Predici

An de an, Sărbătoarea Coborârii Duhului Sfânt oferă Bisericii ocazia de a reintra, pentru a spune aşa, în sine însăşi şi de a se observa însufleţită şi condusă de Duhul Sfânt. O prezenţă puternică dar discretă şi tăcută, care uşor se poate observa. Ioan Botezătorul a început să predice contemporanilor săi spunându-le: “În mijlocul vostru se află unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”. Necunoscutul de atunci era Isus, însă acum poate că ar trebui să repetăm acelaşi lucru despre Duhul Sfânt: “În mijlocul nostru şi chiar în noi, se află unul pe care noi nu-l cunoaştem”.

În ultimele zile ale vieţii sale, Isus făgăduieşte ucenicilor că le va lăsa Duhul său ca pe o adevărată moştenire a sa, ca o continuare a însăşi prezenţei sale: “Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor care să rămână cu voi în veac, şi anume pe Duhul Adevărului”. În pericopa evanghelică pe care am citit-o, am retrăit momentul în care această făgăduinţă devine realitate. În Cenacol, Isus înviat intră, salută ucenicii, suflă asupra lor şi spune: “Primiţi pe Duhul Sfânt”. Rusaliile descrise de Luca în prima lectură reprezintă evenimentul care face vâlvă şi publică acest dar făcut de Isus Bisericii.

Prin urmare, mai întâi de toate Duhul Sfânt este prezenţa spirituală a lui Isus cel înviat în Biserică, prezenţă care continuă, în mod diferit, prezenţa sa istorică de pe vremuri; prezenţă care, cu toate că este misterioasă, totuşi, este o persoană: cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi. “Fără de Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne undeva în trecut, Evanghelia este literă moartă, Biserica o simplă organizaţie, autoritatea o dominare, misiunea o propagandă, cultul o evocare, şi toată activitatea creştină o morală sclavagistă. Însă în El cosmosul se înnobilează, Cristos înviat este de faţă, Evanghelia este putere dătătoare de viaţă, Biserica este comuniunea trinitară, autoritatea este slujirea liberatoare, Misiunea este Rusaliile, liturghia este amintirea şi anticiparea, activitatea omenească este îndumnezeită” (Ignatios di Laodiceia).

Acesta este Duhul Sfânt în Biserică. Însă noi nu ne mulţumim cu a şti că Duhul Sfânt este prezent în Biserică aşa, generic, ci vrem să ştim în ce fel este El prezent în fiecare dintre noi, şi cum putem veni în contact cu El. Răspunsul îl avem deja în a doua lectură de azi, extrasă din Scrisoarea Sf. Pavel şi se rezumă la două mari cuvinte: haruri şi sacramente: “Multe şi felurite sunt darurile însă unul este Duhul”. Despre har apostolul spune că este o manifestare particulară a Duhului Sfânt pentru folosul comun; acesta este darul propriu. Alături de acest dar particular care este harul, se află darul comun al tuturor, adică sacramentul: “În realitate noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh… şi cu toţii ne-am astâmpărat setea din acelaşi Duh”. Aici se face aluzie la două mari sacramente: al Botezului (“botezaţi”) şi al Euharistiei (“adăpaţi”), iar la acestea se mai adaugă în pericopa evanghelică sacramentul Pocăinţei: “Primiţi pe Duhul Sfânt… cărora le veţi ierta păcatele…”.

Ce raport există între sacrament şi har? Mai întâi este Duhul care suflă unde vrea, cum vrea şi cât vrea: este manifestarea liberă a Duhului Sfânt care se dăruieşte prin gesturi înfiinţate de Cristos şi încredinţate meditaţiei şi jurisdicţiei Bisericii. Însă este vorba totdeauna de acelaşi Duh care lucrează atât în har cât şi în sacrament, pentru utilitatea întregului organism. Ne-am putea închipui aceasta cam în felul următor: să asemănăm totul cu un mare lac de acumulare care se alimentează din râul şi pârâurile care se scurg din munţi pentru a forma acest mare lac, cu scopul de a iriga suprafeţe întinse de teren şi a pune în mişcare hidrocentralele. Harurile sunt date oamenilor pentru îmbogăţirea şi sfinţirea Bisericii; sacramentele sunt daruri date Bisericii pentru îmbogăţirea şi sfinţirea oamenilor. Între aceste două există o armonie şi o reciprocitate perfectă; a o rupe, într-un fel sau altul, înseamnă sărăcirea Bisericii şi compromiterea admirabilului ei echilibru; înseamnă a cădea ori în sacramentalism ori într-un searbăd spiritualism. Un text al Conciliului Vatican II spune: “Duhul Sfânt nu numai prin sacramente şi slujiri sfinţeşte poporul lui Dumnezeu, îl călăuzeşte şi îl îmbogăţeşte cu virtuţi, ci împărţind fiecăruia daruri proprii după plac şi la alegere”, împărţeşte şi printre credincioşi, din orice categorie, haruri speciale care-i capacitează a-şi asuma diferite opere şi oficii utile reînnoirii şi celei mai mari expansiuni a Bisericii, după acele cuvinte: “Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”. “Aceste haruri extraordinare, sau chiar mai simple şi mai comune, după cum sunt mai ales indicate şi folositoare, trebuiesc primite cu recunoştinţă şi cu mângâiere. ” Prin urmare, este ceva providenţial ca în această zi să cuprindem într-o privire aceste două feţe ale Rusaliilor care continuă: Sacramentele şi Harurile.

Duhul Sfânt şi Sacramentele

În două sensuri intervine Duhul Sfânt în Sacramente: El pregăteşte sacramentul şi îl face activ; intervine în pregătirea sacramentului ca şi în primirea lui. Teologia Bisericii a deosebit totdeauna două efecte distincte a sacramentelor: un efect cauzat de el însuşi, independent de intenţia omului, prin simpla putere a instituirii lui Cristos (ex opere operato), şi un alt efect care depinde exclusiv numai de dispoziţiile interioare ale aceluia care administrează sau primeşte sacramentul (ex opere operantis). Ambele efecte, în mod distinct, izvorăsc din acţiunea Duhului Sfânt: cel dintâi apare totdeauna prin el însuşi, automat; al doilea apare din acţiunea Duhului Sfânt, într-o misterioasă legătură cu libertatea omului. Aşadar, Duhul Sfânt este acela care asigură echilibrul eficace al sacramentelor; împiedică să se pună totul pe seama la “ex opere operato” (aşa ca în trecut), reducând sacramentele la nişte simple gesturi magice; dar împiedică şi să se insista doar pe “ex opere operantis”, adică pe dispoziţiile personale ale celui ce primeşte, cu riscul de a reduce sacramentele la simple semne ale acţiunii omului, fie acestea chiar semnele lucrării şi puterii lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este chiar şi forma ascunsă, sufletul sacramentelor; ritul şi cuvântul sacramentelor (cărora teologii le spun materie şi formă) sunt numai o parte a sacramentului, sunt ceea ce se vede şi se simte; în spatele acestora există o formă ascunsă care însufleţeşte totul, prezentându-se evenimentul harului, şi acesta este Duhul Sfânt. În sacramente Duhul Sfânt lucrează şi actualizează misterul pascal al lui Isus în calitate de stăpân înviat. De unde are apa toată acea putere, care, în vreme ce atinge trupul, curăţă sufletul? se întrebau Sfinţii Părinţi ai Bisericii; şi răspundeau tot ei: “Această tărie vine de la Duhul Sfânt”. Aceeaşi întrebare o putem pune şi cu privire la Euharistie: De unde are pâinea toată acea forţă, prin care în vreme ce este mâncată de către trup, nutreşte sufletul?

Răspunsul nu poate fi decât acelaşi: “De la Duhul Sfânt”. Duhul Sfânt este acela care consacră pâinea şi vinul, după cum tot El a intervenit şi în întruparea Cuvântului în Maria Fecioară. În canonul liturghiei noi spunem aceste cuvinte: “Duhul Sfânt să sfinţească aceste daruri pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele lui Isus Cristos”. El apare într-adevăr, ca “Domnul Dătător de viaţă”; aşa cum spunem noi în Crez: de fapt, El însufleţeşte speciile pâinii şi ale vinului, făcând din ele Trupul şi Sângele lui Isus.

Prin urmare, Duhul Sfânt este acela care realizează sacramental, însă tot El este acela care permite primirea sacramentelor, în strictul sens al cuvântului, dispunându-i pe credincioşi ca ei să se apropie cu sufletul de ele, nu numai cu trupul. În legătură cu Euharistia, Isus spunea: “Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic”. “Carnea” este ritul sacramental, până la liturghie, dacă este trăită fără credinţă şi fără participarea interioară, adică fără lumina Duhului Sfânt.

Încrederea principală în primirea sacramentelor nu trebuie încredinţată pregătirii noastre (cu toate că aceasta este indispensabilă), nici în concentrarea noastră (ce ar putea fi), nici în avântul nostru, nici în a ne agita ca Marta, pentru a fi puse toate la locul lor şi bine aranjate, ci încrederea trebuie să o punem întreagă, completă numai în “Dătătorul”, în donatorul: “Cum se uită ochii robilor la mâna stăpânilor lor… , aşa se uită ochii noştri la Domnul Dumnezeul nostru, până va avea milă de noi”.

Esenţialmente sacramentele sunt gesturile lui Dumnezeu; El este protagonistul, şi de îndată ce voim a-l înlocui noi, se înceţoşează şi scad. Nici preotul, nici Episcopul, care administrează sacramentele nu sunt adevăraţii protagonişti: dacă Petru botează, apoi Cristos este cel ce botează; dacă Pavel celebrează Sfânta Liturghie, Cristos este cel ce o celebrează. În înţelesul strict al cuvântului noi nu suntem decât spectatori, adică cei care stau, privesc, aud, bat din palme şi se entuziasmează în faţa Marelui Biruitor, care este Isus. Prin botez, lupta nu se dă între noi şi satana, ci între Cristos şi satana: “Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta; aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul” (II Cronici 20, 17).

S-ar putea ca o comunitate creştină să-şi trăiască din plin sacramentele cu această lumină şi cu această forţă, însă pentru o atare realizare este necesară redescoperirea şi valorificarea celuilalt “canal” al Duhului Sfânt, adică “harurile”. Harurile sunt nedespărţite de sacramente; există o atracţie puternică, un fel de magnet între haruri şi sacramente, deoarece ambele provin de la acelaşi Duh Sfânt, şi, împreună tind la construirea aceluiaşi trup al lui Cristos care este Biserica. Sacramentele potenţializează şi alimentează harurile, iar harurile reînsufleţesc sacramentele. Pentru a le primi cum se cuvine, sacramentele trebuiesc primite carismatic, primite ca nişte daruri ale lui Cristos Înviat şi într-un climat de laudă, de bucurie şi de fervoare, care le fereşte de obişnuinţă, de exterioritate şi de ariditate.

În pericopa de astăzi, sfântul Pavel ne-a vorbit despre o mare diversitate de haruri, şi în aceeaşi scrisoare către Corinteni îşi rezervă trei capitole întregi acestui argument. În comunitatea creştină primitivă exista o adevărată înflorire de haruri: harurile credinţei şi ale rugăciunii, harurile apostolatului şi ale doctrinei, harurile profeţiei şi ale slujirii în comunitate. Pentru a spune aşa, harurile erau sistemul nervos al trupului Bisericii, acelea care-i asigurau dinamismul şi sensibilitatea faţă de Duhul Sfânt şi ajutau diversificării mădularelor. Pentru apostol, toate acestea însemna bogăţie: “Căci în El aţi fost îmbogăţiţi în toate privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă”.

Chiar şi în zilele noastre – aşa cum ne îndeamnă Conciliul Vatican II – noi trebuie să primim cu recunoştinţă şi cu dragoste harurile. Dar, cu toată rezerva, trebuie s-o spunem şi pe asta: Harurile ne îngrozesc din două privinţe şi anume:

a) Pentru că ele fac vizibilă şi activă prezenţa Duhului lui Dumnezeu, şi în faţa acestei prezenţe omul este cuprins de frică, pentru că îi atrage atenţia unul mai puternic şi mai sfânt decât el.

b) Pentru că orice recipient uman, are un canal conductor inadecvat aceste energii divine, care o frânează şi o deformează. În faţa realelor dezordini (aşa cum se întâmpla la Corint) veşnică este de actualitate primejdia de a “stinge Duhul”. Însă aceasta este tocmai o încercare, o ispită. De fapt, cine ne autorizează pe noi a ne scandaliza şi a pretinde ca darurile Duhului Sfânt să fie lipsite de acele slăbiciuni omeneşti şi obscurităţi pe care le întâlnim în tot restul vieţii Bisericii, nefiind exclus chiar exerciţiul autorităţii? Oare autoritatea în Biserică şi-a păstrat starea ei curată de la început şi în perfecta formă evanghelică şi nu mai degrabă în limitele slăbiciunii omeneşti? S-ar putea ca din această cauză să fie eliminată autoritatea din Biserică?

După Conciliul Vatican II, suntem martorii unui semn grandios în toată comunitatea Bisericii Catolice: “reapariţia harurilor”. Aici nu este vorba numai de aşa zisa “Mişcare Carismatică”, deoarece toate mişcările unei reînnoiri care apar ici şi colo în Biserică, chiar şi în alte confesiuni creştine, posedă această surprinzătoare notă comună. Prin acestea poporul creştin recâştigă spontaneitatea, creativitatea şi forţa lui de mărturie, care este semnul tipic al acţiunii Duhului lui Dumnezeu: “Voi veţi primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi martori în Ierusalim şi în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”.

Aceasta este cea mai frumoasă nădejde pentru viitorul Bisericii, şi mai ales pentru că, spre deosebire de alte mişcări asemănătoare din trecut, cea actuală nu s-a ridicat împotriva Bisericii, ci cu cea mai mare dragoste pentru Biserică şi pentru ierarhia ei. Acum ne încredinţăm forţei Euharistiei pentru a trăi tot ceea ce am învăţat. Sub privirile noastre se petrece o mare minune: Duhul Sfânt însufleţeşte speciile pâinii şi ale vinului, personificând prezenţa Trupului şi Sângelui lui Cristos. Acesta este imperativul momentului de faţă, în care noi suntem întăriţi cu putere de sus.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin