Predici

Duminica trecută Liturghia ne-a propus emoţionanta pagină a Fiului Risipitor. A fost o parabolă prin care Domnul ne îndemna să credem în nesfârşita milă a Tatălui ceresc şi să ne împăcăm cu El prin sacramentul iertării. Astăzi de la asemănare trecem la realitate, tema rămânând aceeaşi, şi lămurindu-se ulterior în sens cristologic. De acum înainte toată iertarea de păcate şi împăcarea cu Dumnezeu trece prin Isus Cristos; realitatea este mai mângâietoare decât parabola, fiindcă în parabolă există un fiu mai mare ce rămâne acasă şi are resentimente, chiar şi faţă de iertarea acordată fiului mai mic; în realitate, fiul mai mare – Isus Cristos – nu a rămas acasă, ci a mers şi el în căutarea fratelui mai mic.

Prin urmare să reflectăm în acest spirit asupra episodului adulterei propus de Evanghelia de astăzi, care a fost înscris în Evanghelia lui Ioan, într-un moment ce a urmat primei redactări, dar care se bazează sigur pe o tradiţie istorică şi se acordă perfect cu toată seria episoadelor şi parabolelor evanghelice transmise de Luca. Această parabolă ilustrează magnific cuvântul lui Isus care spune: “Nu am venit să judec, ci să mântuiesc”. (Ioan 3,17). Ni-l putem închipui acest episod al adulterei în trei tablouri: a) Isus şi mulţimea; b) Isus şi păcătoasa, singuri; c) Din nou Isus şi poporul (în acest ultim caz mulţimea nu mai este formată numai din farisei, ci din noi toţi, aşa veterani cum suntem în meseria de acuzatori ai fraţilor noştri).

Isus şi acuzatorii

Într-una din zile, Isus învăţa poporul; la un moment dat cercul ascultătorilor se desprinde spre a face loc unei femei, care era îmbrâncită de o ceată de farisei ce vociferau. O lasă în faţa Mântuitorului iar ei fac cerc în jurul Lui: “Tu ce ai de spus la toate acestea?!” Nu veniseră pentru a cere un sfat, ci pentru a-i întinde o cursă. El însuşi spusese că nu a venit să strice Legea, ci să o împlinească, prin urmare trebuie să dea dreptate legii şi să ia parte la omorârea cu pietre a acestei femei; însă dacă va face acest gest îşi va pierde aureola Milei şi a Blândeţii, care atât de mult îi irită pe farisei, întrucât tocmai aceasta îi încântă şi îi atrage pe oameni.

Isus tace, nu spune nici un cuvânt. Se apleacă şi face câteva semne pe nisip, ceea ce îi întărâtă şi mai tare pe farisei; poate că face acest lucru spre a da un pic de răgaz femeii ca să-şi mai potolească inima paralizată de frică şi de groază. Puţine sunt imaginile lui Cristos care să respire un aer mai uman şi mai divin decât aceasta. În cele din urmă îşi ridică privirea şi spune: “Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Poate că ar trebui înţeles “fără acest păcat”, de care o acuzaţi pe femeie (dat fiind că decalogul oprea chiar şi adulterul cu dorinţa).

Aceasta a fost ca şi cum le-ar fi citit ca într-o carte întreaga lor conştiinţă. Isus cunoştea ceea ce zăcea în inima fiecăruia. Tăcerea a devenit apăsătoare şi insuportabilă, astfel încât fariseii au început să dispară unul câte unul, speriaţi poate de ideea că Isus vrea să se coboare în viaţa lor particulară, spre a vedea dacă într-adevăr erau fără acel păcat, care în decalog suna aşa: “Să nu pofteşti femeia altuia”. Tăcerea adâncă i-a împrăştiat pe farisei, nu semnele pe care le făcuse Isus pe nisip.

Isus singur cu adultera

Tribunalul se golise; în sală nu mai rămăsese decât judecătorul şi acuzata. Până în clipa aceea Isus rămăsese cu ochii aplecaţi spre pământ; acum îşi înalţă privirea şi priveşte femeia: “Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a osândit?”. Nemaifiindu-i teamă, ea simte acea privire binevoitoare, ca o baie înviorătoare! Nici un bărbat nu o privise cu atâta bunătate! Cine va putea să ştie cu ce ton i-a răspuns ea lui Isus, în acea tăcere care i-a pus pe acuzatori pe fugă: “Nimeni, Doamne”. Şi Isus a spus: “Nici Eu nu te osândesc. Du-te, şi să nu mai păcătuieşti!” Isus nu mai pune altă condiţie; evident El cunoaşte sentimentul căinţei de propriul păcat, fiindcă El însuşi i-l insuflase.

Cristos este singurul fără păcat; prin urmare unicul care putea arunca mai întâi cu piatra ca să răzbune onoarea lui Dumnezeu şi să împlinească Legea, însă El renunţă la dreptul de a osândi, tot aşa cum “Tatăl nu vrea moartea păcătosului, ci ca să se pocăiască şi să trăiască”. Câtă încredere a dobândit acea femeie auzind cuvintele lui Isus: “mergi”, ceea ce însemna: mergi, trăieşte, nădăjduieşte, întoarce-te acasă; reia-ţi demnitatea ta; prin prezenţa ta printre oameni, spune-le că există nu numai legea, ci că mai există şi harul! Suntem încredinţaţi că experienţa acelei iertări, a acelei infinite înţelegeri din partea lui Isus, a schimbat pentru totdeauna comportamentul acelei femei atât de des exploatate şi amăgite de oameni!

Isus şi noi

Ce ne spune nouă creştinilor de astăzi episodul adulterei? Această pagină din Evanghelie i-a pus pe gânduri pe foarte mulţi creştini; de aici şi dificultatea de a fi admisă în canonul scripturii; într-o epocă în care adulterul era considerat ca un păcat fără posibilitate de iertare în Biserică, atitudinea lui Isus, care nu impune nici cea mai mică pocăinţă salutară, nu putea decât să-i uimească pe oameni! De altfel nu demult acest uimitor fragment din Evanghelie a fost admis într-o liturghie duminicală. Desigur, în parabola Fiului Risipitor, în fond, se asistă la o mai mare iertare; însă aici nu este vorba despre o parabolă, ci de o realitate. Isus demonstrează că parabolele sale trebuiesc luate ad literam.

Ceea ce vrea El să ne înveţe în acea împrejurare (pentru că nu avem nici un motiv de a pune la îndoială istoricitatea faptului chiar dacă nu l-ar istorisi Ioan) nu este că adulterul nu ar fi păcat; acesta este osândit explicit, cu toate că delicat, prin cuvintele: “Mergi şi să nu mai păcătuieşti!” Atitudinea lui Isus o înţelegem dacă ne gândim că nimeni nu urăşte mai mult păcatul decât El, mai ales păcatul de adulter, pe care-l osândeşte nu numai faptic ci şi în cuget: “Cine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi păcătuit cu ea în inima lui”. Ceea ce a dorit să evidenţieze Isus prin acest gest, şi aceasta odată pentru totdeauna, este detestarea meseriei de copoi, a îngrijirii şi a acuzării păcatelor altora; tocmai aici îşi află actualizarea practică atâtea recomandări ale Învăţătorului: “Nu judecaţi!… Fiţi milostivi!… Pentru ce vrei să scoţi paiul din ochiul fratelui tău, şi nu vezi bârna din ochiul tău?”

Evanghelia de astăzi loveşte chiar la rădăcina atâtor obiceiuri proaste de ale noastre. Desigur, noi nu aruncăm cu pietre împotriva nimănui; legile statului ne pedepsesc pentru aşa ceva! Însă a arunca cu noroi, a critica, a vorbi de rău… Cât noroi nu se aruncă asupra aproapelui prin unele conversaţii dintre amici şi prieteni! Dacă vreunul dintre cunoscuţii noştri cade, sau face să se vorbească despre sine, imediat ne scandalizăm, asemenea acelor farisei, dar nu pentru că am urî păcatul comis, ci pentru că îl urâm pe păcătos, pentru că din contrastul cu purtarea altuia, am vrea, inconştient, să apărem noi mai buni: “Îţi mulţumesc, Doamne, că eu nu sunt ca alţii”, zicea fariseul din templu.

În duminica de astăzi Isus ne prezintă un mare leac împotriva acestui obicei rău: “Care dintre voi este fără de păcat să ia piatra şi să arunce!” Să ne cercetăm conştiinţa cu toată seriozitatea, şi să ne privim unii pe alţii cu acei ochi cu care ne vede Dumnezeu, şi atunci vom simţi necesitatea de a alerga la Isus, dar nu pentru a-i acuza pe alţii şi a cere osândirea lor, ci a cere iertare pentru noi înşine. Acea iertare pentru noi înşine – şi mai ales pentru acel păcat, dacă din nefericire vreunul dintre noi este vinovat – pe care Isus a acordat-o adulterei. Acesta rămâne, de fapt, un păcat devastator, pe care nici un credincios nu ar trebui să îl aibă prea mult pe conştiinţă, pentru a nu-şi ruina credinţa, familia, pe sine însuşi.

Nu pot încheia comentariul asupra acestei pericope evanghelice fără a face referire la revoluţia tăcută şi mare ce se actualizează în ea. Acea femeie, aruncată la pământ, tremurând de groază, privită de sus cu dispreţ de către o armată de oameni cu sprâncenele zburlite, umilită şi lipsită de orice apărare: aceasta este din păcate imaginea a ceea ce era, în acele vremuri, femeia în societate. Unde se afla bărbatul care păcătuise cu ea? Prin urmare era discriminată şi în păcat! Isus se opune acelei stări de lucruri, demascându-i nedreptatea; dacă ucenicii lui Isus ar fi ştiut să profite de acea iniţiere şi de acea pildă, nu ar fi fost necesar să treacă 20 de veacuri pentru ca în societatea noastră să se înceapă a vorbi despre libertatea femeii şi mai ales această eliberare s-ar fi făcut cu metodele şi în numele principiilor evanghelice. Nu egalitate în a păcătui (acesta este sensul depenalizării adulterului femeii), ci egalitate în a face binele în demnitate umană. Natural, aceasta nu exclude faptul că toţi cei ce se luptă pentru o deplină demnitate şi egalitate în drepturi a femeii în faţa lui Dumnezeu, a bărbatului şi a Bisericii – îşi dau seama ori nu – au în Isus Cristos un precursor şi un aliat, pe care nu-l pot ignora.

Pe lângă episodul adulterei pe care l-am comentat, liturghia Cuvântului din această duminică conţine o altă temă vibrantă, care ne poate ajuta la întâlnirea personală cu Isus în Euharistie. În lectura a doua, Paul protestează, spunând că priveşte toate aceste lucruri ca o pierdere şi ca pe un gunoi, în comparaţie cu darul de a-L fi cunoscut pe Isus. Este secretul vieţii şi al personalităţii apostolului, adică un raport adevărat şi personal cu Isus, tare ca moartea, care-l face să vorbească despre El, să sufere pentru El şi să i se asemene în moarte. Chiar şi Paul, asemenea adulterei, a experimentat iertarea lui Isus; i s-au iertat multe, pentru că a iubit mult. Acest Isus Înviat este acelaşi de care ne apropiem acum spre a-L întâlni în Sfânta Împărtăşanie. Şi nouă ne dă astăzi iertarea Sa, repetându-ne acele cuvinte mângâietoare pe care le-a spus adulterei: “Mergi în pace şi să nu mai păcătuieşti”.

pr. Raniero Cantalamessa Ritul latin