă din cauza păcatului, şi a înviat-o. Isus nu numai că a săvârşit câteva învieri din morţi (Lazăr, tânărul din Nain, fiica lui Iair), ci El însuşi este Învierea: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine nu va muri în veci”. Iată, aşadar, mesajul spiritual din această duminică, pe care trebuie să-l desluşim şi să-l aprofundăm.

Pentru a-l înţelege, trebuie să plecăm de la un punct ceva mai îndepărtat: la început Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Sa”: să fie inteligent, liber şi investit cu suveranitate asupra lucrurilor, cu acea suveranitate care izvorăşte din însăşi suveranitatea lui Dumnezeu. Tocmai aceasta era ceea ce a voit Dumnezeu, adică o creatură creată pentru viaţă şi pentru slavă. Peste această faţă glorioasă a omului a trecut cataclismul păcatului, care a devastat totul, iar omul a rămas asemenea unei grădini asupra căreia s-a abătut furtuna şi grindina, din care n-a mai rămas aproape nimic sănătos!

Cu toate acestea, Dumnezeu, în mila Sa, nu l-a lăsat pe om în puterea morţii, ci i-a venit în întâmpinare (canonul IV) şi a trimis pe Fiul Său Unul-Născut. Aceasta este cea mai înaltă culme a istoriei: în Isus, Dumnezeu se face om între oameni, se pune în situaţia umană, şi pentru a spune aşa, se coboară până la nivelul răufăcătorilor; este purtat în trupul unei fiinţe omeneşti: se naşte, plânge, se dezvoltă… Prima lectură de astăzi ne pune în faţă un simbol pentru a ne reprezenta acest mister: Ilie, care se întinde asupra copilului mort, punându-şi gura pe gura copilului, mâinile sale pe mâinile acestuia. Tocmai aceasta a făcut Cuvântul cu umanitatea întreagă, prin întruparea Sa.

Însă acest lucru nu este suficient: Isus nu numai că s-a făcut om, ci a luat asupra Sa toate slăbiciunile noastre; a absorbit, să spunem aşa, tot răul care se abătuse asupra omului, chiar şi păcatul, care este cel mai îngrozitor lucru în faţa lui Dumnezeu: “Pe cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Despre acest om, care, chiar şi în ţinuta lui exterioară, era redus la însuşi chipul pedepsei lui Dumnezeu, s-a spus: “Ecce homo!” Iată în ce hal a fost redus omul; iată în cele din urmă adevărul adevărat cu privire la om!

Dar iată a doua culme a istoriei: Isus învie din morţi, şi înviind, este ca şi cum toată acea sarcină a păcatului a dispărut; rănile Sale ne-au vindecat. Omenirea a trecut ca printr-un mare botez şi printr-o altă Mare Roşie. Înverşunaţii ei duşmani – păcatul, sclavia, moartea – au urmărit-o numai până aici, unde s-au şi înecat: “A năpustit în mare, pe cal şi pe călăreţ… I-au acoperit valurile şi s-au pogorât în fundul apelor ca o piatră”. Strigătul din Vinerea Mare: “Iată omul!”, răsună şi în dimineaţa Paştelui, dar cu un alt înţeles, şi care vrea să spună: “Iată omul cel nou!” Iată omul adevărat, liber însă ascultător, “Noul Adam”, şi chiar mai mult decât noul Adam.

De fapt, aceasta nu este o simplă reînnoire a ceea ce a fost vechi, ci o reînnoire în mai bine (“o, felix culpa”). Acum, dacă un om este în Cristos, el este o creatură nouă. Să revenim la situaţia noastră: cum se face oare că după venirea lui Cristos, parcă nimic nu s-ar fi schimbat în lumea aceasta, ca şi cum Cristos nu ar fi venit şi nu ar fi înviat? Ştim prea bine că Isus ne-a eliberat de păcatul original, însă nu şi de unele urmări ale păcatului, cum ar fi concupiscenţa, dorinţa pătimaşă, aviditatea, cu alte cuvinte nu ne-a eliberat de libertatea noastră. Izvorul otrăvit, care este inima egoistă a omului, continuă a mai revărsa încă tot ceea ce întinează şi infectează întreaga omenire. Sclavia se perpetuează, umbra morţii se reîntoarce pentru a acoperi lumea. Periodic, ne regăsim în Egipt, cu lanţuri la glezne, chiar după ce am traversat Marea Roşie.

Astăzi există câteva forme ale sclaviei, de mari dimensiuni, iar cea mai apropiată de noi este “consumul”. Trebuie să consumăm şi iar să consumăm, pentru a produce iar şi iar, pentru ca în felul acesta să se menţină lanţul intereselor şi al profiturilor. Omul, fără să-şi dea seama, se reduce la nivelul unei maşini: unul are o maşină de producţie, altul una de consum, şi tocmai în aceasta se află o mare nedreptate, pentru că pofta de câştig şi bunăstarea unora provoacă şi menţin mizeria a milioane şi milioane de oameni. Aceasta este o sclavie mascată pe care mass-media o fac să treacă drept bunăstare, progres, viaţă adevărată şi trăită din plin. Omul este manipulat şi nu mai trăieşte în el decât dimensiunea corporală şi pământească, restul, adică dimensiunea spirituală a omului, s-a atrofiat şi a pierit.

Noi nu spunem că nu trebuie să muncim, că nu trebuie să ne folosim toate talentele: pentru noi, pentru familie, pentru societate. Însă, aşa cum toate lucrurile “îşi au vremea lor”, trebuie să existe o vreme “pentru toate”, chiar şi pentru suflet, şi o vreme pentru toţi, deci şi pentru cei care nu se pot gândi la suflet pentru că sunt hărţuiţi de nevoile elementare. “Aminteşte-ţi, creştinule, de demnitatea ta”. Aceste cuvinte ale Sfântului Leon cel Mare trebuie să circule în mijlocul poporului creştin, aşa cum circulau cuvintele lui Moise printre evreii din Egipt, înflăcărându-i de nostalgia libertăţii pierdute. Trebuie recuperat sensul valorilor morale şi redată întâietatea spiritualului asupra a tot ceea ce este material: să aibă întâietate adevărul, nu minciuna; dreptatea, nu nedreptatea… Iată sensul Euharistiei, al Împărtăşaniei pe care o vom primi peste câteva minute: acel Isus, care a spus atunci tânărului mort: “Tinere, scoală-te”, acum ne repetă fiecăruia dintre noi aceleaşi cuvinte: “Îţi spun ţie: “Scoală-te!” Te-am eliberat pentru a fi liber; am murit pentru ca tu să trăieşti. Acum vin la tine pentru a-ţi reînnoi toate aceste daruri ale Mele: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin