Start > Ritul latin > Legea și conștiința

Legea și conștiința

31 August 2006
1,091 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Duminica a XXII-a de peste an (Anul B)

Glasul lui Dumnezeu din sufletul omului este conștiința. Ispititorul caută să bruieze glasul lui Dumnezeu prin aceea că mereu vrea să adauge ceva la Legea divină, ca să pară că o întregește, dar în realitate nu caută decât să-i anihileze sensul și să-i micșoreze efectul pozitiv asupra vieții. Datinile strămoșești ale evreilor sunt elocvente, dar nici noi creștinii nu ducem lipsă de bigoți, care reduc religia la o simplă împlinire mecanică a câtorva forme și formule de rugăciuni convenționale și declamatorii, de care profetul Isaia se poate plânge și azi în numele lui Dumnezeu că sunt cinstiți numai cu buzele, dar inima le este departe (cf. Is 29,13). Bigoții, asemenea ipocriților, pozează în virtuoși și înfierează pe toți cei care nu fac la fel ca ei, uitând că însușirea virtuții de bază, a smereniei, nu-i lauda de sine, ci iubirea față de toți, spiritul de jertfă pentru toți. Isus, care a venit să desăvârșească Legea și profeții (cf. Mt 5,17; 7,12), a fost ucis din cauza bigoților și a ipocriților care au strigat cu fanatism orb că ei au o lege și după acea lege el trebuie să moară (cf. In 19,7). Așa se întâmplă când bigotismul și ipocrizia robesc conștiințele.

Deseori, ba chiar întotdeauna, superstițiile bruiază glasul conștiinței ca omul să-i dea lui Dumnezeu un cult ce nu-i demn de maiestatea divină și creaturilor să le dea un cult care se cuvine numai lui Dumnezeu.

Idolatria, care n-a dispărut total nici din rândul credincioșilor, bruiază cel mai puternic glasul conștiinței. Sfântul Paul spune că zgârcenia este tot o închinare la idoli, fiindcă foarte mulți cred în puterea banului mai mult decât în atotputernicia lui Dumnezeu. Deseori auzim spunându-se: banul te face om, el îți dă putere, înțelepciune, dreptate și fericire. Banului i se consacră aproape tot timpul, toate gândurile, toate faptele. Isus spune clar că nu putem sluji lui Dumnezeu și banului (cf. Lc 16,13). Același lucru se poate spune despre orice patimă trupească, așa cum sunt mâncarea și băutura (cf. Fil 3,19), necurăția și beția; precum și orice patimă spirituală, ca mândria și ura etc. Într-un cuvânt, câte vicii sunt, tot atâția sunt și idolii cărora li se slujește.

Dacă oamenii ar pune în slujba lui Dumnezeu gândurile, cuvintele și faptele pe care le pun în slujba patimilor, fericirea de pe pământ s-ar apropia de fericirea raiului ceresc. Să mai repet încă o dată? O fac: dacă oamenii ar pune în slujba lui Dumnezeu gândurile, cuvintele și faptele pe care le pun în slujba patimilor, fericirea de pe pământ s-ar apropia de fericirea raiului ceresc.

Sunt persoane care recurg, direct sau indirect, prin intermediari, la ajutorul diavolului, fie pentru a obține cunoașterea lucrurilor oculte, fie pentru a face lucruri ciudate, care depășesc puterile omenești, fie pentru a face cuiva un rău. Magia neagră, vrăjitoria și magia n-au dispărut o dată cu Vechiul Testament, deși practicarea lor era pedepsită cu moartea. Ca Legea să-și facă efectul spiritual în mijlocul poporului său, Dumnezeu a dat poruncă să fie uciși toți vrăjitorii (Dt 20,27). În Noul Testament se amintește de Simon magul, vrăjitor din Samaria, condamnat de sfântul Petru (Fap 8,20). Deseori, ca să-și mascheze malefica legătură cu Satana, vrăjitorii cer clienților unele practici religioase secundare în dauna celor esențiale ca, de exemplu, să plătească trei Liturghii la trei biserici diferite, să dea pomană unui copil sau unui bătrân, să spună de cinci ori Tatăl nostru dimineața și seara etc., dar pe unul sau pe altul, descris ca dușman, să nu-l ierte nici la moarte, fiindcă – susține vrăjitorul – nenorocirea din urmă, care te pândește la tot pasul, este mai mare decât cea dintâi. Și astfel ura anulează valoarea oricărei fapte bune.

Credința în lucruri cu noroc sau fără noroc este foarte răspândită, fiindcă mulți se tem de o nenorocire imaginară mai mult decât de un păcat oricât de grav. În special farmecele constituie un șantaj spiritual în floare. Amenințarea cu deschiderea cărții, cu scoaterea de părticele, cu scrisul pe toacă, cu bolmoajele aruncate în curte etc., îi face pe mulți să tremure și să se îmbolnăvească de frică, nu de farmece.

Credința deșartă în prezicerile viitorului, horoscopul, ghicitul în ghioc, în cafea, trasul în bobi, citirea în palmă etc., ocupă un spațiu mare de timp în viața de fiecare zi a multora. Mai ales azi când mass-media își fac o profesiune din programele lor.

Cunoașterea viitorului aparține numai lui Dumnezeu singur. Este sigur că el nu le va da carisma profetică asupra viitorului acelora care îi calcă poruncile. S-a adeverit exact cum mi-a spus, zic unii, dar nu-și dau seama că unele preziceri se datorează întâmplării, altele aranjamentelor omenești și de ce nu, acolo unde nu-i credință, diavolul își bagă coada ca să pescuiască în ape tulburi.

Credința în visuri. Este adevărat că Dumnezeu a binevoit să se descopere oamenilor și prin visuri, precum visul lui Iacob (Gen 28,12), visurile lui Iosif (Gen 37,5 ș.u.), visul lui Mardocheu (Est 1,1) visurile sfântului Iosif, prin care îngerul îl înștiințează atât despre logodnica sa, Maria, cât și despre salvarea pruncului Isus (Mt 1,20; 2,22) etc. De fapt, unele dintre aceste așa-numite visuri nu erau altceva decât stări extatice, cum a fost visul lui Adam, când Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui (Gen 2,21).

Când visurile sunt de la Dumnezeu, ele lasă în sufletul omului siguranța intervenției sale divine. Dacă cineva crede că Dumnezeu îi face descoperiri prin visuri, este mai bine să creadă că el vrea să-i pună credința la încercare, de a nu crede în visuri, de a ține poruncile ca dovadă a iubirii sale. Să nu ascultați de visătorii voștri, spune Domnul, fiindcă visurile lor voi le pricinuiți! Așa spune Scriptura (Ier 29,8).

Este adevăr de credință că sufletele celor morți sunt: în rai, ale celor buni; în iad, ale celor răi; în purgator, ale celor care mai au de ispășit pedepse vremelnice. Dar toate sufletele sunt în mâna lui Dumnezeu (Înț 3,1) și nici un suflet nu poate să comunice, sub nici o formă, cu cei vii, decât cu permisiunea specială a lui Dumnezeu. Dar cum am putea noi crede că Dumnezeu ar permite unor suflete să vagabondeze noaptea prin cimitire, pe străzi, prin case, să ia parte la ședințe spiritiste, numai de dragul unora care vor bani, al altora care vor să se distreze sau să-și satisfacă simpla curiozitate de a afla ceva? Unii cred, dar se înșală, fiindcă ceea ce se petrece în toate acestea, mai ales la așa-numitele ședințe spiritiste, nu-i decât înșelătorie, iluzionism sau hipnotism și, dacă nu se pot explica pe cale naturală, pot fi și acțiunea diavolului, fiindcă uneori Dumnezeu permite ca unele acțiuni oculte să-i aducă pe oameni la convingerea existenței supranaturalului, el lasă pe cei necredincioși în puterea Celui Rău, fiindcă el poate scoate binele și din rău. Răul în sine nu este nicidecum opera lui Dumnezeu.

Ce putem spune, de exemplu, despre Saul, regele lui Israel, care a chemat duhul profetului Samuel prin intermediul vrăjitoarei din Endor (1Rg 28)? Scriptura ne răspunde clar: Dumnezeu a permis aceasta numai ca să-l pedepsească mai mult fiindcă a respins lumina Duhului Sfânt; Duhul Domnului l-a părăsit fiindcă s-a împotrivit adevărului evident (1Rg 15,26).

Moise spune în lege: Să nu fie nimeni care să aibă meșteșugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, sau să dea cu ghiocul, nimeni să nu întrebe morții. Căci oricine face aceste lucruri, este urâciune înainte Domnului (Dt 18,10-12).

Tot ce conștiința îți spune că este rău, să nu faci!

Sunt unele babe care sting cărbuni, varsă cositor, leagă de deochi etc. și trec drept femei credincioase, se spovedesc și se împărtășesc des. Fac bine? Ele spun că da, fiindcă, în timp ce fac toate acestea, spun rugăciuni și nu formule magice. Au conștiința împăcată că fac bine celor bolnavi. Este drept, nu fac farmece, efectul binefăcător vine pe cale naturală de la vaporii care se degajă din apă, ceea ce ar putea face oricine, dar dacă ele păstrează secretul ca pe ceva miraculos, magic, misterios, pot genera scandal. Și știm ce rău mare este scandalul!

Dăm dovadă de înțelepciune când păzim poruncile cu credință în Dumnezeu și ne străduim să lepădăm tot ce este stricăciune și răutate.

Prin luptă dublă: contra păcatului și pentru dobândirea virtuților, salvăm conștiința cea dreaptă din noi, alipindu-ne de Dumnezeu și punându-ne în el toată speranța (Ps 72), ajungem instrumente vii care cântă gloria lui Dumnezeu (Ef 1,12).

Așa să fie!

Ritul latin