Predici

Despărţirea

Luca este unicul care are curajul de a folosi verbul care indică fără echivoc despărţirea: “s-a despărţit de ei…” Ziua descrisă de pagina din evanghelie se deschide cu constatarea unei absenţe (chiar dacă numai de trupul Învăţătorului). Apoi Isus a fost găsit, fie de comunitate, fie de doi ucenici care au părăsit dezolaţi Ierusalimul. Şi acum, la sfârşitul acestei zile, caracterizată ca un mare drum, Isus se desparte de ai săi.

Totuşi această separare nu provoacă, cum ar fi natural, un sens de spaimă, şi nici de tristeţe. Ucenicii se întorc din Betania, unde s-a săvârşit despărţirea, plini de bucurie. “…S-au întors la Ierusalim cu mare bucurie”. Luca nu explică motivul acelei bucurii surprinzătoare, ne lasă cel puţin perplecşi. Desigur că a avut loc ceva misterios, despre care este imposibil să vorbească. Apostolii au descoperit, sau cel puţin au intuit, o realitate care imprima paşilor lor un mers diferit de cel obişnuit al celui care se întoarce de la o despărţire definitivă. Noi nu ştim. Au înţeles, totuşi, că Isus s-a “despărţit” de ei, dar rămâne “prezent”.

Binecuvântarea

Un alt lucru deosebit care este subliniat: ultimul gest al lui Isus este un gest de binecuvântare: “În timp ce-i binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat spre cer”. Unii comentatori pun în paralelă fraza “a înălţat mâinile şi i-a binecuvântat”, cu imaginile lui Aron (Lv 9,22) şi ale lui Simon (Sir. 50, 22-23), ambii mari preoţi, care binecuvântează poporul la sfârşitul unei jertfe. În al doilea caz, se referă şi la poporul care se prosternează cu faţa la pământ pentru a primi binecuvântarea, un detaliu care coincide cu cel prezentat de evanghelie (“… după ce l-au adorat”).

Deci Isus ar apare aici în haine sacerdotale care dă binecuvântarea ca o pecete a Jertfei sale, adică a Pătimirii. Totuşi, trebuie notat că, dacă se acceptă scrisoarea către Evrei, în Noul Testament nu se vorbeşte niciodată de Cristos în termeni expliciţi sacerdotali. De altă parte, gestul binecuvântării asupra pâinii aparţine unui rit familiar mai mult decât cultului de la templu. În sfârşit – cum notează exegetul Roger Varro – Pătimirea este cuprinsă cu toată evidenţa în contextul Paştelui, care “printre toate riturile Vechiului Testament apare mai puţin sacerdotal”. Toate acestea presupun că gestul de binecuvântare a lui Isus, pus ca o concluzie la o scenă de adio, se referă la o comunitate însărcinată să continue opera Păstorului.

Binecuvântarea, deci, dobândeşte “o valoare pastorală şi eclezială. Este Învăţătorul ucenicilor, Domnul Apostolilor, Capul comunităţii care acţionează aici. Binecuvântarea sa va fi, pentru Biserică, care trebuie să realizeze vizibil pe pământ forma nouă a prezenţei sale, ca izvor al tuturor darurilor necesare vieţii şi pentru dezvoltarea sa” (R. Varro).

Templul: refugiu sau iradiere?

Un ultim lucru deosebit de paradoxal. Grupul ucenicilor, în loc să pornească imediat în lume, merge să se roage în templul din Ierusalim. “Stăteau mereu în templu lăudând pe Dumnezeu”. Astfel evanghelia lui Luca, care se deschide cu scena lui Zaharia care săvârşeşte jertfa de tămâie în templu, se încheie cu lauda din templu din partea apostolilor lui Isus. Templul domină totul. Desigur, apare strană această imagine a Bisericii misionare care este cultivată într-o atitudine statică: “Stăteau totdeauna în templu”. Avem deci o repliere în cult? O ocupare a spaţiului sacru (echivalent cu sacristia în care mulţi şi astăzi pretind că se învecinează cu preoţii) ca sector exclusiv de competenţă a Bisericii?

Nu. Lauda perpetuă a lui Dumnezeu este în legătură cu misiunea, care din ea îşi ia pornirea şi dobândeşte forţa. Trebuie să invocăm şi binecuvântarea, care este o comunicare de viaţă. Fără binecuvântare nu este viaţă, nu este rodnicie. Şi apoi binecuvântarea stă la baza transmiterii mesajului care trebuie să realizeze o comuniune între toate popoarele. Semnificativ, în această privinţă, este imnul pus la începutul scrisorii către Efeseni: “Binecuvântat să fie Dumnezeu… care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea sa” (1,3). Binecuvântarea se răspândeşte, prin contaminare (de care sunt “purtători” apostolii), de la Israel la toate popoarele pământului. Templul, astfel, nu este un refugiu, ci un centru de iradiere.

Pentru ce el nu apare absent

Câteva note care pot să ne ajute să trăim consecinţele acestei solemnităţi.

1 – “…După ce le-a poruncit apostolilor pe care i-a ales prin Duhul Sfânt, el s-a înălţat la cer” relatează Faptele Apostolilor (prima lectură) Şi aici este mortificată curiozitatea noastră. Nu cunoaştem conţinutul acelor “porunci”. Este permis să presupunem, totuşi, că nu priveau numai cercul apostolilor. Fiecare dintre noi este interesat, chemat în cauză. Şi atunci nu ar trebui să fie dificil să-i ghicim substanţa: este vorba, în fond, de implicarea noastră pentru că el nu apare absent. Isus poate “să se despartă” numai după ce s-a încredinţat că fiecare a înţeles propria datorie. Care nu constă, bine înţeles, în a-l substitui, ci de a produce semne evidente şi citibile de toţi despre prezenţa sa. Apostolii (şi noi) “instruiţi”, nu ştiu o lecţie, dar sunt conştienţi că trebuie să manifeste, sau cel puţin să lase să fie întrevăzută o prezenţă. Desigur. Marele risc al Înălţării este acela că noi înşine apărem “absenţi”.

2 – “Stăteau cu ochii aţintiţi spre cer…” (Fapte). “Stăteau mereu în templu…” (evanghelia). Dacă aceasta ar fi fost cu adevărat atitudinea definitivă, nu am fi aici să celebrăm sărbătoarea Înălţării. Şi istoria lui Isus ar fi o poveste frumoasă (“a fost odată”), cu un epilog mai mult sau mai puţin fericit, conform punctelor de vedere. O poveste care ar fi fost folosită pentru a adormi copiii. Desigur. Sunt şi adulţi care ar pretinde că dorm asiguraţi de această poveste de acum încheiată, care ar avea avantajul de a nu prezenta cotituri neliniştitoare, lovituri de teatru neprevăzute. Sunt şi astăzi oameni care s-ar simţi mai liniştiţi dacă Biserica lui Dumnezeu s-ar specializa în contemplarea norilor, cultivarea florilor, şi dacă s-ar ocupa de problemele sufleteşti în spaţiul protejat al templului.

Dar cineva a fost însărcinat să îndrepte în altă parte privirea apostolilor. Suflul Duhului Sfânt, apoi, a deschis porţile şi a aruncat afară pe “cei care adorau”. Toată vina (sau meritul) acelei binecuvântări. Care nu încheia un eveniment. Dar oferea începutul unei aventuri cu rezultate imprevizibile. Isus, în chip misterios, s-a sustras privirilor. Pare că a îndepărtat tulburarea. Însă, graţie unui frecventator obişnuit al templului, continuă, din fericire, să menţină tulburarea…

3 – Poate ucenicii, în momentul Înălţării, şi-au dat seama că, deşi întrupându-se, deşi venind să stabilească cortul său în mijlocul oamenilor, Isus nu a părăsit “sânul Tatălui” (Io 1, 18). Tot astfel, deşi s-a întors la cer, nu a părăsit pe prietenii săi. Dimpotrivă, aveau impresia că-l primesc ca şi cum ar fi fost prima oară. Isus se despărţea de ei, dar nu-i părăsea.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin