Predici

Micuţul Johnny fusese la şcoala de duminică iar mama venise să îl ia acasă. “Uau”, exclamă Johnny aşezându-se în spatele maşinii, “povestea cu Moise şi cu toţi oamenii trecând Marea Roşie a fost extraordinară!” “Povesteşte-mi-o”, i-a spus mama. “Ei bine, israelienii fugeau din Egipt, dar faraonul şi-a trimis armata să-i zdrobească. Aşa că israelienii au accelerat până au ajuns la Marea Roşie. Între timp Armata Egipteană se apropia tot mai mult. Moise şi-a luat mobilul şi a sunat Forţele Aeriene Israeliene cerându-le să bombardeze Egiptul. Între timp, Marina Israeliană a construit un pod pentru ca lumea să treacă peste el. Şi l-au făcut!” Femeia l-a privit şocată: “Aşa v-a spus la ora de religie că s-a întâmplat?” “Păi… nu tocmai”, a recunoscut Johnny, “dar dacă ţi-aş fi spus cum ne-a povestit la oră nu ai fi crezut.” Micuţul Johnny se dovedea şi el îmbibat de mentalitatea seculară a vremurilor noastre, care nu mai lasă spaţiu miracolelor şi realităţilor spirituale. Credinţa naturală, care este limitată la ceea ce putem observa şi verifica, nu îi este suficientă credinciosului pentru a ajunge la acea credinţă supranaturală fără de care nu putem experimenta mâna miraculoasă a lui Dumnezeu.

În Evanghelia de astăzi despre hrănirea celor cinci mii, Ioan pomeneşte cu numele doi discipoli: Filip şi Andrei. Aceşti discipoli pot fi văzuţi ca reprezentând două tipuri de credinţă. Filip reprezintă credinţa naturală ce nu permite miracole, iar Andrei reprezintă credinţa supranaturală, ce admite miracolele, făcându-le deci posibile.

Isus şi discipolii Săi aveau o problemă. O mulţime imensă de oameni îi urmau şi erau înfometaţi: trebuiau deci hrăniţi. Isus îi pasează problema lui Filip: “De unde vom cumpăra pâini ca aceştia să mănânce?” De ce Isus s-a întors către Filip şi l-a întrebat despre cumpărarea pâinilor? El ştia că Filip, în orbirea produsă de gândirea sa naturalistă, nu putea să îşi imagineze alt mod de a hrăni mulţimea decât folosindu-se de bani. De aceea Ioan adaugă: “Însă spunea aceasta ca să-l pună la încercare; de fapt, el ştia ce avea de gând să facă.” Răspunsul lui Filip nu face decât să confirme cât de bun era la chestiunile materiale: “Nu le-ar ajunge pâine de două sute de dinari ca să ia fiecare câte o bucăţică”. Dar El ştia ce va face. Isus l-a întrebat pe Filip doar pentru a-i sublinia modul eronat în care gândeşte, pentru a-i contrapune acestei gândiri modul în care avea El să acţioneze mai apoi.

Imediat după, vorbeşte Andrei: “Este aici un băiat care are cinci pâini de orz şi doi peşti. Însă ce sunt acestea pentru atâţia?” Andrei era suficient de realist ca să îşi dea seama că cinci pâini de orz şi doi peşti nu reprezintă nimic în faţa unei mulţimi de 5.000 de bărbaţi, plus femei şi copii, dar totuşi avea suficientă credinţă să vadă din acestea un început. Poate Andrei a amintit de pâini şi de peşti ştiind de experienţa nunţii din Cana, unde Isus a transformat apa în vin. El şi-a amintit că Isus nu a făcut vinul din nimic; l-a făcut din ceva. Şi a simţit că este de datoria apostolilor să îi ofere lui Isus acel element de bază pe care, din iubire, să îl transforme ca pe apă în vin, înmulţind mâncarea pentru mulţimea flămândă. Credinţa nu înseamnă deci a ne împreuna mâinile în rugăciune, fără să facem nimic, privind doar spre Cer şi aşteptând să cadă de acolo ceea ce ne dorim. Dimpotrivă: noi trebuie să facem ceva, să căutăm cele cinci pâini şi cei doi peşti ai noştri, ştiind că fără acestea nu va fi miracol. Miracolul nu înseamnă Dumnezeu lucrând pentru noi; înseamnă Dumnezeu lucrând cu noi.

Henry Ford spunea odată: “Crezi că poţi sau că nu poţi: aşa va fi după cum crezi.” La fel se poate spune despre credinţa sau lipsa de credinţă în miracole. Credincioşii, crezând, permit miracolelor să aibă loc în vieţile lor. Necredincioşii, necrezând, blochează posibilitatea de a experimenta miracole. După cum spunea adesea şi Isus: “Să vi se facă după credinţa voastră” (Matei 9,29).

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin