Predici

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 43,16-21)

Capitolele 40-55 din cartea profetului Isaia sunt atribuite unui ucenic de-al său, aşa-numitul Deutero-Isaia, care trăieşte experienţa exilului babilonez. Poporului lipsit de speranţă “surd” şi “orb” (cfr. Is 43,8), autorul adresează un cuvânt de îmbărbătare din partea lui Dumnezeu. Textul nostru, care face parte dintr-un Oracol de Speranţă (în ceea ce priveşte întoarcerea din exil, deci de mântuire), se deschide cu amintirea măreaţă a evenimentelor Exodului. Ca şi atunci, Dumnezeu – pentru care nimic nu este imposibil (cfr. Gen 18,14) – a oferit “o cale prin mare” (v. 16), la fel şi acum, ba mai mult, se face prezent în istoria lui Israel. Intervenţia sa este aducătoare de o noutate atât de mare (v. 19) încât această noutate reuşeşte să ducă într-un plan secundar până şi minunile primului Exod. Întregul cosmos este implicat în această transformare – anticipare ale noutăţii absolute care se va produce odată cu restaurarea în Cristos a tuturor lucrurilor. Poporul, din nou eliberat, va deveni cel care cânta cu pasiune slava lui Dumnezeu.

Lectura a II-a (Fil 3,8-14)

Textul de faţă oferă mărturia unui om atins la inimă de noutatea lui Dumnezeu. Paul, care poate ca nimeni altul putea să se mândrească cu un trecut măreţ în sânul iudaismului, după ce-l întâlneşte pe Cristos şi este “răpit” de El, nu ezită să consideră drept “măturătură” (gunoi) tot ceea ce până atunci fusese pentru el motiv de entuziasm şi de faimă.

“Liberul prizonier” al iubirii lui Cristos (v. 12) se prezintă ca un atlet ajuns de-a dreptul pe ultima sută de metri în cursa spre viaţa veşnică (v. 14). Iar în faţa spectatorilor filo-iudei – mândrii de dreptatea care vine din observarea legii – Apostolul trasează cu măiestrie propria biografie (v. 4-14): orgoliosul fariseu de odată (v. 4-6) şi-a văzut dintr-o dată răsturnată în mod paradoxal modul propriu de a înţelege câştigul şi pierderea (vv. 7 şi urm.). Cucerit de Isus Cristos, într-o permanentă creştere a intimităţii cu Domnul său (v. 8), Paul de acum tinde în mod exclusiv să-l câştige (v. 8), să-l cunoască (v. 10), să-l cucerească (v. 12) pe Cristos prin intensitatea indefabilă a aceluia care-şi găseşte odihna şi elanul mereu reînnoit în pregustarea premiului care fără egal şi nici preţ (v. 8.14), adică de a fi cu Cristos pentru totdeauna.

Evanghelia (In 8,1-11)

Chiar dacă este de origine sinoptică – probabil lucană – textul nu este chiar impropriu capitolului 8 al Evangheliei după Ioan; din contră este chiar necesară ideii complexe a evanghelistului. E ca şi cum ar fi o exemplificare a temei întregului capitol: Cristos-lumină (cf. V. 12) în mod inevitabil judecă (v. 15) nu după aparenţă, ci după adevărul cel mai profund al inimii fiecăruia în parte.

Scheletul naraţiunii este simplu: dimineaţa devreme (v. 2), după ce Isus a petrecut noaptea în rugăciune pe Muntele Măslinilor (7,53-8,1), câţiva cărturari şi farizei supun judecăţii lui “Rabbi” o femeie şi păcatul ei constatat în mod public (8,3-9). Cu care intenţie? Simplu: pentru a întinde o cursă lui Isus (v. 6) constrângându-l “pe dedesubt” (cf. Ier 17,13) să se pronunţe împotriva legii lui Moise – care în cazul respectiv prevedea lapidarea (uciderea cu pietre) – sau împotriva dreptului roman care, începând din anul 30, retrăsese sinedriului puterea numită “jus gladii” rezervând propriei autorităţi decizia de a condamna la moarte pe cineva.

Întreaga naraţiune tinde către întrebarea: “Femeie, unde sunt cei care te condamnă?… Nici eu nu te condamn; mergi şi de acum încolo să nu mai păcătuieşti”. În pustiul creat de păcat, iată că ţâşneşte noutatea: un fluviu de milă (cf. I-a lectură: Is 43,19 şi urm.) care purifică şi însănătoşeşte totul împrejur (Ap 21,5) făcând nouă orice creatură.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin