Start > Ritul latin > S-a prăbușit ultima siguranță

S-a prăbușit ultima siguranță

7 June 2007
1,496 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: Predici.cnet.ro
Copyright: Presa Bună
Duminica a X-a de peste an (Anul C)

Cuvântul este adevărat când este eficace

Văduva din Sarepta (încă o străină!) recunoaște în fața lui Ilie: – Acum știu că tu ești omul lui Dumnezeu și că adevăratul cuvânt al Domnului este în gura ta. Dar o spune după ce profetul i-a “încredințat”, viu, fiul care încetase să mai respire (prima lectură).

La porțile din Naim (evanghelia), lumea, uimită, exclamă: – Un mare profet s-a ivit între noi și Dumnezeu a vizitat pe poporul său. Dar o spune după ce Cristos a redat unei sărmane văduve “fiul unic” care era condus la mormânt. Atât Isus cât și Ilie sunt acreditați ca profeți după ce cuvântul lor s-a revelat “cu putere”, capabil de a pune pe picioare un mort. Mai mult: cuvântul lor este recunoscut ca adevărat, pentru că a fost eficace, în stare de a produce, de a face să se întâmple ceva.

Îmi este de ajuns această simplă constatare pentru a avertiza îndată că roșeața mi se urcă la obraji. Desigur, și eu am participat la bucuria văduvei din Sarepta. Mă unesc cu corul plin de bucurie al celor prezenți la înmormântare, din părțile Naimului, constrânși să întrerupă pe neașteptate alaiul funebru și să înghită, în grabă, lacrimile… Totuși nu mă pot împiedica să nu mă rușinez. De multe ori m-am aflat în fața unei mame disperate, a părinților, soților, prietenilor cărora le-a fost răpită brutal persoana cea mai dragă. Și deși mi-a fost încredințat “adevăratul cuvânt al Domnului”, nu am știut să-l folosesc pentru a schimba acea situație de doliu. Nu am cerut niciodată minunea. Mi-a fost frică să cer minunea. Și atunci, în fața relatărilor ca cele conținute în lecturile de astăzi, ]mi dau seama că mai ales credința mea trebuie să fie înviată.

Lacrimile, pentru a mi se ierta cuvintele

Desigur, și eu am repetat aceeași frază a lui Cristos: – Nu plânge! Dar am pretins ca mama, prietenul, să nu plângă pentru că eu m-am pregătit să le țin o lecție, să le explic, să le demonstrez că… Cristos, în schimb, a impus femeii din Naim să nu plângă pentru că El este în stare să-i redea fiul. Poate, în anumite cazuri, este mai bună tăcerea. Sunt mai eficace lacrimile decât explicațiile, predicile și invitațiile la resemnare.

Îmi amintesc sicriul unui prieten, de treizeci și trei de ani, carbonizat de un fulger în curtea casei. Era un tânăr preot. Parohul a intonat “Dintru adâncuri” cu vocea întreruptă de plâns. Eu am încercat să răspund, dar lacrimile au astupat pronunțarea cuvintelor. Mă gândesc, cu modestie, că predica cea mai eficace pentru toți participanții a fost aceasta: doi preoți care nu se rușinau să plângă în hohote. Doi preoți care nu mai găseau cuvintele din “Dintru adâncuri”. Uneori este mai bine să pierzi cuvintele și să regăsești, în compensație, lacrimile ca sacrament al omeniei și al adorației misterului. Uneori este cazul, în loc de a spune “nu plânge”, de a cere puterea de a plânge împreună. Și pentru a fi iertat de cuvântul ineficace, lipsit de putere, devitalizat, golit de forța credinței.

Învieri posibile, ba chiar obligatorii

Totuși o oarecare înviere trebuie s-o încercăm. Înăuntrul nostru, înainte de toate. Putem avea, într-adevăr, o credință moartă. O speranță stinsă. O iubire îngropată sub lespedea groasă de gheață a egoismului, a indiferenței. Idealuri sugrumate de strânsoarea mortală a intereselor. Conștiința redusă la tăcere de timpul imemorabil, lipsită fie de primul fie de ultimul cuvânt. Sentimentele autentice umane congelate pentru ca să nu deranjeze afacerile. Poate să existe de-a dreptul un suflet mort înăuntrul nostru. Cele mai rele descompuneri, chiar dacă nu se manifestă în exterior, sunt cele ale spiritului.

Iată un tărâm în care ne putem exercita încercarea de… a restitui viața. Și apoi sunt atâția vii de înviat. Persoane care nu se mai așteaptă la nimic. Rău-iubiți, sau niciodată-iubiți. Indivizi paralizați de disperare sau de singurătate. Vieți “aparente”. Lume care a pierdut voința de a trăi, sau a pierdut sensul vieții. Mai pot exista cei care sunt obosiți de a mai trăi. Și de-a dreptul cei care trebuie să înceapă încă să trăiască într-adevăr. Isus nu a ezitat să propună unui om cu părul alb, Nicodim, care a ajuns la un loc important pe scara socială, să se decidă să se nască! Da, există cineva în jurul nostru care are nevoie de un cuvânt eficace, miraculos, pentru a se naște ca om. Iată, deci, un alt amplu evantai de posibilități pentru a mărturisi și a-l reprezenta pe Dumnezeu care iubește viața, vrea viața, redă viața, schimbă viața, face din noi oameni vii.

Moartea este a-normală

Încerc totuși să-mi imaginez fața locuitorilor din Naim, după destrămarea alaiului funebru. Au fost spectatorii unui eveniment ne mai auzit. Au constatat un fapt paradoxal, ne mai auzit: nu totdeauna este posibil să îngropi un mort, chiar dacă se merge la cimitir pentru aceasta, chiar dacă toate sunt aranjate pentru aceasta! În lume a intrat o forță nouă, care schimbă totul. O forță capabilă de a pune în discuție moartea. În această lume a năvălit “o altă lume”, și a avut loc sub ochii lor un lucru din această altă lume. S-a năruit siguranța cea mai “rațională”, siguranța cea mai indiscutabilă.

Omul rațional găsește în limită (adică în moarte) sprijinul său cel mai solid. Acum cineva a tăiat de la bază acel sprijin care părea de nezdruncinat. Din acest moment trebuie să ne așteptăm la orice. Imposibilul este înserat în registrul posibilităților. În fața dominației necontestate a morții, unica atitudine “rațională” nu mai este resemnarea. Din acest moment se poate cere (sau crede!) incredibilul.

“Un mare profet” a făcut să înțelegem că moartea este a-normală. Ne-a amintit că Dumnezeu l-a creat pe om pentru viață. Și că speranța, de acum, nu mai este constrânsă să stea în afara grilajelor cimitirului.

Un individ “funebru” devine purtătorul unui mesaj de viață

Chiar și Paul (a doua lectură) se prezintă, într-un oarecare sens, ca un înviat. Viața sa – chiar dacă el se agita atâta – era îmbălsămată în “tradițiile părinților”, întemnițată în paginile aride ale Legii. A fost o cotitură, pe care el o documentează în fragmentul sugestiv autobiografic de astăzi. Dumnezeu îl aștepta, pe drumul Damascului, de-a lungul unuia din itinerariile sale parcurse cu frenezie, pentru a-i încredința un mesaj total nou. Grație “revelației”, și nu datorită unei descoperiri ale sale, sau a unei însărcinări din partea oamenilor, Paul din fanatic devine apostol pasionat, purtător al unui cuvânt eficace, care schimbă totul. Nu are timp, și nu simte nevoia, de a consulta pe nimeni.

Pentru a face o înmormântare, trebuie autorizații. Dar pentru a purta lumii un mesaj de viață este suficientă demonstrarea de a fi fii ai Învierii. Paul devine cu adevărat liber și eliberator când încetează de a mai fi paznicul unui mausoleu, de a se prezenta ca un temut individ “funebru”, și acceptă să se nască un “Om nou” și de a pune pe picioare “creaturi noi”. Din întâmplare, învierea nu va fi ceva care poate și trebuie să se întâmple înaintea morții?

Ritul latin