Predici

Mărturisesc că ori de câte ori mă întâlnesc cu textul pe care tocmai l-am auzit la Evanghelie, mă cuprinde un soi de mândrie sfântă şi de recunoştinţă. De mândrie pentru că fac parte din religia care păstrează aceste cuvinte şi de recunoştinţă pentru că îmi vine să strig: “Îţi mulţumesc, Doamne, că atunci, pe acel munte, ai rostit aceste cuvinte şi ne-ai dat această învăţătură minunată”. Ascultându-le, vă spun sincer, sunt mândru că sunt creştin şi că sunt chemat să trăiesc un asemenea ideal, pentru că nu cred că au fost rostite vreodată cuvinte mai profunde despre viaţă şi despre modul în care trebuie trăită viaţa.

Nu doresc să analizez fiecare fericire în parte şi nici să mă opresc asupra uneia sau alteia, ci vreau să le privesc în ansamblu şi să subliniez trei idei care mi se par a fi mai importante.

În primul rând consider că fericirile ne reamintesc cum arată adevăratul OM. Cum este structurat interior adevăratul OM. Şi dacă le-am rosti în fiecare zi şi le-am lipi chiar pe toţi pereţii tot nu ar fi îndeajuns pentru a înţelege aceasta, căci am senzaţia că oamenii de azi au început să-i uite chipul. Suntem în continuare un popor de oameni săraci, care mai arăm pământul cu calul, dar am început cu toţii să visăm la un tip de om care nu arată deloc bine. Ştiţi ce-şi doresc azi cel mai mult copiii, mai ales băieţii, să ajungă în viaţă? Odinioară, dacă îi întrebai, auzeai răspunsuri: “Eu vreau să fiu medic; eu profesor; eu inginer”. Astăzi ştiţi ce-şi doresc cel mai mult să fie? Fotbalişti! De ce? Pentru că imaginea unui personaj cocoţat pe maşina lui, cu o mână în buzunar, cu alta pe şampanie şi cu un rânjet mândru pe buze este imaginea noului tip de om care ne cucereşte minţile. Omul de succes. Omul care poate cumpăra orice. Omul plin de sine. Omul mândru. Omul care, dacă aruncă pe el un tricou Dolce Gabbana şi are în buzunar un telefon mobil cu cameră foto de 4 megapixeli, calcă pe stradă de parcă ar trebui să ne oprim cu toţii, muţi de admiraţie şi să-l aplaudăm cu frenezie. Iată oamenii doriţi de astăzi. Îi vezi la Holywood, îi vezi la Bucureşti şi sunt sigur că vedeţi destui şi la …

În Evanghelia de azi, Cristos ne reaminteşte că lucrurile stau de fapt invers. Pentru că el vine şi spune un mare NU la tot ceea ce noi oamenii spunem DA. Pentru noi oamenii important e să fii puternic, să fii bogat, să fii mare, să fii sus, să fii primul. Cristos vine şi spune: “Nu, nu asta e cel mai important! Important e să fii simplu, să fii discret, să fii umil, să fii cu bun simţ, să fii blând, să fii paşnic, să fii curat cu inima”. Nu ceea ce se află în afara noastră ne face să fim fericiţi, mari şi bogaţi, ci ceea ce avem înăuntru. Pentru că nu e mare cel care are putere, ci cel care, având putere, are puterea să n-o folosească. Un om e cu atât mai mare cu cât se smereşte mai tare. De ce e atât de mare Dumnezeu? Nu atât pentru că a reuşit să creeze atâtea, arătându-şi măreţia, nu atât pentru că a condus un popor “cu braţ puternic”, dar e măreţ pentru că a avut puterea să se smerească într-atât încât să se coboare din cer în grajd. Nu suntem mari atunci când alergăm în stânga şi în dreapta şi ne facem o casă cât un bloc. Nu suntem mari atunci când din maşinile noastre cu mulţi cai putere se aud la maxim decibelii manelelor. Nu suntem mari atunci când avem diplome, când ştim, când putem, chiar dacă nu e neapărat rău să se întâmple şi aceasta. Suntem mari atunci când reuşim să iertăm pe cineva care ne-a greşit, deşi am avea tot dreptul şi puterea să-i dăm o lecţie. Suntem măreţi atunci când suntem în stare să dăm tot ce avem de pe noi şi nu aşteptăm în schimb nici măcar un mulţumesc. Suntem giganţi atunci când, înjuraţi şi persecutaţi fiind pentru crezul nostru, rămânem drepţi, neclintiţi şi înălţăm o rugă pentru călăi. Acesta e adevăratul om, în faţa căruia se pleacă orice genunchi de pe pământul acesta.

Nu pot să-mi scot din minte o scenă pe care am văzut-o cu ani în urmă la televizor. Maica Tereza făcea o vizită la Organizaţia Naţiunilor Unite. V-o amintiţi cu siguranţă. O mână de femeie; gârbovită, cu faţa brăzdată de riduri şi cu o haină ieftină pe ea. N-o să uit niciodată cum, în momentul în care a intrat în sala mare de şedinţe, toţi puternicii acestei lumi – preşedinţi, ambasadori, miniştri – s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude. Sau vi-l mai amintiţi pe Papa Ioan Paul al II-lea? În ultimii ani, un bătrân sărman, răpus de Parkinson, care nu mai era în stare în ultima vreme nici măcar să salute sau să-şi ţină saliva pe buze. Dar n-o să uit niciodată acea zi de mai în care, atunci când a fost scos din Bazilica “San Pietro” sicriul său simplu, sobru, fără nicio floare, fără nicio decoraţie, toţi puternicii acestei lumi – preşedinţi, miniştri, regi şi regine – s-au ridicat în picioare şi au început să aplaude. Înţelegeţi adevărata măreţie? Înţelegeţi de ce spune Isus că eşti mare şi fericit atunci când eşti simplu, sărac, umil, vertical?

În al doilea rând, fericirile sunt expresia libertăţii maxime. O persoană care trăieşte aceste fericiri e o persoană cu adevărat liberă. Liberă de tot ceea ce aglomerează şi sufocă spiritul. Nu mă interesează nici bogăţia ori grandoarea, nici ne-averea ori puţinătatea materială, căci eu sunt sărac în spirit, adică am duhul sărăciei, adică sunt un om simplu, care nu-şi complică existenţa cu lucruri inutile. Nu mă tulbur când văd atâta răutate în jurul meu şi, mai ales, atâta răutate îndreptată chiar împotriva mea, pentru că sunt un om blând, capabil să iert şi să-i înţeleg pe ceilalţi. Sunt liber de păcat, nimic nu-mi încătuşează sufletul şi văd lumea aşa cum este, pentru că sunt curat cu inima şi văd lumea cu ochii lui Dumnezeu. Şi, mai ales, nu mă deranjează atunci când ceilalţi mă prigonesc şi mă arată cu degetul pentru că sunt drept, când sunt înjurat pentru că am credinţă ori luat peste picior când vin la sacramente, pentru că eu sunt liber, adică ştiu că dacă sunt simplu, sincer, blând, milostiv şi cu credinţă în Dumnezeu, nu are nimeni ce să-mi facă. De ce? Pentru că cel care te prigoneşte şi te persecută poate să-ţi ia nişte lucruri, poate să-ţi strice şi să-ţi distrugă casa, de exemplu, poate să atenteze la reputaţia ta, poate să-ţi ruineze chiar şi sănătatea, dar niciodată, nimeni de pe acest pământ nu-ţi poate lua sufletul şi toată nobleţea care e în el. De aceea sunt de admirat martirii. Stăteau cu seninătate în faţa călăilor şi spuneau prin atitudinea lor: “Luaţi-mi tot ce-am strâns o viaţă întreagă, luaţi-mi sănătatea, luaţi-mi chiar şi viaţa. Nu mă interesează pentru că ştiu că sunt trei realităţi pe care nu le puteţi lua: sufletul, Dumnezeul din el şi veşnicia care mă aşteaptă”. Iată libertatea maximă – omul eliberat de tot ceea ce e pământesc: bogăţie, orgoliu, egoism, putere. Şi iată omul cu adevărat fericit.

În fine, în al treilea rând, fericirile ne arată cine sunt cu adevărat învingătorii în acest mare joc care e viaţa. Nu sunt cei despre care zicem noi azi că au reuşit în viaţă. Nu sunt cei pe care-i vedem în fiecare zi la televizor, plini de orgoliu şi de sine. Ci sunt cei mici, cei umili, cei ascunşi, cei care în viaţă aproape că sunt trecuţi cu vederea. Oricât te-ai zbate în viaţă să aduni, să faci, să dregi, să te dai peste cap, să arăţi ce mare eşti, în final tot cel sărac şi umil câştigă. Oricât te-ai chinui tu să furi, să înşeli, să păcăleşti, să calci în picioare, să fentezi, în final tot cei drepţi şi corecţi câştigă. De ce? Pentru că aşa e făcută lumea: sufletul câştigă întotdeauna în faţa trupului; spiritualul în faţa materialului; cerul în faţa pământului; Dumnezeu în faţa omului şi a Diavolului.

Fericiţi veţi fi dacă veţi înţelege şi trăi fericirile. Amin.

pr. Mihai Blaj Ritul latin