Predici

(predică pe marginea lecturii a doua)

Odată un grup de teologi dezbătea problema predestinării şi a liberului arbitru. În curând grupul s-a împărţit în două tabere opuse, nereuşind să se înţeleagă. Unul dintre teologi era nehotărât. Într-un final s-a decis să meargă în tabăra celor care credeau în predestinare. “Cine te-a trimis aici?”, a fost el întrebat teologii care susţineau predestinarea. “Nimeni”, a răspuns el. “Am venit că aşa am vrut eu.” “Din voinţă liberă?”, au exclamat ei. “Atunci nu poţi să fii cu noi! Tu ţii de ceilalţi!” Aşa că teologul s-a dus în celălalt grup. Teologii susţinători ai liberului arbitru l-au întrebat: “De ce te-ai hotărât să te alături nouă?” Teologul a răspuns: “Păi nu m-am hotărât eu, ci am fost trimis aici.” “Trimis aici?!”, au strigat teologii. “Nu poţi să fii cu noi decât dacă ai ales liber. Nu eşti de-al nostru. Eşti de-al lor!”

Există oameni care în a doua lectură de astăzi din Scrisoarea către Efeseni şi nu văd nimic decât predestinare. Desigur, pasajul vorbeşte despre Dumnezeu care “întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, [...] rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Isus Cristos” (Efeseni 1,4-5). Dar trebuie să citim aceste cuvinte nu izolate, ci în armonie cu alte învăţături biblice privind libertatea umană şi responsabilitatea pe care o avem privind mântuirea noastră. Problema nu este dacă Biblia vorbeşte sau nu despre predestinare, ci cum înţelegem noi această învăţătură.

În istoria gândirii creştine, învăţăturile despre predestinare pot să fie clasificate în două curente mari. Primul curent afirmă că Dumnezeu a creat două feluri de oameni: cei pe care El i-a predestinat să fie mântuiţi (cei aleşi) şi cei pe care El i-a predestinat să fie damnaţi (cei condamnaţi). Conform acestei viziuni, cei care sunt destinaţi să fie mântuiţi se vor mântui, iar cei care sunt destinaţi să fie damnaţi, vor fi damnaţi, indiferent ce ar face în viaţa lor. Această versiune a predestinării este cunoscută ca predestinarea deterministă.

Problema cu predestinarea deterministă este că îl prezintă pe Dumnezeu ca pe un împărţitor arbitrar al harului. Contrazice ceea ce citim la Fapte 10,34-35: “Dumnezeu nu este părtinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El”. Mai mult, această teorie neagă validitatea eforturilor omului. Dacă Dumnezeu a decis deja unde vor merge după ce vom muri şi nu putem face nimic pentru a schimba decizia, de ce ne-am mai strădui să facem voia lui Dumnezeu? De ce ne spune atunci Paul “cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră” (Filipeni 2,12)?

Din fericire există o a doua cale de înţelegere a predestinării, care lasă loc libertăţii umane şi lucrării umane. În această variantă, predestinarea înseamnă pur şi simplu că Dumnezeu l-a creat pe fiecare dintre noi cu un anume scop. Dumnezeu nu ne aduce pe lume şi ne părăseşte apoi să ne găsim scopul. “Înainte de a te fi zămislit în pântece, te-am cunoscut, şi înainte de a ieşi din pântece, te-am sfinţit şi te-am rânduit prooroc pentru popoare”. (Ieremia 1,5). În această înţelegere a predestinării, Dumnezeu i-a creat pe toţi oamenii cu un scop bun. Dumnezeu ne-a creat şi ne-a predestinat mântuirii. Dumnezeu îi creează doar pe cei pe care i-a ales. Dumnezeu nu creează pe nimeni pentru damnare.

Dumnezeu însă nu ne impune binecuvântările sale. El ne iubeşte prea mult pentru a face aceasta. Aşa că Dumnezeu ne dă tuturor puterea de a-i spune Nu sau Da. Acesta este misterul libertăţii umane. Putem să mergem pe drumul pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit. În voia Sa este pacea noastră. Dar putem să mergem şi în direcţia opusă, suferind consecinţele îndepărtării noastre de Dumnezeu. Atunci facem efortul de a ne întoarce pe drumul trasat de Dumnezeu pentru noi. Toate eforturile noastre nu sunt decât cooperarea cu harul lui Dumnezeu primit liber.

Lectura de astăzi ne spune de ce Dumnezeu ne-a ales şi ne-a creat. “Întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui” (Efeseni 1,4). Acesta este motivul pentru care Dumnezeu l-a creat pe oricare dintre noi. A deveni credincios nu schimbă scopul creării noastre, ci ajută la împlinirea lui. Celebrând astăzi împreună cu Paul minunatul har de care ne bucurăm în Cristos, să ne rugăm şi să lucrăm ca toţi oamenii să ajungă să îl cunoască pe Cristos şi să realizeze scopul creării lor, asemenea nouă.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin