Predici

Pe de o parte martiriul lui Ştefan, pe de altă parte fragmentul final al “rugăciunii sacerdotale” a lui Isus, care încheie discursurile de adio. Şi, în mijloc, Isus ca Alfa şi Omega, Primul şi Ultimul, care oferă tuturor celor însetaţi apa vieţii. Din această cauză autorul Apocalipsului nu se poate abţine de a exclama: “Da, voi veni curând!”. Şi izbucneşte printr-o invocaţie insistentă: “Amin. Vino, Doamne Isus”. Iată schema liturgiei din această duminică. În loc să mă opresc asupra paginii din evanghelie în care Isus vorbeşte despre prelungirea misiunii sale şi despre un nou mod de prezenţă în mijlocul al lor săi care sunt în lume fără a fi din lume, aş vrea să fac câteva observaţii asupra primei lecturi.

Un erou? Nu, pur şi simplu un ucenic care a învăţat lecţia

Ştefan, care moare linşat, mai mult decât un erou, este un ucenic al lui Isus. Măreţia mărturiei sale nu stă în faptul că a suportat cu curaj proba unei morţi violente, cât mai degrabă prin coincidenţa perfectă cu stilul Învăţătorului. Mai ales în mod deosebit, decisiv, iertarea ucigaşilor. Ştefan moare iubind chiar pe duşmanii săi, ca şi Domnul său. În aceasta constă specificul creştin al martiriului său.

Nu este cantitatea sau cruzimea chinurilor suportate elementul care califică, ci imitarea Învăţătorului. Contează “de ce” (sau “pentru cine”) Dar contează, în principal, “cum”. Ştefan este bătut cu pietre din cauza credinţei sale. El, însă, introduce în supliciu, din proprie iniţiativă, cauza iubirii. Nu se mulţumeşte să nu cedeze pe tărâmul credinţei. Trebuie să “stăpânească” şi pe cea, mai obligatorie, date fiind circumstanţele, a carităţii. Înţelege să fie “recunoscut” ca ucenic al lui Cristos, nu numai prin “crez” pe care l-a proclamat fără ambiguitate, dar şi prin deviza iubirii, care nu încetează nici când se dezlănţuie asupra lui ferocitatea zbirilor.

Ştefan se arată fidel adevărului. Curajul său totuşi decurge din capacitatea de a da mărturie adevărului prin iubire. Iubirea adevărului se împleteşte într-un mod minunat cu iubirea persecutorilor, cu iertarea acordată călăilor. Un adevăr separat de iubire nu mai este un adevăr creştin. Cristos nu are nevoie de campioni îndrăzneţi. Are nevoie de oameni care demonstrează că au învăţat lecţia fundamentală. El nu a proclamat “fericiţi” pe eroi, ci pe cei blânzi. Paradisul său nu este populat de simplii apărători ai ortodoxiei, ci de aceia care au practicat prima şi “unica” poruncă.

A nu devia de la calea adevărului nu ajunge pentru a ajunge la destinaţie. Adevărul este… adevărat numai dacă are legătură cu iubirea. Ştefan a avut de înfruntat “oameni încăpăţinaţi”, care pentru a nu-l asculta “şi-au astupat urechile”. Totuşi el a preferat să aibă dreptate din partea inimii, mai mult decât din partea creierului. Şi mesajul său, chiar dacă ei îşi astupau urechile, pătrundea mai sigur printr-un alt canal.

Preţul ideilor

Relatarea din Fapte prezintă că adversarii “nu reuşeau să reziste înţelepciunii inspirate cu care el le vorbea”. Ştefan, însă, nu se limitează să-i învingă prin argumente docte. A învinge într-o discuţie nu este totul. În unele cazuri, poate să fie chiar uşor. Este inutil. Adevărul nu are nevoie de învingători în dezbateri, de inteligenţi abili, polemişti instruiţi. Ceea ce contează este preţul pe care cineva este dispus să-l plătească pentru ideile pe care le profesează. Rămâne mereu valabil avertismentul cardinalului Bevilacqua: “Ideile valorează nu prin ceea ce redau, ci prin ceea ce costă”. Ştefan şi-a câştigat o grămadă de pietre ascuţite… Şi a fost convingător mai ales când ultima piatră i-a luat definitiv cuvântul.

Vinovat de “fapte bune”

Tot capitolul 7 din Fapte ne informează că Ştefan “săvârşea mari fapte şi minuni în popor”. Prin aceasta dezlănţuie furia opozanţilor. Şi pentru aceasta este condamnat la moarte. Sunt oameni care plătesc pentru delictele lor. Şi este cineva care plăteşte vina de a fi săvârşit “fapte bune”. În unele cazuri, chiar, pare că vina de neiertat este tocmai binele pe care cineva îl face. Nu trebuie să ne facem iluzii că a acţiona drept, a ne comporta după regulile onestităţii, a adopta drept criteriu al alegerilor noastre nu egoismul ci folosul altuia, sunt lucruri care să ne procure recunoştinţa, aprobarea, consensuri entuziaste.

Ştefan a fost acoperit de o ploaie de pietre. Şi pe pieptul său au fost atârnate medalii de culoarea sângelui. Pentru noi poate să fie o ploicică neplăcută de compătimire, derâdere, indiferenţă şi, dacă nu chiar persecuţii, anumite antipatii nu prea voalate, meschinării asortate, răutăţi nemotivate. A face bine cuiva, adesea, înseamnă a-ţi atrage asupra ta defăimarea, în locul binecuvântării. Şi răzbunările cele mai practicate nu sunt atât cele care vor ca să fie plătite ofensele şi nedreptăţile suferite, ci binele primit. Sunt oameni care nu reuşesc să ierte faptul că cineva este capabil să pună la cale ceva frumos şi bun. Grindina de pietre se abate adesea asupra aceluia care face greşeala de a apărea “insuportabil”, dacă nu chiar pentru “chipul său de înger” – ca în cazul lui Ştefan – , chiar şi numai pentru faţa sa curată.

O bucată de cer de care se agaţă cu privirea

“Fixând ochii la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus care stătea la dreapta sa…” Spectacolul pe care Ştefan îl are înaintea ochilor nu este desigur exaltant: oamenii orbiţi de ură, de fanatismul cel mai feroce. “Scrâşneau din dinţi împotriva lui…” (Fap. 7,54). Poate îi făceau mai mult rău acele feţe decât pietrele. Ştefan, totuşi, posedă un secret. A învăţat să privească în altă parte: “Eu văd cerurile deschise”. Nu lasă să fie prinsă privirea în spaţiul îngust al răutăţii altuia. O ţine în afara acelei sarabande infernale în care ar fi vrut să-l atragă, pentru a plana într-un orizont luminos.

Ştefan este în mâinile zbirilor. Dar duhul său a ales o cale de fugă în direcţia “cerurilor deschise”. Şi pentru noi, uneori, poate fi spectacolul chinuitor al chipurilor ostile, care exprimă răutate, refuz, sau pur şi simplu indiferenţă, răceală. Este bine să ţinem la dispoziţie o bucată de cer, un spaţiu senin (posibil înăuntrul nostru) în care să ne fixăm ochii, pentru a nu-i lăsa să se murdărească pe acel teren infam, şi să păstrăm pacea, seninătatea, bucuria. În anumite cazuri ispita de a ne pune pe acelaşi plan cu adversarii poate fi seducătoare. Dar, lăsând să fie capturaţi ochii noştri, coborând la acel nivel, ne scufundăm în amărăciune, în dezgust, în descurajare.

Este important să ştim să privim în altă parte. Să avem ceva de care să ne agăţăm. O bucată din cerul albastru de care să alipim privirea. Pietrele fac rău (şi cuvintele adesea lovesc mai mult decât pietrele). Totuşi nici o lovitură a răutăţii umane nu va reuşi vreodată să abată surâsul curajos al aceluia care a decis să privească, chiar rămânând pe pământ, un “cer deschis”.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin