Predici

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 2,1-11)

În seara Rusaliilor – chiar dacă evenimentul narat se întâmplă în jurul orei 9 dimineaţa (sărbătoarea începuse în seara precedentă) – se concretizează promisiunea lui Isus (1,1-5) într-un context care aminteşte marile teofanii ale Vechiului Testament, în special aceea din Ex 19 – preludiul darului Legii, ceea ce – de altfel – evreii celebrau în ziua de Rusalii (v. 1 şi urm.). Duhul Sfânt este prezentat ca plinătate – este împlinirea promisiunii: ca “vânt puternic” care umple toată casa şi pe cei prezenţi; ca şi foc “teofanic” ia forma de limbi de foc care se lăsa asupra fiecăruia transmiţându-le puterea de a avea un Cuvânt Înfocat, în multe limbi (v. 3 şi urm.)

Evenimentul se întâmplă într-un loc delimitat (v. 1) şi angajează un număr restrâns de persoane; însă din acest moment, de la aceste persoane, începe o lucrare de evanghelizare care atinge marginile pământului (“din toate naţiunile de sub cer”). Darul Cuvântului – prima carismă dată de Duhul Sfânt – are ca şi scop preamărirea Tatălui şi vestea că toţi, prin mărturia ucenicilor, pot să se deschidă şi să primească credinţa şi, astfel, să-l preamărească pe Dumnezeu (v. 11b). Două caracteristici subliniază această nouă capacitate de a comunica transmisă de Duhul Sfânt: 1) era comprehensibilă tuturor, “reparând” imposibilitatea de a comunica provocata de evenimentul de la Babel (Gen 11,1-9); 2) pare că se poate crea o legătură cu acel “cuvânt extatic” al profeţilor cei mai vechi (cf. 1Sam 10,5-7) – în orice caz este interpretat ca un “cuvânt profetic” de către Petru atunci când explică iudeilor “de orice provenienţă” cele întâmplate (v. 17 şi urm.)

Duhul Sfânt vine şi transformă inima ucenicilor făcându-i capabili de a intui, a urma şi a mărturisi “căile Domnului” pentru a putea conduce toate neamurile la deplina comuniune cu El, în unitatea credinţei în Isus Cristos, cel Răstignit-şi-Înviat (v.22 şi 38; cf. Ef 4,13).

Lectura a II-a (Rom 8,8-17)

Scriind Romanilor, Paul evidenţiază drama condiţiei umane supuse sclaviei păcatului (cf. 7,14b-25). Şi indică această fragilitate prin termenul biblic “carne”. Aceia care se lasă dominaţi de acest principiu nu pot fi plăcuţi Domnului, pentru că “intenţia cărnii lor este duşmănia cu Dumnezeu” (v. 7). Atunci cum se poate fugi de mânia lui Dumnezeu? Un alt principiu locuieşte şi acţionează în cei botezaţi: Duhul Sfânt. Botezul provoacă moartea faţă de păcat (6,3-6). Datoria creştinului este aceea de a lăsa să lucreze în el în fiecare zi acest dinamism: moartea faţă de păcat şi viaţa în Duhul Sfânt – dinamism intrinsec botezului, spre a deveni mereu mai viu conform vieţii înseşi a lui Dumnezeu (v. 10-12)

Este Duhul Sfânt cel care-l face pe om fiu adoptiv al lui Dumnezeu introducându-l în unica filiaţiune a lui Cristos. Această realitate, însă, nu se împlineşte într-un singur moment: este o sămânţă care se dezvoltă zi de zi în funcţie de docilitatea faţă de “călăuză”. În centrul Scrisorii apare pentru prima oară minunata definiţie a creştinului: creştinul este “cel călăuzit de Duhul Sfânt”, deci este fiu al lui Dumnezeu (v. 14). Duhul întăreşte din interior această nouă adopţie, dăruind libertatea de a ne ruga lui Dumnezeu cu aceeaşi încredere a lui Isus, cu aceeaşi confidenţă filială (v. 15) care deschide orizontul infinit al noi condiţii: dacă suntem fii, suntem şi moştenitori ai împărăţiei lui Dumnezeu împreună cu Cristos, întâiul-născut între mulţi fraţi (v. 29).

Însă acest lucru înseamnă şi a accepta de a împărtăşi cu Isus “ceasul suferinţei”, a patimii, pentru a trece cu el de la moarte la viaţă şi a fi instrumente de mântuire pentru cât mai mulţi (v. 7; cf. 1Pt 4,14).

Evanghelia (14,15-16.23b-26)

În acest text evanghelic, luat din discursul pe care Isus în îndreaptă ucenicilor săi în cenacol înaintea patimii sale, Duhul Sfânt este prezentat ca “un alt Apărător” – adică un Martor favorabil – care, după Isus şi rugăciunea sa, va fi trimis de către Tatăl ucenicilor pentru a rămâne mereu cu ei (v. 16). Duhul este deci o realitate personală – nu o energie cosmică impersonală – şi divină, care intră în comuniune cu omul şi-l umple cu iubire. Şi aici e nevoie de o precizare: nu este vorba de o iubire generică, ci de Iubirea lui Isus, acea iubire care se concretizează în observarea poruncilor sale, a învăţăturilor sale, în credinţa profundă că Isus ne-a vorbit conform cu voinţa lui Dumnezeu, Tatăl său şi – prin El – Tatăl Nostru (v. 15.23)

Păstrarea în inimă şi punerea în practică a acestui Cuvânt produce dilatarea interiorităţii celui care se face ucenic, făcându-l capabil de a primi prezenţa lui Dumnezeu, care răsplăteşte infinit umila iubire a omului, punând în inima aceluiaşi om cortul său (cf. imaginea biblică a shekinah-ului, adică a prezenţei glorioase a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său) spre a locui în ea împreună cu Isus (v. 23). Aceasta este promisiunea comuniunii pe care Isus o face tuturor: “Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu … vom locui la el“. După plecarea sa nu va lăsa să lipsească ucenicilor săi învăţătura aducătoare de “viaţă veşnică” (6,68), deoarece Duhul Sfânt va veni în numele său pentru a desăvârşi revelaţia făcând-o comprehensibilă şi amintind-o, adică dăruind lumină în mod constant vieţii de fiecare zi – nu rareori plină de umbre – cu razele veşniciei (v. 25-27).

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin