Predici

Evanghelia acestei duminici, care ne vorbeşte despre vindecarea celui posedat, este o evanghelie ce ne reaminteşte şi necesitatea de a avea credinţă pentru a putea săvârşi minuni. Şi adeseori noi oamenii vrem câte o minune în viaţa noastră. Credinţa noastră, care este un dar din partea lui Dumnezeu, nu trebuie să fie extraordinar de mare. Este suficient ca ea să fie cât un grăunte de muştar, aşa cum ne spune evanghelia. Ce înseamnă aceasta? Că ea trebuie să fie densă, tare, fără urmă de îndoială şi teamă. O astfel de credinţă ne umple sufletul de speranţă şi se manifestă prin iubire. Credinţa este o virtute esenţială pentru orice creştin. Viaţa creştinului se naşte, se hrăneşte şi trăieşte din credinţă. Nimeni nu-şi poate îndrepta viaţa dacă nu are credinţă. Prin urmare creştinul fără de credinţă este mort faţă de cer. Iată de ce este necesar să ne cunoaştem credinţa. Este necesar să cunoaştem adevărurile de credinţă, să cunoaştem învăţătura bisericii cu privire la credinţă şi să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să ne întărească credinţa. Fiind credinţa dar al lui Dumnezeu, ea este dăruită tuturor, dar nu poate pătrunde în multe suflete din pricina piedicilor pe care le întâlneşte din partea omului. În lupta noastră cu ispitele diavolului avem nevoie tocmai de această credinţă care să ne poată ajuta să trecem cu bine peste ele.

Ne propunem cu toţii să ne îndreptăm viaţa, dar nu reuşim să împlinim acest lucru. Poate se întâmplă aceasta şi pentru că nu credem că stă în puterea noastră să realizăm ceea ce ne propunem. Şi nouă ne spune astăzi Isus: “De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9,23). Iată aşadar că să credem sau să nu credem stă în puterea noastră. Putem spune şi noi asemenea tatălui celui posedat din evanghelia de astăzi “Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”, doar dacă suntem suficient de umili. Pentru a putea da un astfel de răspuns trebuie să existe o legătură permanentă între noi şi Dumnezeu. Existând această legătură şi răspunsurile noastre vor fi inspirate de Dumnezeu şi vor fi adevărate mărturii de credinţă.

Cum putem păstra această legătură cu Dumnezeu? Prin rugăciune, post şi sacramente. Prin rugăciune pentru că ea ne ajută să vorbim cu Dumnezeu. Rugăciunea permite sufletului să respire şi astfel sufletul este capabil să trăiască. Prin post întrucât este necesar ca dezordinea cauzată de concupiscenţă să fie reordonată, iar echilibrul spirit-trup să fie restabilit. Ori postul tocmai acest lucru îl realizează. Prin renunţarea de bună voie la plăceri permise nu facem altceva decât să ne întărim voinţa, să stăpânim prin puterea spiritului ceea ce este material şi pământesc în noi, murind pentru cele pământeşti dar trăind pentru cer. Prin sacramente întrucât ele sunt semnul vizibil al harului invizibil. Prin primirea sacramentelor harul vine şi lucrează în noi uşurându-ne, ba chiar realizând convertirea noastră. Iată aşadar câteva căi propuse de evanghelie care sunt la îndemâna noastră pentru a putea spori în credinţă. Aceasta este calea care ne duce şi pe noi la înviere. Dar aşa cum Isus până la înviere a trecut prin patimă şi moarte, la fel şi noi avem de trecut prin suferinţe şi moarte pentru a învia.

Dumnezeu se serveşte de diferite metode pentru a-l pune pe om faţă în faţă cu el însuşi. Doar fiind faţă în faţă cu propria viaţă omul reuşeşte să-şi pună întrebări asupra sensului existenţei sale. Iar în momentul în care îşi pune astfel de întrebări el a pornit în căutarea lui Dumnezeu care îl aşteaptă pentru a-l conduce la viaţa deplină. Omul trebuie să înţeleagă că este stăpânul universului şi al lucrurilor materiale şi nu sclavul lor. Omul trebuie să înţeleagă că este chemat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu şi deci este chemat la iubire şi la împărtăşirea acestei iubiri. Împărtăşind iubirea ne facem colaboratori ai lui Dumnezeu, ne desăvârşim noi înşine şi ajutăm şi pe ceilalţi să ajungă la desăvârşire. Iar acesta este scopul pentru care am fost creaţi, aceasta este menirea noastră de oameni, dar mai ales de creştini. Amin.

pr. Vasile Florea Ritul bizantin