Start > Ritul latin > Duminica a VI-a după Paște

Duminica a VI-a după Paște

11 May 2007
1,469 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VI-a după Paște (Anul C)

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 15,1-2.22-29)

Propagarea evangheliei printre păgâni pune imediat Biserica în fața gravei probleme cât privește raportul lor cu legea lui Moise: ce valoare are, după venirea lui Cristos, Torah cu toate prescrierile sale cultuale? Iată deci că Biserica simte necesitatea de a se confrunta asupra unor chestiuni fundamentale pentru însăși viața sa și pentru misunea ei de evanghelizare.

Odată cu adunarea apostolilor la Ierusalim are loc primul “conciliu ecumenic”: un eveniment de o importanță centrală, eveniment paradigmatic pentru Biserica din toate timpurile. De rezultatul său depinde comuniunea internă și răspândirea ei. Este tocmai dorința de comuniune întru adevăr cea care determină comunitatea din Antiohia – acolo une problema a ieșit la suprafață – să-i trimită pe Paul și Barnaba la Ierusalim spre a-i consulta pe “apostoli și pe bătrâni” (v. 2). Biserica-mamă îi primește și discută înfocat problema (v. 4-7a). Intervenția lui Petru, sinteza lui Barnaba și Paul care mărturisesc minunile înfăptuite de Domnul între păgâni, și, în fine, cuvântul plin de autoritatea a lui Iacob – responsabil al Bisericii din Ierusalim – ajută să se discearnă “căile Duhului” (v. 28). Sub călăuza sa se ajunge la un acord deplin (“apostolii, bătrânii și întreaga Biserică au decis…”: v. 22-25), lucru făcut cunoscut printr-un document oficial în care se afirmă că “observanțele iudaice” nu puteau fi impuse popoarelor păgâne.

Într-un anumit sens, așa cum Isus a sintetizat toate prescripțiile în unica poruncă a iubirii, acum se merge mai departe de litera prescripțiilor de ordin cultual pentru a face să iasă la suprafață esențialul, adică necesitatea unui itinerariu de convertire: moartea față de păcat. Dacă totuși unele norme mai rămân încă, acest lucru nu se realizează pentru valoarea lor în sine, cât pentru a favoriza senina trăire între iudeo-creștinii și păgânii convertiți. Istoria nu progresează prin principii abstracte, ci cere discernământ – înțelepciunea care știe să aștepte momentul potrivit pentru a propune acele schimbări care să folosească la creștere, nu să fie pricină de mai grave rupturi.

Lectura a II-a (Ap 21,10-14.22-23)

Cu viziunea Ierusalimului ceresc se termină cartea Apocalipsului; în același timp își găsește împlinirea întreaga revelație biblică. În contrast net cu viziunea precedentă a Cetății răului – (Babilonia, prostituata) – și a pedepsei la care este supusă (cap. 17 și urm.), Ioan descrie acum realitatea splendidă care “coboară din cer”, adică dar al lui Dumnezeu: Ierusalimul, mireasa Mielului. În ea se manifestă frumusețea însăși a lui Dumnezeu care se răspândește în jur prin trăsături asemănătoare curcubeului. (v. 11; cf. 4,3).

Perfecțiunea cetății este descrisă prin imagini luate din cărțile profetice (Ez 40,2; Is 54,11; 60,1-22; Zac 14 etc.) și compuse într-o nouă sinteză: zidul, ușile, fundamentele. Zidul indică delimitarea, siguranța, dar nu închiderea față de alții: acest lucru este demonstrat de faptul că pe fiecare latură, la fiecare punct cardinal, se deschid trei uși (cf. Ez 48,30-35) prin intermediul cărora toate popoarele pământului pot intra în cetate, constituind unicul Popor al lui Dumnezeu căruia îi este încredințată revelația. Apoi, pe uși sunt scrise numele celor 12 triburi ale lui Israel și sunt păzite de 12 îngeri, mijlocitori ai legii vechi (v 12 și urm.). Fundamentele zidurilor sunt apostolii lui Cristos cel răstignit și înviat, pe a căror mărturie se edifică Biserica (cf. Ef 2,19 și urm.).

Cetatea nu are un loc sfânt prin excelență, templul, care făcea din Ierusalimul pământesc să fie “Orașul Sfânt”. Această aparentă lipsă este plinătatea ei cea mai mare: Cel Atotputernic și Mielul sunt templul ei. Contactul cu Dumnezeu se actualizează de acum nu într-un loc specific care exclude alte locuri. Contactul și întâlnirea cu Dumnezeu în Ierusalimul ceresc este o realitate sponsală, o comuniune de viață: Dumnezeu și Mielul vor fi totul în toate (1Cor 15,28), Prezența măreață a lui Dumnezeu (shekinah) iar Cristos cel Înviat este lumina care învăluie toate și în care toți intră (v. 22-24; cf. Is 60,19 și urm.).

Evanghelia (In 14,23-29)

Înaintea “plecării” sale, Isus îi consolează și îi întărește pe ucenici prin promisiunea că se va întoarce și se va arăta din nou celor care îl iubesc (v. 21b), adică celor care păzesc cuvântul său. Iubirea față de Isus este o iubire activă (nu teoretică sau platonică) înrădăcinată în credința că El este Trimisul Tatălui, venit pe pământ pentru a-L “povesti” pe Tatăl (In 1,18) și a vesti tuturor ceea ce a auzit de la El (v. 24b; cf. 15,15). Acela care, crezând, își rânduiește zilele în ascultarea Cuvântului, devine locuință a lui Dumnezeu (v. 23) și cunoaște prin har – adică în Duh – comuniunea cu Tatăl și cu Fiul.

Momentul este “greu” pentru ucenici, dar ei nu trebuie să se teamă că vor fi lăsați orfani. Tatăl îl va trimite pe Duhul Sfânt – călăuză în viața de zi cu și. Lucrarea de mântuire este pe deplin concretizată prin pasiunea-moartea-învierea lui Isus. E necesar, totuși, ca fiecare să intre în ea și să se lase mântuit. Este misiunea Duhului: să deschidă inimile oamenilor spre înțelegerea misterului divin și să-i provoace la convertire. Este lucrarea Duhului faptul că Isus rămâne/este contemporan oricărui om care se naște. Este lucrarea Duhului faptul că Scripturile sunt Cuvânt viu îndreptat către inima oricărui om.

El, Duhul Sfânt, are ca și misiune să “amintească” tot ceea ce Isus a zis și a făcut în timpul vieții sale pământești. O astfel de învățătură și “memorie” nu conduce departe în spațiu, ci dau o dimensiune nouă prezentului, pentru că în prezent Isus e Emanuel: Dumnezeu-cu-noi.El însuși afirmă atunci când promisiunii legate de trimiterea Duhului adaugă un alt dar: “Vă las pacea, vă dau pacea mea”. Însă pacea este El însuși. De aceea această pace este diferită de cea pe care lumea o poate oferi: este o persoană, este viață veșnică, este iubire. Astfel se revine la esențial, la origini: Isus locuiește în inima omului pentru a-l face capabil să iubească; iubind, omul se deschide mereu mai mult lui Dumnezeu și devine cooperator al mântuirii, răspânditor de pace, profeție a cerului.

Ritul latin