Predici

În ultimele duminici, Liturghia ne-a prezentat fragmente din cuvântarea de rămas bun a lui Isus, în care am observat intercalându-se cele patru prezenţe: Isus, Tatăl, Duhul Sfânt şi ucenicii. Astăzi ne vom îndrepta atenţia asupra uneia din aceste prezenţe, şi anume aceea a Duhului Sfânt. Ne invită la aceasta însuşi Isus Cristos prin acele cuvinte: “Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă v-a învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus Eu”. Mai avem şi un alt motiv pentru care facem aceasta: nu putem limita reflecţiile noastre asupra Duhului Sfânt doar la o singură duminică din an. Chiar şi Rusaliile au trebuinţă de un “Advent”, adică de un timp de aşteptare şi de pregătire, pentru a ne face vrednici să-L primim, atunci când va veni acest mare dar al lui Dumnezeu.

În această lumină, Rusaliile apar ca o continuare a Paştelui: Isus dispare din faţa alor săi după trup, dar pentru a rămânea pururea cu ei sufleteşte. “Vă este de folos să mă duc, căci dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi”. “Dacă M-aţi iubi v-aţi bucura că mă duc la Tatăl… “. Această a doua prezenţă este mai bună decât prima, pentru că este universală (nu se mai limitează în spaţiu şi timp numai la Palestina), pentru că este interioară şi eficace.

În cuvântarea lui Isus, Duhul Sfânt apare intermediarul constant, care pe de o parte îl leagă pe Isus de Tatăl, şi pe de alta pe Isus de ucenici: “Eu îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt mângâietor…” “Mângâietorul pe care vi-l voi trimite de la Tatăl…” (Ioan 15, 26). “El va lua dintru ale mele şi vă va vesti vouă” (Ioan 16, 14). Duhul Sfânt este contemplat acum în Sfânta Treime, ca unul care purcede de la Tatăl şi de la Fiul, şi care formează extraordinara comuniune între Tatăl şi Fiul. Acum, în viaţa creştinului, în care-şi va afla locuinţa, devenind lumină, mângâiere şi maestru interior; acum în viaţa Bisericii în care va fi mărturie vie a lui Isus, îndrumător lăuntric în deplina descoperire a adevărului şi tăria de a se împotrivi lumii celei rele, convingând-o de păcat.

Cu cea dintâi lectură: “Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă… “, liturghia pare a ne atrage atenţia tocmai asupra acestei sfere, asupra acestui cadru, referitor la Duhul Sfânt şi la Biserică: Duhul Sfânt călăuzeşte Biserica în cele mai mari decizii ale ei şi o ajută ca să rămână unită (este vorba de Conciliul din Ierusalim, în care s-a stabilit ordinea unei convieţuiri paşnice în Biserică). Aşa că astăzi nu doresc să reflectez atât asupra Duhului Sfânt într-un cadru particular, cât mai mult a vedea ceea ce este Duhul Sfânt: în Sfânta Treme, în noi înşine şi în Biserică. Pentru a descoperi aspectele cele mai importante pentru noi ale Duhului Sfânt, ne vom lăsa călăuziţi de către un maestru neîntrecut în această materie, de Sfântul Augustin (cfr. De Trinitate). Cu o deosebită insistenţă, trei lucruri îi sunt atribuite Duhului Sfânt în Noul Testament: a) Duhul Sfânt este un dar; b) Duhul Sfânt este o comuniune; c) Duhul Sfânt este bucuria şi pacea.

Duhul Sfânt este un dar! Este suficient chiar şi numai a rosti acest cuvânt, pentru ca prin Biblie să apară atâtea puncte luminoase care se recheamă reciproc, spre a forma o unică rază de lumină. Isus îi spune samaritencei: “Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi cine este cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu singură ai fi cerut să bei şi El ţi-ar fi dat apă vie!” Cum vom putea noi afla că acel “dar al lui Dumnezeu” îl indică tocmai pe Duhul Sfânt? Citeam puţin mai înainte în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan următoarele cuvinte: “Dacă însetează cineva să vină la mine şi să bea… Spunea cuvintele acestea despre Duh, pe care aveau să-l primească cei ce vor crede în El”. Darul este apa vie şi apa vie este Duhul Sfânt.

Apostolul Paul, la rândul său, spune că Isus, urcându-se la cer, le-a împărţit daruri oamenilor; însă ce le-a dat Cristos oamenilor după înălţarea sa la cer, dacă nu pe Duhul Sfânt care s-a coborât asupra apostolilor în ziua Rusaliilor? Duhul Sfânt este marele, unicul şi imensul dar al lui Dumnezeu, care căzând asupra Bisericii se răsfrânge în atâtea daruri deosebite, care sunt harurile, ca lumina care-şi asumă diferite culori, câte sunt şi corpurile asupra cărora se răsfrânge. Unicul dar se împarte în mai multe daruri spre a se recompune în unitatea Bisericii, prin care ne sunt date toate darurile. La fel ca şi în Euharistie: pâinea care conţine Trupul lui Cristos, se frânge pentru a fi împărţită, însă apoi se reuneşte pentru a forma din nou o singură pâine mai mare, care este Biserica.

Duhul Sfânt este numit în scriptură “Darul lui Dumnezeu”, însă i se mai spune şi “comuniune”. Mai întâi comuniunea Tatălui cu Fiul. În Sfânta Treime, numai Duhul Sfânt are un nume comun cu toate cele Trei persoane divine, pentru că în Dumnezeu totul este Duh şi totul este “sfânt”, în vreme ce nu totul se poate numi Tatăl şi Fiul. El este Duhul şi al Tatălui şi al Fiului. Prin urmare Duhul Sfânt este comuniunea Tatălui şi a Fiului între Ei, originea oricărei comuniuni şi a toată comunitatea. Şi tocmai din acest motiv trinitar, El este şi comuniunea dintre Dumnezeu şi noi. “Tatăl şi Fiul au voit să existe o legătură între noi, şi cu Ei, prin tot ceea ce este comun, în sensul că au voit a ne uni în unitate, prin acelaşi dar pe care ei îl au în comun” (Sf. Augustin). Comuniunea personală cu Dumnezeu şi cea eclezială dintre noi îşi au originea în unicul izvor care este Duhul Sfânt, în comuniunea trinitară. Expresia: “În unire cu Duhul Sfânt”, pe care o ascultăm la Liturghie, exprimă sub formă de rugăciune această viziune şi înseamnă: în unitatea în care se află însuşi Duhul Sfânt.

În al treilea rând, Duhul Sfânt este bucurie şi veselie. Şi aceasta ne-o dovedeşte Scriptura: “Ucenicii erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt”. “Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Mângâierea, care este o modalitate a bucuriei (bucuria în tristeţe), aici aparţine Duhului Sfânt. Mângâietorul: chiar şi această prerogativă izvorăşte din viaţa intimă a Sfintei Treimi. Extraordinara unitate a Tatălui cu Fiul nu se poate concepe fără neprihănire, fără dragoste şi fără bucurie. Această bucurie şi această fericire în Sfânta Treime este Duhul Sfânt (Sf. Augustin). “Duhul Sfânt este acel fluviu al lui Dumnezeu care se revarsă de sus, din Sfânta Treime, şi care prin rodnicia lui înveseleşte cetatea lui Dumnezeu”, adică Biserica (Sf. Ambrozie).

Toate aceste trăsături ale Duhului Sfânt, cuprinse în Sfânta Scriptură, – darul, comuniunea, bucuria – ţintesc spre o realitate care le conţine, spre dragoste. Darul este semnul dragostei. Paul numeşte dragostea “darul cel mai înalt”, acela fără de care toate celelalte daruri, oricât de sublime ar fi ele, chiar şi graiul îngerilor, la nimic nu ar folosi; chiar şi Duhul Sfânt propriu zis nu este numit “dar” decât pe baza dragostei. Comuniunea este şi ea efectul dragostei şi nu ar avea nici o valoare dacă ar fi despărţită de ea, pentru că este împărtăşirea şi circulaţia dragostei dintre mai multe persoane dotate cu inteligenţă şi libertate. La drept vorbind, de unde vine bucuria, dacă nu din a iubi şi a fi iubiţi? Dragostea este acel magnet care ne atrage spre un loc de odihnă al nostru, către răsplată şi bucurie; fiecare om este atras numai de greutatea dorinţei sale” (Sf. Augustin).

Dar dacă tot ce se spune despre Sfântul Duh în Scripturi are drept scop un singur lucru, adică dragostea, în cazul acesta acum este momentul ca noi să facem pasul decisiv şi să ne deschidem ochii spre marea revelaţie: Duhul Sfânt este acel Dumnezeu despre care vorbeşte Noul Testament când spune: “Dumnezeu este dragoste”. Desigur, în Dumnezeu totul este dragoste, însă Duhul Sfânt este “dragoste” în sens propriu, personal, nu numai natural; despre El se spune cu siguranţă acelaşi lucru ca şi despre dragoste, că “purcede de la Dumnezeu”: “purcede”, nu e născută. Însă atunci ce este acea dragoste a lui Dumnezeu care prin botez s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt? Nu alt fel de dragoste, ci însuşi Duhul Sfânt! Nu revarsă asupra noastră ceva străin de El, ci chiar pe El însuşi; nu un lucru, un obiect, ci o persoană, pentru că El locuieşte cu voi, va fi în voi. Aici nu poate fi vorba, cel puţin la început, despre dragostea noastră faţă de Dumnezeu, ci despre dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi; nu de a iubi, ci mai degrabă de a fi iubiţi.

Aşadar, numai în Duhul Sfânt îl iubim noi pe Dumnezeu. El se face una cu noi în aşa fel încât îşi însuşeşte chiar şi glasul nostru şi strigă: “Abba”, Părinte! Acest strigăt ni se potriveşte nouă, şi nu Lui, căci nu este Fiul Tatălui, ci numai purcede de la Tatăl; fără El, strigă în pustiu cel ce strigă “Abba”, Părinte. Duhul Sfânt este locuinţa dragostei lui Dumnezeu şi a aproapelui (una fără alta nu pot exista). Cele două mari porunci sunt reunite în El, care devin noua Lege, spirituală şi interioară. Evreii comemorau la Rusalii conferirea Legii; în aceeaşi zi noi amintim Coborârea Duhului Sfânt. Cu aceasta se măsoară distanţa dintre Vechiul şi Noul Testament: acolo, legea scrisă pe table de piatră, care nu face altceva decât că relevă păcatul; aici, Legea scrisă în inimă, care îngăduie nu numai a vedea binele, ci chiar a-l face.

Acum, la sfârşitul acestei predici să ne întrebăm: Ce este pentru noi Duhul Sfânt pe care l-am descoperit astăzi? Este inima de carne dată omului răscumpărat de Cristos, pentru a fi în stare să-l iubească pe Dumnezeu şi să fie iubit de Dumnezeu, şi să-i iubească pe fraţi. Este într-adevăr pentru noi “Cel mai mare dar”, care cuprinde toată posibilitatea de comuniune şi de bucurie. Ce tristeţe şi ce responsabilitate dacă după toate acestea nu vom şti să iubim, nu vom şti să trăim într-o comuniune civilizată, respectându-ne unii pe alţii, dacă nu vom şti a fi veseli şi a procura în felul acesta bucurie fraţilor noştri, care aşteaptă de la noi aşa ceva.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin