Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi –

Lectura I (Ier 17,5-8)

Profetul Ieremia ne oferă în textul din această duminică un dicton sapienţial într-un context profetic. Contrapunând extremele – în stilul tipic culturii semitice -, mai întâi partea negativă (v. 5-6) şi apoi cea pozitivă (v. 7-8), profetul indică în mod clar unde “găseşte” omul izvorul blestemului care are ca şi final moartea, şi, pe de altă parte, unde dobândeşte binecuvântarea care aduce cu sine viaţa. Nelegiuitul nu este caracterizat ca şi cel care înfăptuieşte răul, ci ca şi acela care se încrede în sine şi în lucrurile umane (vezi “trup”) găsindu-şi în ele siguranţa personală (cf. Ps 145,3 şi urm.). Nelegiuitul este acela care se îndepărtează mai întâi de toate în interiorul său de Domnul: din această atitudine a inimii izvorăsc toate nelegiuirile (cf. Mt 15,18-19).

Lucrul în care omul îşi pune încrederea este ca un teren din care un copac îşi are hrana şi îşi găseşte stabilitatea. De aceea, cel nelegiuit este asemenea unui ciulin plantat într-un loc pustiu şi neprimitor (v. 6); nu va putea aduce rod şi nici nu va putea avea viaţă lungă.

Dar şi omul drept este caracterizat plecând de la dimensiunea interioară a personalităţii sale: el se încrede în Domnul, fapt pentru care este asemenea unui copac plantat în preajma apei (cf. Ps 1): nu are de ce să se teamă de capriciile anotimpurilor; nu se va usca niciodată şi va fi mereu rodnic (v. 7-8) deoarece îşi pune încrederea în Domnul şi în el îşi găseşte apărarea.

Lectura a II-a (1Cor 15,12.16-20)

Dacă învierea lui Cristos este fundamentul credinţei noastre, pe de altă parte aceeaşi înviere este şi baza speranţei noastre: pentru acest adevăr, Paul este dispus să-şi joace propria credibilitate şi o face “cu cărţile pe masă”. Există o relaţie strânsă între învierea lui Cristos din morţi şi învierea noastră.

Este ceea ce a “intuit” când era în drum spre Damasc; este ceea ce l-a susţinut mereu în apostolat: Paul l-a întâlnit pe Cel Viu care a învins moartea! Apostolul nu are nici un dubiu în ceea ce priveşte faptul că din acea victorie izvorăşte pentru orice creştin darul speranţei, dincolo de orice posibilitate omenească. Şi este vorba de o speranţă nu doar pământească, ci mai ales ultra-pământească: din acest motiv noi creştinii nu suntem “de plâns”, ci, din contră, avem cum să încurajăm şi pe ceilalţi. Isus cel Înviat este “primiţia celor care au murit” (v. 20), este “cel dintâi născut între mulţi fraţi” (Rom 8,29); după el şi prin puterea lui, evenimentul plin de bucurie al învierii este şi va fi experienţa tuturor celor care prin credinţă îl acceptă pe Isus ca Mântuitor.

Speranţa creştină se exprimă şi în aceşti termeni: moartea a fost biruită; viaţa cea nouă în Cristos este deja inaugurată; în Isus vom trăi mereu plinătatea vieţii în totalitatea fiinţei noastre omeneşti: trup, inimă şi suflet. Nu este vorba deci de o speranţă bazată pe criterii/calcule omeneşti, ci de o speranţă-cadou, garanţie a unui dar viitor care va depăşi orice intuiţie omenească (“suntem fii ai lui Dumnezeu, dar ceea ce vom fi nu ni s-a arătat încă“: 1In 3,2).

Evanghelia (Lc 6,17.20-26)

Cu acest text începe – şi se continuă până la cap. 8,3 – aşa-numita “Mică inserţie” a lui Luca faţă de Marcu (de unde Luca se inspiră). Spre deosebire de Matei, Luca reduce fericirile de la 8 la 4; dar la cele 4 fericiri, Luca adaugă 4 ameninţări. După părerea exegeţilor, Luca ne-ar oferi o ediţie a cuvintelor lui Isus mai apropiată de realitatea istorică – ceea ce are o importanţă deosebită. Totuşi, este bine să amintim că “intermedierea” diferiţilor evanghelişti în a reda învăţăturile lui Isus nu trădează adevărul mesajului; din contră, ei îl focalizează şi îl recitesc în funcţie de binele comunităţilor cărora se adresează.

Fie cele 8 fericiri ale lui Matei, fie cele 4 ale lui Luca pot fi reduse la una singură: fericirea – adică norocul şi fericirea – celui care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu în predica lui Isus şi încearcă să-şi vadă în acest cuvânt propria viaţă. Adevăratul ucenic al lui Isus este în acelaşi timp sărac, blând, milostiv, făcător de pace, curat la inimă … Din contră, cel care nu acceptă noutatea evangheliei merită numai ameninţări care, pe buzele lui Isus, corespund la tot atâtea profeţii de tristeţe şi nefericire. Varianta lucană a fericirilor-ameninţări se caracterizează prin contrapunerea între “deja” şi “încă-nu”, între prezentul istoric şi viitorul escatologic. Sigur, comunitatea căreia îi scrie Luca avea nevoie să fie provocată să-şi amintească necesitatea nu doar de a “traduce” în cotidian credinţa, mai exact în gesturi de caritate evanghelică, ci şi de a menţine vie speranţa prin adeziunea deplină la învăţătura – chiar radicală – a fericirilor evanghelice.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin