Predici

Într-un text autobiografic (Ier 1,4-19: lectura I), profetul Ieremia aminteşte de momentul în care, într-o experienţă profundă de întâlnire cu Dumnezeu, a perceput chemarea sa: “Înainte de a te forma în sânul mamei te cunoşteam…“. Înainte ca Ieremia să vină în lume şi să fie recunoscut de un tată, Dumnezeu “îl cunoştea” (cf. Is 49,1 şi Ps 139,13). Mai mult, încă înainte ca să înceapă să trăiască în sânul matern, Dumnezeu “îl cunoaşte” şi ştie deja ce misiune să-i încredinţeze. Încă înainte ca părinţii să fi hotărât naşterea copilului lor, Dumnezeu este prezent. Ieremia descoperă cu stupoare imensă cu câtă iubire a fost voit şi ce plan a gândit din totdeauna Dumnezeu pentru el. “Te-am pus ca profet al naţiunilor“: purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu nu numai la poporul său, dar şi la păgâni. Această misiune de profet “incomod” îi va aduce rezistenţe şi persecuţii, care vor avea un efect devastator asupra sufletului său blând şi fragil. Însă Dumnezeu, chiar dacă nu-l va scuti de suferinţă, îl asigură că va fi alături de el şi îl va face “ca o fortăreaţă” în faţa forţei tuturor adversarilor. Ieremia este figură a lui Cristos, dar într-un anumit sens şi figură a creştinilor, chemaţi să vestească evanghelia cu cuvântul şi cu viaţa într-un ambient adesea refractar şi ostil. Martori curajoşi şi fideli care – chiar dacă nu de puţine ori sunt singuri şi în minoritate – ştiu să conteste răul şi să reafirme astăzi valori la care nu se poate renunţa, cum ar fi de exemplu dreptul la viaţă, sacralitatea căsătoriei, valoarea de a fi părinţi, dreptatea, fraternitatea, etc. “Te-am pus profet“. Acest cuvânt – care va fi reluat de Isus cu mandatul: “Îmi veţi fi martori” (Fap 1,8) – Domnul îl repetă fiecărui botezat. Biserica ne cheamă pe toţi să fim “martori ai lui Isus înviat, speranţa lumii” în orice ambient al vieţii personale şi sociale.

Duminica trecută, Isus aplica persoanei sale şi misiunii sale cunoscutul text din Isaia (62,1-2) conform căruia viitorul Mântuitor, trimis de Dumnezeu, va duce săracilor vestea cea bună. Declaraţia solemnă a lui Isus este reluată la începutul textului evanghelic din această duminică: “Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre, astăzi s-au împlinit“. Reacţia auditorului este mai întâi favorabilă. Uimirea adunării se referă la “cuvintele de har“: un mesaj care provine de la “har“, adică de la bunăvoinţa divină, şi care are ca şi conţinut bunăvoinţa, iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Uimirea poate să conducă la credinţa în Isus, dar poate să degenereze şi în refuz. De altfel, locuitorii din Nazaret sunt uimiţi că aceste “cuvinte de har” ies din gura unui consătean, a unuia dintre ei, al cărui tată îl cunosc. Cum poate Dumnezeu să se manifeste într-un om care are origini aşa de umile? Este “scandalul” Întrupării. Este aşa de greu de a da crezare unui viitor nou, diferit. Isus demască atitudinea lor interioară: “mântuirea”, pe care o vestea Isaia, ei o reduc la minuni de vindecare în favoarea lor exclusivă. “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi“: adică înfiinţează o “clinică” aici la Nazaret şi fă interesele localităţii tale. Ar vrea să-l acapareze pe Isus pentru ei pentru motive locale. Răspunsul său îi priveşte pe concetăţenii săi, dar şi întregul Israel: “Nici un profet nu este bine primit în patria sa“. Cu această afirmaţie el schiţează destinul său de profet neascultat şi refuzat de ai săi. Este vestirea “împietririi” poporului său faţă de evanghelie.

Apoi Isus declară că misiunea sa nu se limitează numai la Israel, ci este universală. Profeţii Ilie şi Elizeu a făcut bine persoanelor care nu aparţineau poporului ales: văduva din Sarepta Sidonului (feniciană) şi Naaman Sirianul. Tot aşa şi el, Isus, săvârşeşte minuni la Cafarnaum, unde locuiesc foarte mulţi păgâni, arătând că mântuirea lui Dumnezeu este destinată tuturor popoarelor. Misiunea sa nu trebuie să privilegieze un anumit teritoriu, ci se adresează persoanelor. Nu este un drept pe care nazaritenii pot să-l invoce, ci este un dar al lui Dumnezeu. Tocmai pentru a evidenţia această gratuitate, Dumnezeu a ales ca destinatari ai minunilor sale pe cei de departe şi pe cei excluşi: o văduvă săracă şi străină şi un sirian.

Nazaritenii înţeleg şi vor să-l alunge pe Isus. Mai mult, chiar încearcă să-l ucidă. Scena vesteşte şi prefigurează pătimirea sa, ca şi refuzul necredincios şi opoziţia din partea lui Israel faţă de el şi apoi faţă de Biserică. Drumul evanghelizării trece prin suferinţă, sau mai bine zis prin fidelitatea până la moarte a lui Isus şi a trimişilor săi. “El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo” (literal: “pleca“). Expresia ne face să înţelegem că Isus a reuşit “să o şteargă” şi probabil face aluzie deja la victoria sa asupra morţii. Verbul evocă şi tema, îndrăgită de Luca, lui Isus care călătoreşte fără încetare pentru a duce pretutindeni evanghelia. Creştinii, angajaţi – asemenea lui Ieremia – în activitatea profetică a evanghelizării, nu pot să nu fac referinţă la această scenă. Nici nu pot să neglijeze faptul că Isus, începând ministeriul său public, apare ca un evanghelizator “perdant”, falimentar. Chiar el, care este evanghelizatorul prin excelenţă, începe cu un insucces însemnat. Şi acest lucru face parte din planul lui Dumnezeu pentru el şi pentru toţi ceilalţi misionari şi trimişi.

Evanghelia se vesteşte din iubire şi cu iubire. Numai iubirea este credibilă. Elogiul pe care sfântul Paul îl aduce iubirii (1Cor 12,31-13,13: lectura a II-a) este una din paginile cele mai sublime şi înfocate din scrisorile sale şi din întregul NT. “Râvniţi la carisme mai mari! Eu vă voi arăta o cale mai bună decât toate“. Propriu zis: “o cale superlativă, superioară tuturor carismelor”. O cale care este unică. Singurul drum pe care toţi creştinii trebuie să-l parcurgă: calea iubirii. În afara ei, chiar şi carismele cele mai splendide şi prestigioase nu au sens. “Dacă nu am dragoste, nu sunt nimic“. Dacă iubesc, sunt. Dacă nu iubesc, nu sunt.

Este important de notat că pentru apostol iubirea este o “cale“. Nu o ţintă pe care cineva poate să-şi facă iluzia că a atins-o şi în care să se instaleze. Suntem mereu în mişcare. Nimeni nu este niciodată un “sosit”. Iubirea trebuie cucerită metru după metru cu tenacitate neobosită.

Apoi, Paul schiţează fizionomia iubirii. Prezintă cincisprezece proprietăţi, cincisprezece comportamente ale iubirii, care este ca personalizată. Probabil că Paul se gândeşte la persoana lui Isus. S-ar putea spune: Isus este “răbdător“, Isus este “binevoitor“, etc. Am putea spune că iubirea în acţiune are două feţe. Una este îndreptată spre cei care în orice mod provoacă suferinţă: este răbdarea. Cealaltă este îndreptată spre cei care suferă şi sunt în nevoie: este bunăvoinţa, care înseamnă a voi şi a face binele pentru aproapele, a-l sluji şi a-i aduce bucurie. Aceste două orientări generale ale iubirii sunt explicate în verbele care urmează. Aşa cum se poate observa, iubirea nu aşteaptă să se manifeste în ocaziile mari, ci se exercită în viaţa de zi cu zi, în raporturile cele mai obişnuite. În scrisoarea, pe care un condamnat la moarte – în timpul celui de-al doilea război mondial – o scria soţiei sale în ajunul execuţiei, îi face această destăinuire: “Tu eşti pentru mine capitolul 13 din prima Scrisoare către corinteni” (= textul despre iubire). Adică tu eşti portretul iubirii, schiţat de Paul, realizat perfect. Şi soţia cu siguranţă putea să spună acelaşi lucru despre el.

Vrei să ştii ce este iubirea? Priveşte familia aceea, priveşte comunitatea aceea. Ce provocare pentru fiecare dintre noi!

Pr. Mihai Patraşcu

Diverşi alţi autori Ritul latin