Start > Ritul latin > Cu privire la conflicte și pace…

Cu privire la conflicte și pace…

3 May 2007
1,041 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a VI-a după Paște (Anul C)

O istorie mai degrabă instructivă

Aceasta este o istorie instructivă. Chiar dacă este datată, păstrează o surprinzătoare actualitate. Deci. Era cineva care venea din Iudeea, și lăsa să se înțeleagă că a primit o însărcinare precisă, pe care în realitate nimeni nu i-o încredințase. Era cineva care dădea de înțeles că vorbește în numele acelora care stăteau la înălțime, care în schimb nu deschiseseră gura asupra argumentului în discuție. Cineva care, pentru a face acceptate propriile idei, mai degrabă meschine, le propunea ca “voința superioară”. Cineva care pretindea să impună ca “lucruri necesare” anumite practici despre care evanghelia nu s-a ocupat niciodată.

Trebuie să fi fost un mare necaz pentru Paul și Barnaba, să contrazică “cu hotărâre” acele manevre viclene. Purtătorii rațiunilor bunului simț, a dovezilor scoase din evanghelie, de fapt, trebuiau să suporte șantajul viclean al acelora care pe planul discuției cu arme egale, făceau să cântărească greu – în mod abuziv – argumentul autorității. “S-a hotărât așa la vârf și nu mai este loc pentru discuție”. Noroc că comunitatea nu s-a lăsat intimidată și a acceptat să închidă gura în ascultare, numai după ce a avut posibilitatea de a vedea clar întreaga problemă. Pe noi nu ne interesează atât conținutul problemei (validitatea obligației tăierii împrejur și alte porunci din legea mozaică, chiar și după aderarea la “noutatea” creștină). Ceea ce rămâne semnificativ și plin de consecințe este modul în care s-a rezolvat demersul.

O mentalitate comunitară

Putem să afirmăm imediat că practica adoptată de o parte și de alta, descoperă o mentalitate “comunitară”. Nu se apelează la “oficii competente” delegând lor rezolvarea conflictului, în timp ce cei interesați stau să aștepte, pasiv, hotărârile adoptate de comisiile de experți. Atât la Antiohia cât și la Ierusalim se acționează “colegial”. Iau informații directe, se confruntă, ascultă, hotărăsc “împreună”. Frazele apar foarte semnificative.

“S-a stabilit ca Paul și Barnaba cu alți câțiva dintre ei să meargă la Ierusalim”. De altă parte, după o dezbatere deschisă, “…apostolii, bătrânii și întreaga Biserică au hotărât să aleagă pe unii dintre ei și să-i trimită la Antiohia împreună cu Paul și Barnaba…” “Am hotărât deci cu toții de acord…” Documentul final al primului conciliu ecumenic prezintă evident semnul unei opere abile de mediere dezvoltată de Iacob, Episcopul bisericii mamă din Ierusalim. Totul este rodul unei colaborări deschise a tuturor. Desigur, la sfârșit s-a adoptat o hotărâre plină de autoritate (Am hotărât, Duhul Sfânt și noi…”). Dar, mai înainte, fiecare a putut să exprime propriul punct de vedere. “Cei interesați”au putut să-și ridice glasul. Mai ales: informația a fost completă nu numai în parte.

Don Milani, care astăzi este recunoscut de (aproape) toți ca profet, făcea o precizare foarte oportună: Papa este “asistat”, nu “informat” de Duhul Sfânt. Dacă hotărârea solemnă vine de sus, informația este garantată de jos. Conflictele, în Biserică, nu se sufocă impunând să se închidă gura și nici cu apeluri patetice pentru unitate, ci golind terenul de frici, de personalisme, de fanatisme, de intoleranțe de semn opus, și lăsând spațiu pentru o confruntare deschisă senină, în sinceritate, în respect, în transparență, într-un climat de fraternitate și într-o atitudine de umilință.

Porți deschise și pentru un cuvânt “diferit”

În Ierusalimul ceresc, descris în fragmentul din Apocalips (a doua lectură), nu va mai fi nevoie de mijlociri. Nici de templu, “pentru că Domnul Dumnezeu, Atotputernicul, și Mielul sunt templul său”. Nu va mai fi nevoie de lumina soarelui și a lunii, pentru că va fi suficientă lumina venită din slava lui Dumnezeu spre a lumina. Dar în Biserica de aici de pe pământ lumina are nevoie de contribuția tuturor. Și oricare construcție este făcută cu aportul fiecărui locuitor. În limbajul său simbolic, Ioan vorbește de cetatea “înconjurată de un zid mare și înalt cu douăsprezece porți”. Am putea spune: de nepătruns, sigură. În cetatea de pe pământ este important ca nici un zid să nu apară de netrecut și ca toate porțile să fie deschise și pentru acela care este purtătorul unui cuvânt “diferit” în ambientul aceleași credințe.

Pacea sa

Numai câteva note rapide relativ la pagina din evanghelie. Pacea “diferită” oferită de Cristos (“pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Nu cum o dă lumea…”), nu este înțeleasă în sensul că aceasta privește numai sfera conștiinței (pacea sufletului!), sau cea liturgică (“dăruiți-vă un semn al păcii!”), și nu ar avea nici o incidență asupra a ce se întâmplă afară, în istorie și în lume, realitate care nu ne interesează. Ca și cum ar fi două păci separate, care nu comunică între ele, și numai prima ar fi cu adevărat importantă.

În timpul lui Isus, era “pacea romană”, impusă cu forța, cu gust aspru de sânge, cu capul zdrobit (aceia care, cel puțin au avut soarta de a-l păstra…) plecat în fața hegemoniei imperiale a lui August (care a înălțat, semnificativ, Altarul păcii). Pacea lui Cristos contestă radical o pace construită pe frică sau pur și simplu pe echilibrul conveniențelor părților în cauză. Pacea “sa” este o pace care atinge rădăcinile profunde ale omului, suprimă agresivitatea și lăcomia fiecăruia, pune în deplină evidență chipul iubirii, al prieteniei, și mai ales se alimentează la izvorul dreptății. Pacea dăruită de Cristos este “diferită” de cea oferită de lume, pentru că nu este ratificată de surâsul satisfăcut al celor puternici (“satisfăcuți”, pentru că au reușit să smulgă toate avantajele posibile pentru propria parte), ci oferă celor slabi posibilitatea de a-și înălța capul. Cei săraci sunt “satisfăcuți”. În sfârșit, pacea lui Cristos este avantajoasă în logica iubirii, nu a competiției.

… Și discursul continuă

Duhul Sfânt, Mângâietorul, trimis de Tatăl, are un dublu rol: de învățătură și de memorie (“el vă va învăța toate și vă va aduce aminte tot ce v-am spus eu”). Nu că învățătura lui Cristos ar prezenta lacune, care ar fi acoperite cu lecții suplimentare (un fel de “repetiții”) predate de Duhul Sfânt. Acțiunea Duhului Sfânt este mai degrabă o acțiune de interiorizare. Datorită ei, cuvântul este primit în profunditatea ființei. Duhul Sfânt comunică într-un chip viu aceleași cuvinte ale lui Isus, și provoacă răspunsul la ele în iubire.

În privința rolului de memorie, nu trebuie de înțeles în sensul de “aducere aminte”. Duhul Sfânt face ca Cuvântul să fie păzit în inimă. În plus permite, în credință, o înțelegere mereu mai completă, vitală, actuală, a cuvintelor, evenimentelor și gesturilor care l-au avut ca protagonist pe Isus. Se poate vorbi de o “inteligență progresivă”, fie din partea comunității cât și a fiecărui individ, de o descoperire mereu nouă în semnificații (și de consecvențe practice, operative!), și în raport cu situațiile, evenimentele, problemele, omului și ale istoriei care se desfășoară într-un timp și ambient determinat.

În sfârșit, Duhul Sfânt “învață” și “amintește”, în sensul că dezvăluie energia cuvântului semănat în inima credincioșilor. Face să iasă în evidență bogăția și posibilitățile inepuizabile. Cu Duhul Sfânt discursul continuă, nu în termeni de “adaos”, ci de “explorări” succesive a ceea ce este ascuns, învăluit, de comunicare de viață. Când intervine Duhul Sfânt, pagina “uscată”, aridă (pentru a ne referi la celebra viziune a lui Ezechiel, capitolul 37), se acoperă de carne și este străbătută de o palpitație de viață…

Ritul latin