Predici

Un om avea doi fii. Ca toti copiii, cei doi s-au nascut si ei din trup si din sânge. Iar trupul este slab, pe când sângele, odata varsat, pângareste pamântul (Matei 26,41; Numeri 35,33). Pacatul li se trage celor doi din propria fire. Mezinul greseste din slabiciune, cautând printre straini o fericire pe care o avea la îndemâna dar era incapabil s-o recunoasca. Frivol, nedemn de parintele lui, îsi cere partea de avere si pleaca într-o tara îndepartata, unde-si risipeste bunurile; dupa care ajunge sa afle ce înseamna rusinea, decaderea, mâhnirea si jalea.

În contrast, fiul mai mare ne apare ca un om al datoriei. Numai ca acest constiincios are inima împietrita: pentru el, fericirea nu este ceva care se poate împarti si cu atât mai putin ceva care ti se ofera pe gratis. Aflat în serviciul parintelui, îsi face datoria fara bucurie si fara dragoste; în fond, este un egoist, un invidios care nu se sinchiseste nici de parintele, nici de fratele lui. Asa cum nu i-a pasat de îngrijorarea parintelui la plecarea mezinului, nu-i pasa nici de ce i se întâmpla acestuia. Iar primirea facuta celui întors acasa, ospatul dat în cinstea celui pe care nici nu-l mai considera frate, îl revolta într-atât încât nu mai vrea nici sa intre (15,28).

Tot astfel Dumnezeul îndurarilor este si el înconjurat de fii care îl ocolesc, sau care nu mai vor sa se întoarca! Tatal din pilda îi arata fiului care nici macar nu-i mai spune “tata” întreaga masura a generoasei sale iubiri, în care-si au locul amândoi copiii. În primul rând, pune lucrurile la punct, adresându-se celui mai mare cu cuvântul fiule si desemnându-l pe cel întors acasa ca acest frate al tau. Si, nebun de bucurie, îl cheama la bucurie: Fiule, tu esti cu mine totdeauna si toate ale mele sunt ale tale. Dar trebuia sa sarbatorim si sa ne bucuram pentru ca acest frate al tau era mort si a revenit la viata, era pierdut si a fost gasit (15,31-32).

La fel stam si noi, cei nascuti din vointa omeneasca, înaintea Tatalui nostru din ceruri, care cunoaste zidirea noastra, si stie ca suntem tarâna (Psalm 102,14): pe cât de slabi, pe atât de orgoliosi, pe cât de lacomi, pe atât de risipitori. Usuratici si ingrati, ne acrim luându-ne în serios din cale-afara, si ne pierdem bucuria. Si totusi, asa incapabili de a împartasi bucuria fratilor nostri cum suntem, asa înversunati s-o refuzam cum suntem, dragostea Tatalui ne este oferita mereu, împreuna cu libertatea deplina de a o primi sau de a o refuza!

Dragostea Tatalui nostru milostiv si bun (Psalm 102,13) covârseste pacatul nostru, iar despre largimea si lungimea, înaltimea si profunzimea (Efeseni 3,18) ei, Cristos a vorbit ca nimeni altcineva. Nu este El Fiul care a coborât din cer anume pentru a-l face cunoscut si iubit pe Tatal? Nu este El acela care a dat marturie despre ce a vazut si auzit (Ioan 3,32), facând cunoscut misterul vointei lui Dumnezeu, dupa planul binevoitor hotarât de mai înainte (Efeseni 1,9)?

Un om avea doi fii. Tot astfel, Dumnezeu are doi fii: unul plamadit din tarâna, Adam, şi Noul Adam, Fiul omului, Isus Cristos. Iar Fiul, într-o zi, si-a lasat în urma conditia divina, rangul si drepturile si a plecat într-o tara îndepartata, pamântul oamenilor. S-a facut asemenea lor, le-a împartasit sclavia: El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat pe sine, devenind asemenea oamenilor, iar, dupa felul lui de a fi, a fost socotit ca un om (Filipeni 2,6-7).

Ai sai, însa, nu l-au primit (Ioan 1,11). Primul culcus al lui Isus a fost o iesle umpluta cu paie. Foarte curând, avea sa afle ce înseamna prigoana, singuratatea, nepasarea si ura oamenilor. Mai târziu, avea sa-si risipeasca totul. A facut-o daruindu-si cu larghete cuvântul, pacea, lumina, adevarul, viata, aducându-le oamenilor întelepciunea tainica a lui Dumnezeu, care a fost tinuta ascunsa, si pe care Dumnezeu o hotarâse înaintea veacurilor spre marirea noastra (1 Corinteni 2,7 si Romani 16, 25).

A ratacit printre fiii pierduti ai casei lui Israel (Matei 10,6), si-a risipit timpul în tovarasia bolnavilor – nu a celor sanatosi -, a pacatosilor – nu a celor drepti -, si a mers chiar pâna la a fagadui femeilor pierdute si tâlharilor ca vor intra cei dintâi în Împaratia Parintelui Sau (cf. Marcu 2,17, Matei 11,19, Luca 23,43). Iar lumea a spus despre el tot raul, facându-l “nebun”, “posedat”, “hulitor”. S-a pretins ca este un mâncacios si un bautor de vin, prieten cu vamesii si cu pacatosii (Matei 11,19), un pacatos el însusi (Ioan 8).

Si-a daruit pâna si Trupul si Sângele (Luca 22,19). S-a înfiorat si s-a nelinistit, având sufletul trist de moarte (Marcu 14,34 si Ioan 12,27). Iar în al noulea ceas, a strigat cu glas puternic: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit? (Marcu 15,34; cf si Evrei 5,8). În acel ceas, departe de izvorul cu apa vie, pe crucea pe care a fost tintuit, Isus a strigat: Mi-e sete! (Ioan 19,28), iar apoi a fost culcat în tarâna si umbra mortii (Psalm 118,25).

A coborât în iad, printre sufletele care erau în închisoare (1Petru 3,19), spre a le aduce lumina. A purtat pacatul nostru si durerile noastre (Isaia 53,4-5). Si, ridicat iar în picioare, într-a treia zi, a vestit: Ma urc la Tatal meu si Tatal vostru, Dumnezeul meu si Dumnezeul vostru (Ioan 20,17). Iar, dupa ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înaltat la cer si s-a asezat la dreapta lui Dumnezeu (Marcu 19,19).

Sarbatoarea din pilda despre tatal îndurator este cea care va aparea ulterior în cartea Apocalipsei, identificabila cu banchetul escatologic anuntat cu mii de ani înainte de profetii Vechiului Testament: Domnul Dumnezeul tau este în mijlocul tau ca un izbavitor puternic. El se va bucura foarte de tine si în dragostea lui va tresalta si va cânta de bucurie pentru tine. (Sofonie 3,17). Îl putem privi asadar în fiul plecat si reîntors al parintelui din pildă. Întoarcerea în ceruri aduce cu sine multimea regasita a copiilor lui Dumnezeu pierduti de pacatul stramosesc, multimea celor care erau morti si au revenit la viata, erau pierduti si s-au gasit.

Readus la viata prin acela care este de acum totul în toti (1Corinteni 15,28), purtând pe deget inelul demnitatii regasite, îmbracat în straiele de sarbatoare spalate în sângele Mielului, omul poate acum împartaseasca bucuria deplina si nepieritoare a celor mântuiti: … si iata, am vazut o multime mare pe care nimeni nu putea sa o numere, din toate natiunile, triburile, popoarele si limbile. Ei stateau în picioare în fata tronului si în fata Mielului, îmbracati în haine albe si cu ramuri de palmier în mâini. … Cine sunt si de unde vin acestia care sunt îmbracati în haine albe?… “Acestia sunt cei ce vin din încercarea cea mare. Ei si-au spalat hainele si le-au albit în sângele Mielului” (Apocalips 9,1.14).

Împreuna cu multimea aceasta imensa a mântuitilor, împreuna cu apostolii, sa ne închinam asadar înaintea dragostei netarmurite a lui Dumnezeu, care a mers atât de departe încât pentru noi nu l-a crutat pe Fiul sau! Nu-i putem raspunde decât iubind. Pentru ca iubirea este de la Dumnezeu si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si-l cunoaste pe Dumnezeu… Prin aceasta s-a aratat iubirea lui Dumnezeu în noi: Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul sau, unul nascut, ca sa traim prin el (1Ioan 4,7.9).

Iata pâna unde merge dragostea acesta purificatoare, dragostea fara margini a Tatalui nostru ceresc care, zi de zi, ceas dupa ceas, asteapta din partea noastra fie si cel mai mic semn de pocainta si întoarcere. O asteptare care ne respecta libertatea, o asteptare a cuiva care ne vede toate greselile, dar pentru care conteaza doar duiosia unui parinte pentru copiii lui. Ca sa recunoastem toate acestea, a fost nevoie de marturia Fiului coborât din ceruri printre noi. A fost nevoie de un Dumnezeu ca sa ne spuna ce se petrece în casa Tatalui când este gasit un copil ce fusese pierdut, când se întoarce la viata cineva care era ca si mort.

Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Dumnezeu? (Romani 8,35). Suntem noi oare în stare sa credem ca Dumnezeu însusi ne asteapta, ca sa locuim împreuna, El cu noi, si noi cu El? Atunci am auzit un glas puternic de la tron, spunând: “Acesta este cortul lui Dumnezeu împreuna cu oamenii! El va locui împreuna cu ei, iar ei vor fi poporul lui si el, Dumnezeu cu ei, va fi Dumnezeul lor…” (Apocalips 21,3).

Ce vom auzi oare când vom ajunge înaintea lui Dumnezeu? “Sa ne facem socotelile!”, sau mai degraba “Ai strabatut un drum lung si greu. Esti ostenit si ranit, nu-i asa? Ce mila mi-a fost de tine! Intra, fiule, intra, fiica, în bucuria Stapânului tau!” Atât de departe ne duce pilda aceasta a fiului risipitor, care este în primul rând pilda despre Tatal Domnului nostru Isus Cristos, Tatal îndurarilor si Dumnezeul oricarei mângâieri (2Corinteni 1,3), a carui iubire pentru noi o vom cunoaste pe deplin odata si odata. Amin.

pr. Pierre-Marie Delfieux Ritul latin