Predici

Dar există cu adevărat acea cetate?

În faţa descrierii acelei cetăţi, apare dorinţa de a cere îndată cetăţenia. Ce noroc: să poţi trăi într-un loc unde toate lucrurile miros a proaspăt pentru că au fost făcute “noi”, moartea a fost izgonită, lacrimile au fost şterse definitiv din ochi, nimeni nu mai trebuie să se plângă, au dispărut lucrurile urâte, neplăcerile şi nenorocirile, forţele răului aruncate afară, puterile ostile neutralizate, şi toţi se pot bucura de prezenţa constantă şi benefică a lui Dumnezeu.

Dar nu este cazul să ne facem prea multe iluzii. Cetatea descrisă în a doua lectură este Ierusalimul ceresc. “Cerul nou” şi “pământul nou” sunt obiectul speranţei noastre, punctul final de sosire al unui drum aspru. Acum cerul care este deasupra noastră este încă străbătut de nori întunecoşi, ameninţători, şi pământul pe care păşesc picioarele noastre este populat de prezenţe nu totdeauna încurajatoare. Spectacolul la care suntem constrânşi să asistăm este făcut din “lucrurile de mai înainte”. Adică este o replică descurajatoare de gesturi triste, mizerii asortate, prefăcătorii dezgustătoare, stupidităţi cumplite. Şi sângele şi lacrimi curg în torente. Şi tragedia se amestecă cu farsa. Şi chiar atunci când se anunţă noutăţi senzaţionale, se observă foarte repede că sunt scoase din vechime, auzite din nou, repertoriu insuportabil.

Important este de a nu ceda

Este semnificativ că fragmentul luminos din Apocalips, de la liturgia de astăzi, este aşezat în mijloc, între două pagini care stabilesc un motiv de contrast strident. Ca o flacără cuprinsă între două pietre. Pe de o parte (textul din Fapte), de fapt, ne amintim de “multele încercări” la care suntem supuşi. De cealaltă parte găsim un trădător care se roteşte noaptea. Cerurile noi şi pământul nou par deci de neatins, aşezate într-o altă dimensiune. Aici trebuie să ne mulţumim să înghiţim amărăciunile şi să umblăm învăluiţi de ceaţă.

Chiar aşa? Acele două pietre supărătoare reprezintă numai un element de contrast sau ne lasă să întrevedem o mică trecere care ne permite să intuim, fie chiar într-un fel nesigur şi provizoriu, cu contradicţiile inevitabile, realitatea definitivă? Să examinăm lucrurile de aproape. Paul şi Barnaba parcurg cetăţile din podişul Anatoliei pentru a însufleţi şi îndemna pe credincioşi. Semn evident că credinţa era pusă la încercare. Credinţa, atunci ca şi astăzi, este supusă în mod necesar la zguduituri tari. Până când nu este încercare, opoziţie, se poate… crede că crezi.

Apostolii îndeamnă să “rămână tari în credinţă”. Nu este vorba de a lua atitudinea de eroi şi a sfida totul şi pe toţi. Pur şi simplu, este problema de a nu ceda, de a nu slăbi credinţa. Dacă credinţa este legătura cu Cineva, atunci ” rămâne tare” când nu lasă credinţa în momentul în care se înfurie furtuna. Desigur, Paul şi Barnaba întăresc, şterg lacrimi. Dar nu pot garanta că nu se vor revărsa altele. Nu asigură că, de aici înainte, calea va fi eliberată de dificultăţi, de pe cer vor fi măturaţi norii cei mai neliniştitori, şi la orizontul credincioşilor va apare “frumosul stabil”. Dimpotrivă, accentuează că “este necesar să suporte multe încercări”.

Trecerea obligatorie spre “un cer nou şi un pământ nou” este aceasta, nu alta: strâmtorată, nesigură, sfâşietoare, expusă la rafalele geroase ale vânturilor furioase. Chiar şi păgânii cărora, de puţin timp, Dumnezeu “le-a deschis poarta credinţei” (şi este marea şi mângâietoarea ştire comunicată de Paul primelor comunităţi), trebuie şi ei să traverseze acea “trecere” foarte dificilă. Adică, sosirea presupune un drum incomod parcurs sub semnul perseverenţei şi fidelităţii. Isus a promis clar: “Voi sunteţi cei care aţi rămas statornici cu mine în încercări; şi eu pregătesc pentru voi o împărăţie, aşa cum Tatăl a pregătit pentru mine, ca să puteţi mânca şi bea la masa mea în împărăţia mea…” (Lc 22, 28-30).

Chiar şi lui Petru Cristos îi vestise: “Simone, Simone, iată satana a căutat să te cearnă ca pe grâu; dar…” După acel “dar” ne-am fi aşteptat să spună: “eu am împiedicat ca voi să treceţi prin acea sită riscantă, să evitaţi acea operaţie cu un sfârşit nesigur.” Dimpotrivă: “M-am rugat pentru tine pentru ca să nu scadă credinţa ta” (Lc 22,31). Credinţa care “nu scade” nu este deci o credinţă scutită de luptă din cauza constituţiei firave a persoanei, ci credinţa întărită de încercare. În sfârşit: “cerul nou” nu plouă peste noi pe neaşteptate, nici “pământul nou” nu încolţeşte pe neaşteptate sub picioarele noastre. Se apropie de noi pas cu pas, croindu-ne calea, cu greutate, între zidurile de întuneric care par că ne sufocă, şi eliberând terenul de pietrele ascuţite.

A ales partea greşită

Evanghelia prezintă un alt paradox. Isus spune că a început “preamărirea” sa. Şi afirmă aceasta în momentul în care un prieten a “ieşit afară” pentru a-l trăda. Gloria, deci, nu trece prin succes, triumf, stăpânirea şi nimicirea duşmanilor. Cel care este “preamărit” apare, în ochii lumii, ca o înfrângere, un faliment, unul părăsit de toţi. Isus nu spune: victoria este asigurată pentru că suntem o putere, pentru că putem să învingem pe oricine, din cauza numărului şi a mijloacelor şi a ajutoarelor de care dispunem. Isus prezintă o glorie învăluită de slăbiciune, expusă batjocurii oamenilor. Fiul omului “glorificat” a ales partea greşită. A mizat pe cartea care pierde: cea a iubirii. În timp ce duşmanii ţin puternic în mână cărţile sigure ale forţei, vicleniei, banului care roade fidelitatea, complicitatea secretă, alianţele care asigură succesul în acţiune.

Şi, mai paradoxal, chiar în momentul în care acea carte se descoperă că pierde, o pune în mâinile ucenicilor. “Vă dau o poruncă nouă: ca să vă iubiţi unii pe alţii…”. Şi nu este o carte care se poate juca în modul pe care îl preferăm noi, ci numai în modul în care a jucat-o El: “Aşa cum eu v-am iubit pe voi, astfel să vă iubiţi şi voi unii pe alţii”. Al doilea termen de echivalenţă nu mai este iubirea faţă de noi înşine (“iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), ci iubirea manifestată de Cristos (“iubiţi-vă aşa cum eu v-am iubit pe voi”). Această carte devine şi semnul de recunoaştere al ucenicului. “Din aceasta vor şti toţi că sunteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii”.

Apartenenţa la Cristos nu este secretă. Trebuie să fie manifestată. Toţi au dreptul s-o cunoască. Dar “semnul” este unul singur: iubirea. Deci numai iubirea descoperă credinţa noastră. O comunitate de credinţă devine în mod necesar o comunitate de iubire. Şi credinţa nu se răspândeşte în alt mod decât prin iubire. Eu lupt pentru adevăr când reuşesc să înving duşmanii cu armele carităţii. Eu apăr credinţa mea când nu cedez pe tărâmul carităţii. O credinţă “încercată” este o credinţă care aduce dovezi foarte clare pe tărâmul iubirii.

Cel credincios, deci, nu s-a apropiat încă de “cerurile noi” şi de “pământul nou”. Dar trăieşte deja, prin iubire, statutul acelei realităţi definitive, al acelei cetăţi promise. Nebunie, naivitate, prostie, utopie? Definiţiile şi etichetele nu contează. Necazul (sau frumuseţea) este că Învăţătorul jocului, pentru a ne asigura victoria, ne-a lăsat în mână singura carte care pierde.

În acel timp Biserica…

O scurtă notă particulară despre împrejurările, despre alegerea bătrânilor, sau prezbiterilor, în comunităţi (prima lectură). Alegerea este precedată de post şi rugăciune (“… după ce s-au rugat şi postit”). Important este şi gestul de la încheiere: “I-au încredinţat Domnului, în care au crezut”. Se poate intui că examenul fundamental la care erau supuşi candidaţii este cel al credinţei (este vorba, de fapt, de Domnul “în care crezuseră”). Şi pregătirea în această materie, atunci, nu se făcea cu ajutorul textelor (care încă nu existau).

Pe lângă aceasta încredinţarea în mâinile Domnului indică clar că ghidul comunităţii rămâne Cristos. Presbiterii asigură o legătură cu unicul Păstor, de care ei mai întâi trebuie să asculte şi căruia trebuie să-i dea cont, nu de “gestiunea”, ci de iubirea investită în grija comunităţii. Cei bătrâni, deci, sunt “de încredere” în măsura în care sunt încredinţaţi Domnului. Erau timpuri în care se aşezau la masă nu pentru a discuta, sau pentru a se pune de acord, ci pentru a posti. Şi se rugau nu pentru a fi acceptată o hotărâre deja luată, ci înainte de a alege (în mod colegial). Erau şi ar trebui să fie mereu timpurile Bisericii lui Cristos.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin