Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 62,1-5)

Suntem pe timpul edictului lui Cirus, împăratul care permite evreilor să se întoarcă în patria natală şi să reconstruiască cetatea Ierusalimului (538 a.C). Textul prezintă viziunea profetului cât priveşte cetatea sfântă, învăluită de iubirea lui Dumnezeu, însă descrisă prin intermediul unei terminologii tipice ambientului nupţial. E o veste de mângâiere şi de speranţă: Dumnezeu este fidel, iartă şi îl reprimeşte pe poporul său, chiar dacă e păcătos şi departe de pactul alianţei.

Întâlnirea Domnului cu Ierusalimul este “dreptate”, adică semnul acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu; e “slavă”, semn al prezenţei sale iubitoare în mijlocul poporului său; e “mântuire”, întrucât şi-a amintit de “restul” lui Israel şi a manifestat fidelitatea iubirii sale (cf. Os 2,15-25).

Textul din Isaia considerat are anumite sintonii cu evanghelia (In 2,1-12). Mai întâi, motivul alianţei descrise prin intermediul imaginii nupţiale: “vei fi o cunună strălucitoare în mâna Domnului, o diademă regală în mâna Dumnezeu tău” (v. 3). Apoi motivul slavei, al faimei: “popoarele vor vedea dreptatea ta şi toţi regii mărirea ta” (v. 2). Aceste două motive, prezente de altfel şi în textul evanghelic, sunt aplicate de către liturgie lui Cristos.

Lectura a II-a (1Cor 12,4-11)

Biserica din Corint era o comunitate vie, carismatică, însă risca două pericole: primul, acela al iluziei că prezenţa Duhului era suficientă să garanteze fidelitatea faţă de tradiţie, corectitudinea morală şi unitatea comunitară; celălalt, acela de a supraevalua pe nedrept unele carisme (cum era carisma glosolaliei, aceea a “vorbirii diferitelor limbi”) în dauna altor carisme (cum sunt carismele de slujire). Paul, intervenind în această situaţie, face comunităţii din Corint o afirmaţie fundamentală, valabilă oricărei comunităţi creştine: toate carismele vin de la Duhul Sfânt, care, bogat fiind în astfel de “iniţiative”, poate să se manifesteze nu doar într-un mod (carismă), ci aşa cum vrea el (cf. In 3).

După aceasta, Paul face o a doua afirmaţie fundamentală: multitudinea carismelor, pentru ca să fie semnul Duhului, trebuie să realizeze condiţia: “edificarea comunităţii” – trebuie să urmărească binele întregii comunităţi, deci a fiecărui membru în parte. În spatele varietăţii carismelor fiecăruia este carisma iubirii, carismă dăruită tuturor şi fiecăruia în parte. Numai îndeplinită această condiţie se poate vorbi de prezenţa Duhului în comunitatea creştină. Dragostea este capacitatea creştinilor de a colabora unii cu alţii; este iubire faţă de Cristos, mai întâi de toate (chiar şi înainte de iubirea faţă de aproapele); este “uşă” deschizătoare spre acorduri dinamice, de convertire, nu de atitudini statice, de blazare, de descurajare sau resemnare. “Caritas Christi urget nos” (cf. 2Cor 5,14), iubirea lui Cristos ne “constrânge” la acţiune.

Evanghelia (In 2,1-12)

Gestul făcut de Isus la Cana este un gest de manifestare mesianică, o epifanie prin care Isus însuşi se manifestă, diferit de Botezul în Iordan, unde Tatăl descoperă misterul profund al lui Cristos. Episodul de la Cana are o mare importanţă în evanghelia după Ioan întrucât este primul şi modelul tuturor semnelor, cel care înglobează sensul diferitelor gesturi ale lui Isus. Dublul sens al semnului este indicat în finalul naraţiunii: manifestă slava lui Cristos şi conduce la credinţă (v. 11).

În această manifestare a lui Isus la Cana, unele detalii (cum sunt abundenţa vinului, calitatea sa specială, faptul că înlocuieşte apa pregătită pentru spălările rituale) sunt semne mesianice care îl arată pe Isus ca şi Mesia, cel care inaugurează Noua Alianţă şi (deci) Noua Lege. Până şi contextul unei nunţi (cu tot fastul unei astfel de ocazii) unde se realizează minunea, îl pune în evidenţă pe Isus ca fiind Mirele mesianic care celebrează nunta mesianică cu mireasa sa, Biserica, simbolizată de Maria, femeia adevăratei credinţe.

Această nuntă mesianică “priveşte”, tinde spre “ceasul” crucii şi al învierii: numai din această prospectivă se poate înţelege identitatea slavei, a măririi care se manifestă la Cana. Pentru Ioan, pe cruce se manifestă mărirea lui Isus, care nu este altceva decât strălucirea şi puterea iubirii lui Dumnezeu care se dăruieşte în totalitate (fără rezerve) oamenilor. Pe această bază, pentru ucenic, a se abandona lui Isus înseamnă a se abandona logicii iubirii trăite până la consecinţele cele mai radicale, după exemplul Mariei care acceptă aparentul refuz (şi aparentul reproş) pentru a se lăsa condusă spre ţeluri superioare imposibil de imaginat sau de calculat oamenilor.

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin