Predici

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 14,21b-27)

Prima călătorie misionară a lui Paul şi Barnaba se apropie de final. Parcurgând în sens invers oraşele evanghelizate, ei îi “întăresc” pe ucenici (c. 22): este, acesta, un final tipic limbajului misionar folosit in primul secol al erei creştine. Indică bine consolidarea în credinţă şi în modul creştin de a fi a acelora care au primit de puţin kerygma (anunţul) şi pot fi cu uşurinţă dezorientaţi de către experienţa persecuţiilor care însoţeşte aproape pretutindeni evanghelia şi predicarea ei, deci pe vestitorii ei. Noii ucenici sunt deci îndrumaţi să persevereze în credinţă, îmbrăţişând suferinţa ca participare la pasiunea lui Cristos. Întrucât comunităţile recent evanghelizate trebuie să înveţe să-şi trăiască singure credinţa, apostolii instituie în fiecare comunitate o primă formă de organizare eclezială prin alegerea şi instituirea prezbiterilor.

Este un moment de fundamentală importanţă în viaţa comunităţii: de aceea acest moment trebuie însoţit de rugăciune, post, de încredinţarea în mâinile Domnului (v. 23) – exact cum însuşi călătoria lui Paul şi Barnaba fusese pregătită de către Biserica din Antiohia Siriei (v. 26) unde acum se întorc. Misiunea apostolică împreună cu responsabilitatea eclezială, sunt misiuni pe care însuşi Domnul le încredinţează unora (13,2 şi urm.), dar de care fiecare comunitate trebuie să se simtă responsabilă susţinându-i pe “cei aleşi” prin rugăciune şi jertfă. De aceea, apostolii, imediat ce ajung la destinaţie, îi adună pe fraţi spre a-i face părtaşi de ceea ce Domnul ha făcut prin ei, deschizând şi păgânilor poarta credinţei. A Lui este misiunea, a Lui este harul, a Lui este rodul. Lui apostolii îi datorează toată lauda şi mărirea (v. 27).

Lectura a II-a (Ap 21,1-5a)

După ce a contemplat înfrângerea definitivă a forţelor răului şi judecata lui Dumnezeu (19,11-20,15), Ioan este făcut vrednic să cunoască consecinţa luminoasă a acestei lupţi: realitatea care apare în faţa ochilor săi este caracterizată de o noutate radicală, substanţială şi universală: întregul cosmos este implicat într-o astfel de transformare. Universul marcat de răutate – des simbolizat în Biblie de mare – este înlocuit de o realitate în mod calitativ diferită (v. 1). Dacă deja profeţii au anunţat venirea “cerurilor noi şi a pământului nou” (cf. Is 65,17) şi au prezentat Ierusalimul ca şi “mireasa lui Dumnezeu” (Is 62), orizontul lor rămâne totuşi în limitele timpului iar referinţa imediată era restaurarea materială a oraşului prin intervenţia recreatoare a lui Dumnezeu. Acum Ioan vede coborând din cerul cel nou pe pământul cel nou acest oraş-mireasă, simbolul locuinţei lui Dumnezeu cu oamenii.

Această temă “Dumnezeu care locuieşte cu oamenii” este o temă care parcurge “în mod ascuns” întreaga istorie sfântă şi, într-un anumit sens, indică semnificaţia ultimă a acestei istorii. De la intimitatea între Dumnezeu şi om în Eden, la Cortul Întâlnirii-Prezenţei (shekinah) care a însoţit poporul lui Israel în pelerinajul către Ţara Făgăduită, la Templul din Ierusalim, până la Întrupare, Dumnezeu s-a revelat mereu mai profund ca fiind Emanuel, “Dumnezeu cu noi”. După moartea-învierea lui Cristos, un nou-ultim pas se săvârşeşte în revelaţie: omul-este-cu-Dumnezeu. După ce a fost distrus în totalitate răul (cap. 20), un nou popor aparţine pe deplin Domnului care de acum este veşnic “cu ei” (v. 3). Citatele profetice vin una dupa alta pentru a descrie această splendidă realitate (Ez 37,27; Is 25,8; 35,10; 65,19) de comuniune, de consolare, de viaţă, de sărbătoare: ceva ce omul încă nu a cunoscut – pentru că Dumnezeu este Cel care face mereu noi toate lucrurile – şi care totuşi, încă de pe acum poate să preguste, deoarece “dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă: cele vechi au trecut, iată, au luat naştere altele noi” (2Cor 5,17; Is 43,19).

Evanghelia (In 13,31-33a.34-35)

Cu acest text începe “discursul de adio” a lui Isus făcut ucenicilor. Poarta Cenacolului se deschide şi Iuda iese pentru a duce la îndeplinire trădarea Învăţătorului. Evanghelia notează scurt: “Era noapte”. Noaptea păcatului, noaptea principelui acestei lumi. Şi Isus ştie că în câteva ore El va fi acolo, singur, în grădina din Ghetsemani, învăluit de aceleaşi umbre care vor încerca să-l înghită şi împotriva cărora va trebui să lupte până la sânge. Ştie toate aceste lucruri, şi totuşi ucenicilor le vorbeşte despre “glorificare Fiului Omului”. “Slava lui Dumnezeu” nu este facilul succes mondan, cât mai ales victoria binelui care pentru a lua naştere trebuie să treacă prin marea suferinţă. Crucea este astfel simbolul sânului matern care aduce adevărata viaţă.

Isus nu poate acum să “explice” ucenicilor săi semnificaţia morţii sale: singur o abordează şi o oferă. În cuvintele sale se simte cum vibrează grija pentru ucenici care, şi ei, peste puţin timp vor rămâne singuri aproape striviţi de forţa dubiului şi a scandalului. Ei nu-l pot urma, deocamdată. Pentru a face acest lucru au nevoie – acum mai mult decât oricând – de a fi păstraţi în numele său. Iată deci că le lasă testamentul “poruncii celei noi” a iubirii reciproce. Pentru a o trăi, ei vor fi mereu în comuniune cu el şi nimic nu va putea să-i smulgă din mâna sa. Ba mai mult, vor putea să o pună în practică pentru că El a fost cel dintâi care a pus-o în practică. “Nici un ucenic nu este ai mare faţă ed maestrul său”, dar orice ucenic este chemat să se conformeze maestrului său şi să-l preamărească cu viaţa sa. “Porunca cea nouă” nu este un jug apăsător, ci comuniunea personală cu Dumnezeu însuşi, care vrea să rămână prezent în mijlocul al lor săi ca iubire, caritate.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin