Predici

Sărbătoarea Înălţării Domnului, pe care o celebrăm astăzi, este pătrunsă de un mare şi solemn sens de bucurie: “Tresaltă de bucurie sfântă Biserica Ta, Doamne, prin misterul pe care-l sărbătorim astăzi cu această Liturghie de laudă” (Rugăciunea). Liturghia de astăzi nu este o Liturghie tristă, de rămas bun al lui Isus, care părăseşte pământul şi se reîntoarce în liniştea paradisului, ci o Liturghie de laudă şi de preamărire. Descoperirea misterului acestei laude şi a acestei bucurii înseamnă celebrarea adevăratului mister al zilei.

Rugăciunea liturgică amintită exprimă acest mister: “În Cristos ridicat la cer, natura noastră omenească a fost înălţată alături de Dumnezeu, iar noi, mădularele Trupului său, trăim în nădejdea de a ajunge acolo unde este Capul nostru în slava cerească”. Sfântul Paul scrie: “El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus”. Deci, pentru moment, este numai o candidatură pe care am depus-o, pe cât de puternică pe atât de sigură, un fel de ancoră aruncată din mare pe ţărm. Aceasta trebuie transpusă în realitate atunci când El va veni, pentru fiecare om şi pentru lumea întreagă. De aceea, şi în această sărbătoare Liturghia ne vorbeşte despre nădejde. Vom aminti acele cuvinte din scrisoarea către Evrei: “Avem astfel de Arhiereu care a şezut de-a dreapta tronului slavei în ceruri… Drept aceea, fraţilor, având îndrăzneală, să intrăm în Sfânta Sfintelor, prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care pentru noi a înnoit-o, prin catapeteasmă, adică prin trupul Său”. Înălţarea la cer a Domnului aminteşte oarecum deschiderea acestei căi noi şi vii pentru a ajunge la Dumnezeu, care este Cristos jertfit şi înviat.

În alte vremuri, aceste reflecţii erau suficiente pentru a trezi entuziasmul credincioşilor: siguranţa şi nădejdea toate erau îndreptate spre cer, adică spre un viitor care se află acolo sus, dincolo de această lume şi la sfârşitul ei. Astăzi noi simţim că toate acestea, cu tot esenţialul pe care-l spunem, nu spun totul. Înălţarea ascunde un alt mister.

Sfântul Paul, spre deosebire de povestirile sinopticilor, nu spune, pur şi simplu, că “Isus s-a înălţat de la pământ”, că “s-a desprins de ei”, ci spune că “s-a ridicat deasupra” a tot ceea ce există, în sensul că a fost făcut capul tuturor şi că toate au fost “supuse sub picioarele sale” (lectura a II-a): “Cristos s-a suit mai presus de toate cerurile ca să umple toate lucrurile”. Acelaşi lucru îl aflăm şi în scrisoarea lui Petru: “Isus s-a urcat la cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu, şi şi-a supus îngerii şi puterile…”.

Prin urmare, Sărbătoarea Înălţării Domnului este o sărbătoare de Întronare şi îl aminteşte pe Cristos Înviat, pe care Tatăl l-a pus stăpânitor al lumii. De aici şi introducerea psalmului 46 în Liturghia de astăzi, care este tocmai un psalm de intronizare:

“Dumnezeu se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă.

Domnul înaintează în sunetul trâmbiţei.

Cântaţi lui Dumnezeu cântaţi!

Cântaţi Împăratului nostru, cântaţi!

Căci Dumnezeu este împărat peste tot pământul.

Dumnezeu şade pe scaunul lui de domnie cel sfânt”.

În Isus Cristos, Dumnezeu a început să îşi exercite într-un mod nou şi direct suveranitatea sa asupra lumii şi asupra popoarelor. De aici înainte, lumea ne apare ca o “Nouă Cămaşă a lui Isus necusută”, apare ca “Tronul Slavei sale”, mai mult decât scăunaşul picioarelor sale. Desigur, aici nu este vorba despre o lume pusă sub stăpânirea celui rău, adică despre lume înţeleasă în sens moral, ci numai despre ceea este pozitiv în lume, întrucât este creată de Dumnezeu.

Isus şi lumea

Trebuie să aprofundăm acest raport, pentru care semn şi expresie este Sărbătoarea Înălţării Domnului. Sfântul Leon cel Mare spune că “tot ceea ce era de văzut în Mântuitorul nostru, prin Înălţarea sa la cer a trecut în sacramentalii şi în Magister, a căror autoritate a înlocuit observarea şi ascultarea directă de El”. Chiar şi după Înălţarea Sa la cer, Isus rămâne printre noi, în Biserică. Însă aceasta nu este întreaga sa prezenţă; există şi o altă prezenţă, poate mai ascunsă, dar mai vastă, ce acoperă întreaga lume. Întregul pământ a devenit “Lumea Domnului nostru Isus Cristos. Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Cristosului său”.

Şi aceasta “pentru că Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult, şi i-a dat numele care este mai presus decât orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul, al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ”. Nu am sfârşi niciodată să explicăm tot ceea ce este implicat în această afirmaţie de credinţă. În această lumină nu ne mai apare temerar faptul că cineva a putut spune: “Viaţa este un paradis, şi cu toţii suntem într-un paradis, însă nu vrem să-l recunoaştem, căci dacă am voi să-l recunoaştem, chiar mâine s-ar instaura paradisul în toată lumea” (Dostoievski). Pentru că paradisul, cerul, este acolo unde se află Cristos, şi într-un fel sau altul, Cristos se află în toată lumea.

Această prezenţă a Sa are un punct de maximă concentrare, care este omul: fiecare om, nu numai fratele de credinţă şi membru al aceleaşi Biserici. Dacă în această ordine de idei ar exista ceva care să-l situeze pe un om deasupra altuia, aceasta nu ar putea fi decât gradul de sărăcie, de suferinţă şi de umilire, deoarece, cu acestea, identificarea cu Cristos este totală. “Cele ce aţi făcut unuia dintre aceştia, Mie mi le-aţi făcut”. Aceasta este foarte adevărat, dar pentru ce nu luăm noi aminte oare, măcar o singură dată, că nu numai omul, ci întreaga lume este a lui Cristos, cu toate că întregul univers este al omului? De ce nu ne gândim noi oare că nu este permis a polua apa, aerul, a reteza orice arbore sau plantă, a ucide în dreapta şi în stânga orice animal, pentru că acestea fac parte din împărăţia lui Cristos şi au o frumuseţe şi un scop propriu, care nu pot fi sacrificate după capriciile şi instinctele rele ale omului!

Cât de sensibil era la toate acestea Sfântul Francisc din Assisi! El nu se limita la a respecta creaturile, ci chiar le iubea pentru că în toate vedea o reflectare a slavei lui Dumnezeu, care, în Cristos, a reacoperit şi a reînnoit faţa pământului; toate îi vorbeau despre Isus Cristos. Într-o veche scriere creştină (Evanghelia apocrifă a lui Toma), citim aceste cuvinte ca spuse de Isus: “Dacă spargi lemnul, Eu acolo sunt, dacă rostogoleşti piatra, vei da de Mine, pentru că Eu şi acolo sunt!”

Chiar de la începuturile Bisericii, circula printre creştini întrebarea: “Cum va fi venirea Fiului omului, şi care-i vor fi semnele premergătoare?” Astăzi, se pare a se întrevedea un nou răspuns la acea întrebare, care să-l integreze pe cel vechi: “Venirea Fiului omului nu se va adeveri numai în cer, ci în acelaşi timp şi pe pământ; Domnul va veni atunci când această prezenţă a lui, de care este plină lumea, se va arăta în toată slava sa, atunci când ochii oamenilor nu vor mai fi împăienjeniţi, spre a-l putea vedea; când se va sfârşi aşteptarea creaţiei, şi va sosi şi pentru ea ziua şi ceasul naşterii. Numai atunci El îşi va putea face intrarea în Noul Ierusalim, urmat de toţi sfinţii săi, şi va putea încredinţa lumea în mâinile Tatălui, pentru ca Dumnezeu să fie de acum totul în toţi”.

Euharistia pe care o celebrăm anticipă acel moment: la ofertoriu, prin elementele pâinii şi vinului, lumea materială se îndreaptă spre Isus Cristos, şi, în Împărtăşanie, prin noi, Isus Cristos merge spre lume. El, să spunem aşa, o ia în stăpânire, o sfinţeşte şi o cuprinde, asemenea focului din clăile cu fân… “Oricine are nădejdea aceasta în el, se curăţeşte după cum El este curat”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin