Predici

Isus, ridicându-şi ochii spre cer, s-a rugat spunând: “Tată Sfânt, nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru aceia care cred în mine prin cuvântul lor, ca toţi să fie una precum Tu, Tată, în mine şi Eu în tine, ca şi ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă cu Tu m-ai trimis.

Şi slava pe care mi-ai dat-o mie le-am dat-o lor, ca să fie una precum Noi suntem una. Eu în ei şi Tu în mine, ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis şi i-ai iubit pe ei cum m-ai iubit pe mine…” (In 17,20-23)

Citind (ascultând) rugăciunea pronunţată de Isus la sfârşitul Cinei de Taină în această duminică de după sărbătoarea Înălţării glorioase a lui Isus Cristos, întrezărim în minte chipul Mântuitorului stând de-a dreapta lui Dumnezeu (cum îl va vedea sf. Ştefan) în atitudine de mijlocire pentru fraţii (ucenicii) săi rămaşi în lume.

În mod deosebit El se roagă ca ucenicii să rămână uniţi căci tocmai în unitatea lor se va face vizibilă şi credibilă prezenţa în lume a Celui pe care Tatăl l-a trimis. Mai mult, aceeaşi unitate va fi în lume şi sursa acelei iubirii cu care Dumnezeu l-a iubit pe Fiul pe care continuă să o reverse către oameni prin Biserică. Oamenii de pretutindeni şi din toate generaţiile vor trebui să înţeleagă, din iubirea oricărui membru al Bisericii, că Dumnezeu îi iubeşte.

Ştefan, plin de Duhul Sfânt, privind ţintă la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: “Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!”. Iar ei au început să rănească şi… să-l bată cu pietre. În timp ce-l băteau cu pietre, Ştefan îl chema pe Domnul şi zicea: “Doamne Isus, primeşte duhul meu!”. Apoi, plecându-şi genunchii, a strigat cu glas mare: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!” Şi zicând acestea, a adormit în Domnul. (Fap 7,55-60)

Scena descrisă de sf. Luca este impresionantă şi grăitoare din cel puţin două motive.

Scena este impresionantă pentru că Ştefan, omul plin de credinţă şi de devotament faţă de Biserica prin intermediul căreia l-a întâlnit pe Cristos cel înviat şi al cărui ucenic, mai întâi, şi diacon, mai apoi, a devenit, se dovedeşte fidel, chiar cu preţul vieţii, Celui care l-a adus la o viaţă nouă şi i-a comunicat îndrăzneala şi statornicia în mărturisirea lui în faţa Sinedriului întrunit să-l judece.

Scena este grăitoare pentru că Ştefan se dovedeşte a fi un model de ucenic care, pe de-o parte, trăieşte şi activează în virtutea Învierii pe care o contemplă ca pe o sursă din care îşi obţine puterea de a da mărturie şi ca pe un scop spre care se îndreaptă. Grăitoare este, pe de altă parte, şi capacitatea sa de a iubi până într-atât încât, ca şi Mântuitorul, îi iartă pe cei care îl bat cu pietre.

Cum să nu fie credibil şi mântuitor un astfel de exemplu de ataşament faţă de Cristos şi faţă de Biserică Sa? Cum să nu fie credibilă şi mântuitoare o astfel de mărturie care poartă în ea puterea Învierii?

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin